Cele întâmplate în decembrie 89 au scos la lumină mai întâi două tipuri de nostalgii care au distorsionat ceea ce părea să fie libertatea câştigată atunci: una este nostalgia după perioada anilor `50-`60, a foştilor cominternişti care au luat puterea, iar a doua e a celor nostalgici după perioada interbelică, în care s-au regăsit nu numai cei reprimaţi de regimul de ocupaţie cominternist, ci şi cei care-ţărani și intelectuali, în special – au crezut că găsesc, în acea perioadă, un model de dezvoltare pentru România. Ca replică la acestea, a apărut nostalgia după perioada dictaturii de dezvoltare, după epoca Ceauşescu. Grupurile de interese organizate de aceste trei tipuri de nostalgii au fost şi sunt încă principalii actori în lupta care se dă pentru cucerirea statului, ca principală instituţie a naţiunii. Fiecare tip de nostalgie determină însă rezolvarea problemelor prezentului şi viitorului ţării nu în termenii şi cu mijloacele adecvate acestor categorii ale timpului-urmărind dezvoltarea economică, politică şi culturală -,ci cu mijloacele şi în termenii trecutului. Este confundat de regulă obiectul nostalgiei: perioada istorică revolută, cu tradiţia, în forma căreia odihnesc apoi, leneş, aspiraţiile. Este refuzat astfel efortul pe care-l necesită gândirea, cea care trebuie solicitată cu adevărat, în deplină libertate, când este vorba de înţelegerea/interpretarea trecutului, de organizarea acţiunii în prezent şi proiectarea viitorului, în condiţiile de putere date-adică, de dezvoltare şi conservare. Solicitarea gândirii ar fi impus însă, în aceşti ani, o critică, atât a societăţii româneşti, cât şi a istoriei ei, din perspectiva modelului creştin al omului, care se află la temeiul construcţiei Europei, marcându-i chiar şi pe gânditorii atei. În lipsa acestei critici, fiecare tip de nostalgie-care ascunde în fapt un model necreştin al omului, deci o dorinţă de dominaţie, de transformare a privilegiului ontologic al omului în privilegiu istoric şi social – a adus în prezent, în câmpul social, cu o expresie a unui gânditor: răzbunarea, care ţine loc de gândire. Iată de ce, reconcilierea naţională este un prim pas în vederea gândirii libere. Aceasta este totuşi posibilă numai într-o situaţie ideală de rostire, de punere în rost a omului şi a lumii, adică în afara factorilor de putere interesaţi care, de fapt, se află în spatele acestor nostalgii distorsionante. În Evoluţia ideii de libertate, Iorga constată că aceasta, libertatea, are o expresie întreită: libertatea muncii, libertatea politică, libertatea gândului. Şi mai spune că ele, în diferite epoci istorice, nu funcţionează împreună, astfel că – şi exemplifică – ,într-o anumită epocă şi la un anumit popor se poate întâmpla să aibă cineva libertatea muncii şi să nu beneficieze de celelalte două.
Acesta ar fi cadrul discuţiei, pentru că, altminteri, repetăm cele deja spuse, recunoscute tacit, care au devenit acum evidente, prin comparaţie cu starea actuală a ţării. E vorba de faptul că România a avut în decembrie `89 un potenţial economic ridicat, incomparabil cu cel din perioada interbelică-criticată de altfel de economişti ca Manoilescu şi Madgearu, pentru subdezvoltare. Fără datorii, cu rezerve valutare substanţiale, România avea un capital productiv care, după decembrie `89, ar fi trebuit să fie mai bine pus în valoare, odată eliberat de coerciţia totalitară a ideologiei, prin care s-a exercitat dominaţia în perioada comunistă, limitând atât libertatea gândului, în primul rând, prin minoritatea conştientă, cât, parţial, şi libertatea politică. Spun parţial pentru că totuşi din acea perioadă, din timpul dictaturii de dezvoltare a lui Ceauşescu, se pot trage unele învăţăminte în ce priveşte orientarea gândirii politice către dezvoltarea ţării, nu către jocurile politicianiste de interese care, paradoxal, sunt un simptom al lipsei de libertate politică. Printre altele, guvernanţii de după decembrie`89 au beneficiat de condiţii mai bune decât Nicolae Ceauşescu pentru gestionarea economiei, şi am în vedere forţa de muncă în surplus care, în perioada comunistă, parazita bugetele întreprinderilor, din raţiuni politico-ideologice. Această forţă de muncă în surplus era de fapt forma în care s-au perpetuat pierderile planificate în economie, instituite de ocupaţia cominternistă, prin care clasa muncitoare a fost “crescută” într-un mediu toxic, din punct de vedere economic, într-o iresponsabilitate cu implicaţii grave în psihismul colectiv, unde s-au sedimentat astfel elementele unei posibile manipulări nostalgice prin pulsiuni consumatoriste. Cultivându-se o psihologie plebee, de asistat social, s-au pus bazele astfel unei dependenţe sociale şi istorice pe termen lung şi aşa au putut fi manipulate munca, inovaţia, economisirea sau chiar distorsionate şi folosite în interese străine, de dominaţie. Plecându-se de aici, astăzi s-a ajuns ca românii – care ar trebui apăraţi şi ei de drepturile omului – să fie orientaţi către munci mai puţin calificate, în contradicţie evidentă cu ceea ce se întâmplă în ţările dezvoltate, orientate de imperativele viitorului, împletite în interesul naţional. De aici şi până la boicotul istoriei, de care vorbea Blaga, nu mai e decât un pas, pentru că ţara este adâncită în subdezvoltare, unde apare o ruptură aproape fatală între elitele profesionale – care îşi caută realizarea în alte ţări – şi marea masă a populaţiei, care nu se mai poate exprima social şi productiv potrivit exigenţelor timpului şi nevoilor reale. Libertatea de expresie este mai complexă şi nu se reduce doar la libertatea cuvântului, ci, cum am văzut, este libertate a muncii, libertate politică şi libertate a gândirii, adică a capacităţilor creatoare ale omului exteriorizate în economie, prin producţia de bunuri, în politică, prin edificarea instituţiilor şi în gândire, adică în planul culturii, al bunurilor simbolice, cu caracter identitar, în vederea dialogului inter-comunitar, din situaţii de rostire diferite. Fără aceste trei forme de libertate, cea a cuvântului este una de Hyde Park, de defulări individuale, care nu duce la împlinirea fiinţei omului, ci, cum am spus, la defularea unor pulsiuni din inconştientul individual şi colectiv, aflat într-un puternic dezechilibru. Dealtminteri, nu există democraţie, fără ca cel ce participă la ea să aibă suport economic.
Starea de fapt din zilele noastre îşi are originea şi este proiecţia în prezent a unui „adevăr” ideologic, pus în joc în perioada de ocupaţie cominternistă a ţării, din anii `50. Acest „adevăr” ideologic a avut o dublă expresie, pe de-o parte în reprimarea dialogului în vederea adevărului, prin privilegiul acordat minorităţii conştiente – cum şi-a numit comunismul elita -, de a fi purtătoarea unui adevăr de nediscutat, pe de alta, ca un corolar al acestuia, a fost impunerea în economie a pierderilor planificate, prin care munca, inovaţia, economisirea au fost profund infestate cu un parazit consumerist care, până la urmă, a contribuit la „mobilizarea” ideologică a maselor, pentru punerea în practică a intenţiilor politice, de dominaţie, de nouă ordine mondială, în decembrie `89. Prin aceste pierderi planificate s-a întrupat, în psihismul colectiv, iresponsabilitatea economică, devenită acum evidentă, care este corespondentul structurii para- alethice, codificată în „adevărul” de nediscutat. Instituţiile căpătaseră o funcţie reprimantă, în locul celei fireşti, constructive, prin care este cultivată fiinţa omului, potrivit structurii ei, în care se oglindeşte Adevărul.
Deşi nici o elită nu este stăpână a adevărului, fapt devenit evident în creştinism, ci cel mult, atunci când este cu adevărat elită, e înstăpânită şi în slujba acestuia şi, din acest motiv, deschisă în dialog, în comunicare, în cuminecare (cum spunea Noica), totuşi minoritatea conştientă a reapărut după decembrie `89, ca grup de presiune ce reprimă dialogul, făcând din discuţie o modalitate de culpabilizare a fiecăruia de către fiecare, tocmai pentru a se fixa în societate ca „stăpână” a unui aşa-zis adevăr, întemeiat pe un interes de dominaţie. Din acest motiv, cei ce se substituie lui Dumnezeu, au confiscat finanţele şi cuvintele/ideile, mijloacele „circulante” cu semnificaţie flotantă, funcţie de interesul de dominaţie actual. E vorba, evident, de aşa-zisa elită, pe cât de goală de adevăr (dacă mi-e permisă o astfel de formulare), pe atât de „intransigentă” cu, nu-i aşa, devierile de dreapta sau de stânga, care acum sunt devieri de la democraţie şi de la economia de piaţă liberă, cum mai-ieri erau de la democraţia populară (pentru cine nu ştie, aceasta era formula pentru statul comunist) şi de la economia planificată. Blocarea accesului la Adevăr, în vederea dominaţiei unei colectivităţi naţionale, este realizată prin punerea în circulaţie a „adevărului ideologic”, cu bifurcaţia lui: monologul para- alethic şi infestarea consumeristă a maselor, care merge împreună cu tirania distracţiei. Într-o ordine descrescătoare a sufletelor, de la cele mai alese la cele mai triviale, Platon aşeza pe ultimul loc tiranul şi pe penultimul sofistul, tocmai pentru faptul că, ambii, la nivelul adevărului, fie teoretic, fie practic, refuză dialogul. Strategic, reprimarea dialogului începe cu reprimarea dialogului liber, mijlocit de Biserică, a omului cu Dumnezeu.
După 1989, faptele s-au petrecut sub semnul nostalgiei după „frumoşii” ani `50-`60 – cei ajunşi la putere au instituit acelaşi sistem de privilegii – pentru clasa politică şi stăpânii adevărului -,de data asta sub ideologia drepturilor omului, a democraţiei şi a economiei de piaţă liberă. Astfel, cu acest sistem de privilegii, România se află când în tranziţie, când în reformă. Nimic nou sub soare! În 1880, Eminescu, în Timpul, în primul articol dintr-o serie cu titlul Studii asupra situaţiei, vorbea deja despre o epocă de tranziţie. Iată ce zice: Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte de 20 de ani şi mai bine în ţările noastre, s-ar putea explica deşi nu justifica, prin cuvântul epoca de tranziţie, e evident că sarcinile cu care tranziţiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură, ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greşită, de a privi în mod limpede starea adevărată a ţării, de a judeca în mod mai limpede necesităţile ei. Şi, mai jos, continuă: ţara, prin tristele experimente la care e supusă de domnia frazei (s.m.- omul şi cetatea), va ajunge până la sfârşit să fie conservatoare. Nu era vorba de orientarea spre Partidul Conservator, ci de o nostalgie după vremurile vechi, cum sunt azi românii nostalgici după dictatura de dezvoltare, prin noi înşine, a lui Nicolae Ceauşescu. Oricum, de la Eminescu până azi starea geopolitică a României nu s-a schimbat! S-au schimbat numai etichetele forţelor de presiune politică, nu şi purtătorii lor. S-ar putea ca de acum încolo să se schimbe ceva, odată cu schimbarea polilor de putere, ce se prefigurează. Criza actuală este mai mult decât exteriorizarea escrocheriilor din lumea finanţelor, este un simptom care va duce la o redistribuire a centrelor de putere, pe alte trasee, în care întâlnim vechile centre imperiale, de la China, India, Iran, la lumea arabă. Nu ştiu dacă, pe lângă acestea, va mai funcţiona imperiul din umbră, atât de prezent în manipulările financiare şi a cuvintelor!
