„Neoliberalismul” din „ţara măgarilor”

Adrian Majuru 19 noiembrie 2013 1 comentariu

„Neoliberalismul” reprezintă în linii generale „opera de ridicare a unei clase sociale, cu toate instituţiile necesare”, ca un „lucru elementar” pentru „avuţia naţională”. Altfel spus, „din sărăcie nu s-a născut niciodată civilizaţie. Şi pentru ca ţara noastră să-şi mărească avuţia naţională, muncitorimea ei trebuie să lucreze ceva mai mult decât opt ore pe zi şi ceva mai conştiincios şi cu mai mult drag decât face astăzi. Şi aceasta timp de câteva generaţii, căci opera de civilizaţie nu se naşte de azi pe mâine, ci este un îndelung proces istoric” (Ştefan Zeletin, „Neoliberalismul”).

Din nefericire însă, „trăim asiatic şi ne judecăm după norme europene” (I.D. Sîrbu). Lucrătorul nostru are opt ore de lucru şi repaus două zile pe săptămînă, concediu de odihnă, aşa cum cer normele europene. Dar este lipsit de „experienţa muncii” iar „cult pentru ea n-are; alte trebuinţe decât cele animalice, nu cunoaşte. Dacă totuşi i se scurtează timpul de lucru, prin maimuţărirea altor ţări, el pleacă din atelier în cârciumă, unde-şi cheltuieşte tot câştigul şi de unde iese tot zdrenţuit şi murdar, aşa că trebuie să-l înconjuri cu jenă la depărtare de câțiva metri” („Neoliberalismul”).

Un membru al tinerei generaţii de la începutul anilor ’50 se întreba „critic şi autocritic: ce facem cu lichelele, cu proştii şi cu nepricepuţii cărora, printr-un miracol ceresc, le-am creat condiţii cu totul excepţionale de a face carieră şi a înlocui dictatura celor cinstiţi, inteligenţi şi pricepuţi? Ce măsuri de Deparatizare, Deratizare, Dezinfectare, ce măsuri D.D.D. are pregătite generaţia voastră ca să nu greşească cumva acest fatal start istoric?” (I.D. Sîrbu).

Lichelele, proştii, nepricepuţii, şarlatanii, baronii locali etc. sunt integraţi de Ştefan Zeletin într-o imaginară „ţară a măgarilor” unde „măgarii nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei” („Ţara măgarilor”). Or, tocmai aceasta este drama colectivă pe care o trăieşte o pătură socială minoritară de oameni simpli sau de carte, în lumea „măgărească” din toate timpurile. „Metafizica dosului” constă în simplul fapt al „durerii în cot” – a oficialului aflat în serviciul public sau a mitocanului îmbogăţit ilicit – faţă de o diplomă universitară sau de un muncitor onest care-şi cunoaşte meseria. Suntem în regres. Din plutocraţia „măgarilor” ne-am prăbuşit în oligarhia „omului care este”. „Omul care este” majoritar azi nu poate fi foarte diferit de „măgarul” de ieri. Vorba lui Cezar Petrescu: „nimic nu e nou… totul a mai fost. Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome”. Accesoriile de epatare juvenilă s-au diversificat, extinzându-se spre vârste onorabile.

Tipologia investitorului strategic la 1880

Pe vremuri, „măgarul laş, nepăsător, mucegăit de putred la conştiinţă” avea “nevoie de o pârghie puternică care să-l scoată din nesimţirea sa faţă de tot ce e frumos şi nobil şi să-l pună în mişcare”. Această „pârghie” se numea pe atunci „bacşiş”. După prăbuşirea regimului „măgăresc”, a venit un altul care a metamorfozat bacşişul în şpagă. Care-i diferenţa? Ar fi una de „caracter”. Pe când bacşişul de odinioară era calculat de expeditor, şpaga de azi este fixată de destinatar. S-a petrecut în ultima vreme o interesantă înlocuire cultural-antropologică: şpaga devenind un modus vivendi, s-a substituit treptat numelui, devenind un titlu de nobleţe. Aşa au apărut un „Miki Şpagă”, un „Şpagaton” sau un „Şpagoveanu”.

Pe vremuri, aflăm că „fără bacşiş” nici nu era “chip să faci un pas în ţara urechiaţilor. Astfel ea a şi ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de ţara bacşişului” („Ţara măgarilor”). Nu demult, prin anii 2002-2004, presa germană numea cel mai „reformator” guvern măgăresc condus de Adrian Năstase drept „Cabinetul bacşiş”. Nu ştiu de ce, dar rimează cu haşiş.

Despre justiţia măgarilor se spunea că „supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie”. În „ţara măgarilor”, „lumea nu e articularea muncii, a înfruntării, a modelării şi sublimării nevoilor umane. Ea este doar un pretext, pentru etalarea locuitorilor săi. Lumea e o alee de duminică, unde fiecare se expune doar pentru a fi văzut, dar nu şi pentru a vedea”. O lume unde „protagoniştii” sunt preocupaţi până la nevroză cu „propria lor apariţie, încât se scufundă, nu apocaliptic, ci cotidian şi molatic împreună cu decorul lor, şi amorful noroiului şi al gunoiului, al acestor elemente ce amintesc umanitatea doar în forma de putrefacţie a unui aparat care consumă, fără a crea nimic în schimb” (Mihaela Czobor).

Ce este democraţia într-o realitate istorică „măgărească”? Ştefan Zeletin a descris-o la mijlocul anilor ’20 şi este mecanismul care formează şi democraţia de astăzi unde „cel energic şi fără scrupule se ridică fără nici o piedică legală la vârful piramidei sociale, iar cel cu prejudecăţi de sânge sau scrupule de morală este dat la o parte, ca o piesă de antichitate. Aceasta este democraţia; numele ei, de «putere a poporului», are cel mult un sens ironic” („Neoliberalismul”). Apoi, care dintre vechii şi actualii „democraţi” români „a avut tăria de suflet să spună maselor muncitoare adevărul că democraţie înseamnă muncă, ordine şi sacrificiu pentru societate? Ne temem că atunci masele ar face democratului aşa o manifestare de simpatie încât i-ar trece pentru totdeauna dorul de a se mai întoarce între ele. Dimpotrivă, democraţii noştri spun muncitorilor – fie aceştia proletari sau ţărani – că, dacă vor să trăiască mai bine, să vină la ei. Şi oricine ştie că în mintea întunecată a muncitorului român a trăi mai bine înseamnă a trăi fără muncă. Ei da, dacă muncitorii români vor da sprijin democraţilor, atunci toate cele trebuincioase se vor produce de la sine, fără nici o osteneală: grădinile de pe mândrele noastre văi vor face numai pere mălăieţe, care să cadă coapte gata în gura lui nătăfleaţă, democratul român de carieră”. Generaţia lui Zeletin a descoperit chiar şi un antidot lumii “măgăreşti”, un antidot care se fundamenta pe convingerea că “obligaţia de a face faţă pentru semeni este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni”, şi nu măgari (Mircea Vulcănescu). 

sursa: cotidianul.ro