Împrumuturile externe ale României din ultimii ani au creat, cu necesitate putem spune, contextul favorabil consacrării unui soi de neo-comunism, pe care într-un articol anterior din Estica („Vechiul şi noul comunism”) îl caracterizam ca regimul politic în care statul este interesat ca o cât mai mare parte din veniturile cetăţenilor să ajungă în visteria statală. Scadenţa împrumuturilor înseamnă o amplificare paroxistică a acestui interes. Cetăţeanul, cu sau fără voia lui, conştient sau nu, trebuie înrolat acestui obiectiv, chiar dacă nu a putut verifica oportunitatea împrumutului şi înţelege măsura în care a beneficiat de pe urma lui. Singurul indicator de care poate fi sigur este propriul buzunar. Angajatul la stat s-a văzut prins într-o anti-logică a împrumutului. Ameniţat de spectrul unei crize, te împrumuţi pentru salvarea momentană a unui nivel atins, sau chiar ridicarea lui. Angajatul nostru nu s-a văzut salvat, din contră, mutilat cu 25%. Atunci, la ce bun împrumutul?! „În numele investiţiilor” vor răspunde guvernanţii. O motivare pe care cetăţeanul ca mine sau ca dumneavoastră nu are decât s-o creadă, fiindu-i imposibil să cerceteze la fir de păr către ce investiţii au fost dirijaţi banii. Însă la fir de păr poate verifica măsura în care propriu-i buzunar se umflă sau se strânge. (Ne întrebăm de ce guvernanţii consideră că munca plătită la valoarea ei reală nu ar fi o investiţie.)
Şi cadrele didactice preuniversitare s-au văzut prinse în logica general-existenţială propusă de noul comunism. Angrenarea lor în obiectivul naţional numit „visterie statală” nu poate avea în vedere decât salariul pe care-l primesc. Din păcate pentru visterie, prin politica de de-salarizare, cadrele de care vorbim au fost aduse nu numai la periferia salarizării (în ce dificultate mă aflam în terenul antropologic din Grecia, când trebuia să răspund cu nenumărate ocazii la întrebarea „Cât câştigă un muncitor necalificat în România?”, conştient de faptul că pentru gazdele mele problema ca un muncitor necalificat să fie mai bine salarizat decât un profesor este imposibil de pus!), ci şi la o limită de suportabilitate dincolo de care se află în joc chiar supravieţuirea fizică a persoanei. Cu alte cuvinte, oricât ai vrea şi orice mijloace ai folosi, nu mai ai de unde să iei (asta nu înseamnă că s-a renunţat la idee, profesorii beneficiind şi ei de acelaşi tratament egalitar când vine vorba de noi taxe şi impozite). Dacă nu se mai poate lua, rămâne de luat în calcul posibilitatea de a nu mai da. Prin urmare, preuniversitarii trebuie angrenaţi într-un alt (mare) proiect naţional (pentru care avem chiar şi un minister, al „marilor proiecte”), de reducere a cheltuielilor, cu acordul lor. Fondul general va fi acela în care la urechea profesorului, pe toate canalele de comunicare posibile, instituite de guvernare, de mass-media, de vecinul de apartament, şi, mai mult decât toate, de colegul de serviciu, să ajungă mesajul că salariul pe care-l primeşte nu-l prea merită, până când el însuşi va fi convins de asta. Va trebui să mulţumească mâinii care i-l oferă totuşi, de mărirea lui, nici pomeneală! Pe acest fond, nu ar fi rău ca obţinerea unor grade superioare, însoţită de o salarizare superioară, să fie din ce în ce mai puţin accesibilă, prin înmulţirea procedurilor birocratice şi a reperelor (inspecţii, examene etc.) de bifat. Un stat în folosul cetăţeanului, confruntat cu situaţia în care regăsim învăţământul preuniversitar, nu ar fi ridicat ştacheta, ci ar fi coborât-o, astfel încât cadrul preuniversitar să ajungă foarte repede la cei 1400 lei pe care-i asigură obţinerea gradului I (cu un maxim de 1700 sau 1800, după treizeci şi cinci de ani de activitate didactică, adică exact salariul cu care debutează cadrele inferioare în poliţie, penitenciare, armată. De ce importanţa acestor domenii este uriaşă în comparaţie cu domeniul educaţiei? O înţelegem pe principii de machiavellism modern: având Kalaşnikov-ul în mână, este mai bine pentru guvernare să şi le facă loiale.) Este drept, saltul de la debutant la titular (obţinut pe baza examenului de definitivat) este de 2 euro, iar de la titular la profesor de gradul al doilea, de 10-12 euro, sume cu totul nesemnificative. Însă principiul reducerii cheltuielior este imun la astfel de observaţii: dacă putem reţine 2 euro, de ce să n-o facem?!
Bineînţeles, ni se va spune oficial că primează principiul calităţii în metodologia ultimă de obţinere a gradelor didactice. Principiu care va avea forma cadre didactice din ce în ce mai bine formate pentru generaţii de elevi din ce în ce mai bine pregătite. Realitatea îl demască însă ca profesorii nu neapărat mai bine formaţi pentru generaţii de elevi din ce în ce mai slabe. Iar asta nu din cauză că profesorii pe care-i avem sunt impotenţi cognitiv, dezinteresaţi, cărora munca nu le place. Mai ales în liberalismul-capitalist pe care-l îmbrăţişăm, este valabil un alt principiu, filosofie cu burta goală nu se face. Problema performanţei şi a calităţii o vom pune abia după ce „burţile” sunt cât de cât pline. Iertaţi să fim, acesta este capitalismul! Din nimic, nimic reiese, atâta vreme cât oameni suntem.
Şi acum să trecem la aspecte legate de vechiul comunism în învăţământul preuniversitar, care, vom observa, vine ca o mănuşă mâinii noului comunism. Dacă pentru noul comunism dictonul va fi „totul la visteria statală”, secondat „de unde nu se mai poate, reducem cheltuielile”, vechiului comunism i s-ar potrivi ceea ce înţelegem prin externalizare a costurilor. Ca învăţământul statal să funcţioneze, este nevoie ca statul să-i asigure şi baza materială. Numai că o parte din cheltuielile materiale sunt transferate pe umerii cadrului didactic, ceea ce înseamnă că salariul primit este în realitate mai mic. Ne referim la cheltuielile pentru pixuri, foi, mape, dosare, îmbrăcăminte, încălţăminte, deplasări instituţionale, cercuri pedagogice, fel şi fel de materiale didactice etc. Referitor la acestea din urmă, cu câtă mândrie ne prezentăm unii dintre noi cu materiale proprii la realizarea unor activităţii aşa-zis extra-curriculare, ce încântaţi suntem de realizarea unor panouri! Adevărul este că multe cadre didactice fac acest lucru cu inocenţă. Li se pare de la sine înţeles să-şi pregătească lecţiile şi documentele utilizând laptop-ul propriu (ne întrebăm cum ar fi ca un angajat într-o întreprindere să-şi aducă strungul de acasă!). Încă de la grădiniţă au fost antrenate întru acest moment. Înţelegem că dreptul formal la educaţienu are legătură imediată cu dreptul material. Ca un copil să beneficieze de educaţie, nu se prezintă pur şi simplu la şcoală. Se prezintă cu rechizite, cu îmbrăcăminte, pe cheltuiala proprie (a părinţilor), la care adăugăm transportul, hrana şi altele. Plus cretă şi fondul clasei. Cheltuială atenuată întrucâtva, recunoaştem, de mult-aşteptata alocaţie şi subvenţii la transport, de „corn şi lapte”. Oricum ar sta lucrurile, profesorului de mai târziu i se va părea un gest cu totul lipsit de însemnătate să-şi cumpere un pix din salariul propriu. Iar angajatorul, asta şi vrea. Suntem de părere însă că singurele materiale personale pe care profesorul are obligaţia morală să le folosească ori de câte ori are ocazia sunt cele care s-au cumpărat în decursul celor doi-trei ani cât a funcţionat acel „ajutor” de 100 euro pentru procurarea materialelor didactice. În rest, orice iniţiativă de utilizare a unor resurse personale înseamnă de fapt a sprijini statul în eforturile sale de externalizare a costurilor (suntem convinşi, repetăm, că procesul este inconştient în cele mai multe cazuri, şi am arătat de ce. Procesul rămâne inconştient chiar dacă, cu bună ştiinţă, cadrul didactic are în vedere prin utilizarea resurselor personale cei 2 euro suplimentari pe care-i aduce deplina titularizare, sau cei 10 euro consacrarea de la gradul al doilea, sau cei 25% pe patru ani, prin salariul de merit).
Cineva întreabă poate: ce mare lucru să-ţi cumperi un pix din banii proprii? Dar aceeaşi întrebare poate fi pusă şi Ministerului Educaţiei. Întrebare nepotrivită totuşi, atâta vreme cât neo-paleo-comunismul ne învaţă să avem grijă de Stat, iar nu de noi. Dacă se întâmplă ceea ce nu s-a mai întâmplat de multă vreme, cu şanse reduse de a se întâmpla în viitorul apropiat, o grevă, tot statul este cel care ne împacă: „Săracii copii! Acum, în prag de bacalaureat?! Chiar vreţi să le boicotaţi viitorul?! Altă dată.”
