Cine își mai amintește încă de această reclamă atât de incorectă politic a unui mare creator de modă francez al anilor 1970: „Louis Féraud adoră femeile”? Aproape că am putea s-o transpunem la Jens Stoltenberg, secretarul general actual al NATO, atunci când îl vedem cum pozează cu ale sale NATO girls la summit-ul de la Bruxelles din februarie 2017.
Cine sunt ele, aceste femei atât de surâzătoare? Care e punctul lor comun, de la albaneza Mimi Kokheli la nemțoaica Ursula von der Leyen, trecând pe la norvegianca Ine Merie Eriksen Soreide, toate trei în post din 2013, apoi la olandeza Jeanine Hennis-Plasschaert (2012), la italianca Roberta Pinotti (2014), până la spaniola Maria Dolores de Cospedal Garcia și în prezent la franțuzoaica Sylvie Goulard?
În afară de norvegiancă, toate aceste femei ministre ale apărării au în comun faptul de a fi în funcție la „Consiliul Uniunii Europene”, acest faimos Consiliu de miniștri ai Uniunii Europene, dotat cu o competență legislativă legată de cea a Parlamentului european. Or, este mereu bine să ne reamintim: procedura legislativă de bază a Uniunii, cunoscută înainte drept „procedură de co-decizie”, dă drept de inițiativă legislativă miniștrilor statelor membre. Când un guvern numește un ministru, el îl face de jure legislator european neales în întregime. Uniunea Europeană, care a dus mereu cu sine eutanasia separării puterilor, practică într-adevăr în mod cotidian puterea executivo-legislativă.
Ele iau loc, în schimb, toate, la consiliile de miniștri ai apărării din NATO. Combinația acestora două semnifică deci mereu mai multă putere pentru NATO, mai ales în virtutea articolului 42 al Tratatului de la Lisabona, care face din acest consiliu statul major militar supranațional al Europei și al unei bune părți a lumii. Acest articol este bine cunoscut de Sylvie Goulard, fiindcă, în calitate de consilieră a lui Romano Prodi, pe atunci președinte al Comisiei Europene, ea a fost în special însărcinată să supervizeze proiectul de Constituție europeană a lui Giscard d’Estaing, refuzat de poporul francez în 2005 dar băgat pe gât sub forma Tratatului de la Lisabona de către Sarkozy.
S-a scris mult despre numirea lui Sylvie Goulard în postul de „ministru al armelor”, punându-se întrebarea de ce s-a schimbat denumirea ministerului și de ce i s-a atribuit această funcție unei femei fără nici cea mai mică experiență în domeniul militar. S-a uitat fix faptul că experiența sa și misionarismul său european contează evident mai mult. Căci, în Europa nato-izată, problema pentru un astfel de ministru nu este să cunoască trupele naționale ci să organizeze piața de armament și să coordoneze contingentele supranaționale, totul în perfect acord ideologic cu suzeranul american, oricare ar fi președintele SUA, și totul în beneficiul curbei de creștere care trebuie asigurată industriei militare de dincolo de Atlantic, prin creșterea regulată a bugetelor așa-zis „naționale” care cotizează.
Din punct de vedere ideologic, Sylvie Goulard este profilul perfect ce corespunde funcției. Bacalaureată la 15 ani, licențiată în drept la 20, absolventă a Școlii naționale de administrație la 25, ea a făcut parte din echipele diplomatice active în vremea reunificării Germaniei, preludiu al pornirii NATO spre Est. Ea și-a petrecut cariera în seraiul europenist cel mai angajat, inclusiv ca deputată europeană. Cu această ocazie, ea a fost prinsă într-un raport al Transparency International care a stabilit un clasament al parlamentarilor care-și rotunjeau veniturile ilegal. A fost plasată pe poziția a unsprezecea. Raportul arăta de altfel că ea lucra pentru think tank-ul american Berggruen Institute on Governance și mai ales pentru secțiunea sa „Council for the Future of Europe”, al cărui scop statutar este de „a ajunge la o Europă unificată”, prin intermediul unui nou „model democratic inteligent”, integrând societatea informației fără frontiere dorită de industria americană. Un întreg program de trâmbițări aseptizate de suveranitatea populară a națiunilor, care este urmărit, și pe care d-na Goulard îl va servi cu zel, ea care declara atât de sincer deputatului LR Jacques Myard: „nu mă simt franțuzoaică”, după cum știm.
Logistic, Sylvie Goulard va ști foarte bine să optimizeze foarte feudalul „service d’ost” (obligație militară a vasalilor în Evul Mediu – n. tr.) reinstituit de NATO. Este de altfel rațiunea evidentă a schimbării denumirii ministerului „apărării” în minister al „armelor”. Apărarea este un concept ideologic toxic în lexicul euro-macronian. El reprezintă o reminiscență suveranistă periculoasă al unui ideal de păstrare a integrității teritoriale și a frontierelor în interiorul Europei, cele care delimitează o independență națională și garantează democrației un cât de cât liber exercițiu în spatele dispozitivului de protecție pe care aceste granițe sunt concepute a constitui. Tot ce nu aderă la patriotism aici se află. A trebuit să vină marele Macron pentru a conștientiza lucrul acesta și a șterge repede o astfel de erezie de pe frontoane. Măcar, un minister al „armelor” spune adevărul: un prestator al unor muncitori-combatanți detașați. Un fel de agenție de plasament specializată în resurse umane soldățești în serviciul exclusiv al Marelui Colegiu suzeran, format de industria de armament și organele sale financiare (Pentagonul și băncile).
În fine, din punct de vedere economic, femeile din NATO au fost toate foarte „performante” în materie de creștere a creditelor și mai ales al alegerilor celor mai buni furnizori (americani, se înțelege). În 2016, 10 miliarde de dolari s-au acordat în plus de către NATO industriei militare, în parte grație acestor femei.
La consiliul miniștrilor NATO din 16 februarie 2017, secretarul general, Jens Stoltenberg, s-a felicitat pentru acest succes. El nu a uitat să sublinieze, pentru a nu știu câta oară de la crearea alianței, că „adaptarea permanentă a NATO necesită o împărțire mai echitabilă a sarcinilor între aliați”. El a adăugat că „după mulți ani de scădere, cheltuielile cu apărarea ale aliaților europeni și Canadei au crescut global cu 3,8% în termeni reali în 2016, și este absolut vital să se continue pe această cale”. Or, femeile îl ajută aici. Sub cravașa lor, creșterea efortului militar merge mai bine. Oare pentru că ele par orice, numai niște războinice nu? Să ne amintim de Carme Chacon, prima femeie ministru al apărării din Spania între 2008 și 2011 și decedată subit în aprilie trecut de un stop cardiac, la 46 de ani. Imediat după nominalizarea sa de către Zapatero, în vârstă abia de 37 de ani, ea a plecat să inspecteze Armada staționată în Afganistan și a trecut-o în revistă, deși era însărcinată în luna a șaptea.
S-o observăm aici pe atât de frumoasa Jeanine Hennis- Plasschært, oferindu-și imaginea fotografilor: într-o zi se machia, în alta făcea paradă în fața unui tanc, în stil Hollywood. Într-adevăr, nimic marțial pe figura ei.
Și totuși, ei i se datorează prima creștere a bugetului apărării Țărilor de Jos după 24 de ani de scădere și semnarea unor contracte extraordinare de livrare a elicopterelor Chinok (Boeing) și a avioanelor de vânătoare F25 (Lockheed Martin).
Nemțoaica Ursula von der Leyen a făcut la rândul ei să crească cheltuielile militare ale Germaniei cu 8% în 2016. Este mai puțin bine decât Ine Marie Eriksen Søreide, simpatica sa colegă norvegiană, care a reușit o creștere de 9,8%, în majoritate spre profitul lui Lockheed Martin și al avioanelor sale F35.
De altfel, foarte discreta Marillyn Hewson, CEO la Lockheed Martin și femeia cea mai bine plătită din lume pe un astfel de post, și-a asigurat o amintire rară fotografiindu-se cu tânăra și fidela sa clientă pentru a o încuraja să continue.
Italianca și fosta comunistă Roberta Pinotti a trecut și ea pe la casieria Hewson, chiar dacă cumpărăturile sale somptuoase de F35 s-au făcut cu dureri de cap parlamentare. Ea militează de asemenea pentru un „Schengen al apărării”. Cu cât sunt mai puține frontiere, cu atât mai bine va fi Uniunea Europeană din punct de vedere militar, se știe. Dar atunci, de ce Dumnezeu să creștem bugetele?
Trebuie de asemenea s-o evocăm și pe muntenegreana Milica Pejanović-Đurišić care s-a agitat atât cu succes pentru a face ca țara sa să intre în NATO, sau pe georgiana Tinatin Khidasheli, fostă voluntară americană a revoluțiilor de culoare, cea a trandafirilor în cazul de față, și care a îndeplinit aceeași misiune cu la fel de mare abnegație, chiar dacă recent a fost constrânsă să plece din funcție.
Am înțeles acum, nominalizarea lui Sylvie Goulard în Franța ar trebui să se traducă prin mai mult NATO, mai puțină suveranitate și mai ales mult mai puțină Franță în industria militară națională a Hexagonului. Ea era realmente persoana care convenea pentru acest post în epoca bărbaților de pro-macron.
Traducere Vladimir Muscalu
Tres bon article. Bravo, aussi au traducteur!