Mussolini şi spada Islamului

Claudio Mutti 3 septembrie 2015 0 Comentarii

Într-o scriere asupra „expansionismului islamic”, publicată într-un periodic al catolicismului integralist, am citit cele ce urmează: „O menţiune aparte merită moscheea din Roma, a cărei primă cerere de construcţie i-a parvenit lui Mussolini dinspre Şahul Persiei de atunci. Ar fi plăcut să confirmăm că răspunsul lui Mussolini ar fi depins de autorizaţia de a construi o biserică la Mecca iar permisiunea de a construi moscheea ar fi fost repede acordată în acest caz, dar o celebră fotografie a lui Mussolini care îl arată ridicând spada Islamului aruncă o mare umbră de îndoială asupra acestei legende. Se pare în schimb că personajul nu s-ar fi opus deloc construirii unei moschei la Roma şi că numai intervenţia decisă a lui Pius al XII-lea, care fusese „consternat” de ştire, a făcut să eşueze o atare dorinţă”. Informaţia, provenind dintr-un articol din Turkish Daily News din 25 octombrie 2000 (care a fost citat în notă), concordă în substanţă cu ce spunea în 1978 un funcţionar al Centrului Islamic Cultural din Italia, principele afgan Hassan Amanullahi: Ducele i-ar fi declarat că ideea de a ridica o moschee la Roma i se părea foarte bună, dar prezenţa puterii clericale reprezenta un obstacol insurmontabil. (Principele Amanullahi contrapunea poziţia filoislamică a lui Mussolini celeia a lui Almirante, care în acea epocă se declarase împotriva edificării moscheii de la Monte Antenne, pentru că, în opinia lui, ea ar fi devenit un cuib de „extremişti palestinieni”).

După Franco Cardini, care a prefaţat o lucrare a lui Enrico Galoppini despre raporturile Fascismului cu Islamul, interesul lui Mussolini pentru Islam şi-ar fi putut găsi „rădăcinile cele mai îndepărtate şi mai autentice în celebrele pagini de elogiere a Islamului scrise de Nietzsche” (1). Ipoteza lui Cardini ne reaminteşte o scrisoare a aceluiaşi Mussolini în care este atestată interesul simultan al autorului pentru Nietzsche şi pentru Islam. Într-adevăr, în aprilie 1913, directorul lui Avanti! răspundea invitaţiei scriitoarei anarhiste Leda Rafanelli spunând că ar fi vizitat-o de curând şi că împreună ar fi citit „Nietzsche şi Coranul” (2). Leda Rafanelli (Pistoia 1880 – Genova 1971), aşa cum aminteşte Renzo De Felice, era „o scriitoare libertină adeptă a religiei musulmane” (3), care se convertise la Islam în timpul unei şederi în Egipt, mai mult sau mai puţin în aceeaşi perioadă în care activa la Cairo un alt ex-anarhist care aderase la rândul lui la Islam: este vorba despre Enrico Insabato, care va deveni consultant al guvernului fascist pentru chestiunile islamice. Aşadar Rafanelli, după cum rezultă din scrisoarile lui Mussolini publicate de aceasta după război, a fost prima sursă informată şi credibilă de la care Mussolini şi-a procurat cunoştinţele sale în materie de Islam. O altă doamnă, mai influentă decât Rafanelli, va vorbi douăzeci de ani mai târziu şi ea despre Islam cu Mussolini. Va fi „Şerifa din Massaua”, Haleuia el-Morgani, descendentă din Imamul Ali şi maestră (shaykha) unei confrerii iniţiatice a Islamului, Tarîqa katmiyya. După ce a fost primită de Duce împreună cu alţi demnitari musulmani, „Şerifa din Massaua”, autoritate islamică de prim plan a Africii orientale, va declara public: „De când Allah a vrut ca Ducele să preia protecţia şi apărarea Islamului, şi Tarîqa a dobândit o importanţă mai mare în cadrul vieţii religioase a Imperiului. Nimeni nu a fost mai nobil în ajutorul său cu religia mea şi cu mine decât Ducele. El s-a declarat fericit şi norocos să cunoască în mine Sharîfa descendentă din profetul Mohamed, Allah să-l binecuvânteze şi să-l apere. Ducele este în inimile musulmanilor din toată lumea pentru că este drept, curajos, hotărât şi pentru că le apără credinţa”.

Chiar de la începutul politicii sale externe, guvernul fascist a manifestat dorinţa de a stabili şi de a dezvolta relaţiile Italiei cu ţările musulmane, dar nu numai cu cele din aria mediteraneană şi din Africa orientală. Deja în octombrie 1923 Ducele dorea să trimită în Afghanistan o misiune politico-ştiinţifică condusă de Gastone Tanzi şi Luigi Piperno (4), care ar fi trebuit să studieze un plan de asistenţă şi, în acelaşi timp, să încerce să atragă în orbita fascistă emirul reformator Amânullâh, care ezita să se revolte împotriva puternicilor vecini sovietici şi împotriva britanicilor.

Cu toate acestea, până în 1930 guvernul fascist nu a fost capabil să dezvolte o „politică islamică” cu totul autonomă, pentru simplul motiv că politica externă a Romei faţă de ţările musulmane depindea de evoluţia raporturilor cu Marea Britanie. Mai mult, „reconquista” Libiei, în curs în acei ani, făcea dificilă o iniţiativă politică a Italiei în direcţia lumii musulmane. În fine, influenţa mediilor conservatoare sufoca acele tendinţe spre o politică externă revoluţionară ce erau vii printre elementele fasciste mai dinamice.

Între 1930 şi 1936 politica islamică a Italiei a atins un profil mai autonom şi un caracter mai activ. În 1930 la Bari a fost inaugurată Expoziţia Levantului. În 1933 şi 1934 au fost organizate la Roma, sub patronajul GUF[1], două congrese ale studenţilor asiatici. În luna mai a anului 1934 Radio Bari a început să transmită în limba arabă. La 18 martie 1934 Mussolini spunea: „Obiectivele istorice ale Italiei poartă două nume: Asia şi Africa. Sudul şi Orientul sunt punctele cardinale care trebuie să suscite voinţa şi interesul italienilor (…) Aceste obiective ale noastre îşi au justificarea în geografie şi în istorie. Dintre toate marile puteri occidentale ale Europei, cea mai apropiată de Africa şi Asia este Italia. Nimeni să nu interpreteze greşit importanţa acestei sarcini seculare pe care eu o atribui acestei generaţii şi generaţiilor italiene de mâine. Nu este vorba despre cuceriri teritoriale, iar acest lucru să fie înţeles de toată lumea, vecini sau nu, ci de o expansiune naturală, care trebuie să conducă la o colaborare între Italia şi naţiunile Orientului apropiat sau îndepărtat (…) Italia poate face lucrul acesta. Poziţia sa în Mediterana, mare care îşi reia funcţia sa istorică de punte între Orient şi Occident, îi dă acest drept şi îi impune această sarcină. Nu vrem să revendicăm monopoluri sau privilegii, dar cerem şi vrem să obţinem ca cei care au parvenit, cei care sunt satisfăcuţi, conservatorii să nu lucreze în sensul blocării în vreun fel a expansiunii spirituale, politice, economice a Italiei fasciste”. În contextul acestei noi politici externe se înscrie crearea, în iunie 1935, la Cairo, a Agenţiei Egiptului şi Orientului, care, pe lângă funcţiile de bază ale unei agenţii de presă, va desfăşura o activitate de penetrare în lumea informativă arabă, subvenţionând ziare şi ziarişti. Şi naşterea Institutului pentru Orient „se înscrie în dezbaterea care a avut loc în acele sectoare ale intelectualităţii naţionale interesată de chestiunile orientale sau mai precis coloniale”. (5)

Faza succesivă a politicii islamice a Fascismului se petrece în 1937, anul în care Mussolini a intrat în Libia în moschee, a acordat omagiul său la mormântul lui Sidi Rafa, a ridicat spada Islamului (6), a primit elogiile autorităţilor islamice (7) şi, în discursul din Piazza del Castello, a proclamat la rândul său: „Italia fascistă intenţionează să asigure popoarelor musulmane din Libia şi Etiopia pacea, justiţia, bunăstarea, respectul legilor Profetului şi doreşte de asemenea să demonstreze simpatia sa pentru Islam şi pentru musulmanii din lumea întreagă”. Cu toate acestea, încă din această fază, fiind la De Felice, „în intenţiile lui Mussolini şi di Ciano cartea arabă” continua să fie considerată „monedă de schimb în cazul în care s-ar fi deschis o cale pentru tratative efective pentru un acord general mediteranean între Roma şi Londra; la fel de adevărat este că, pe valul speranţelor suscitate de încheierea „acordurilor de Paşte”, Roma a blocat imediat ajutoarele către mişcările antibritanice din Orientul Mijlociu şi a moderat tonul transmisiunilor de la radio Bari” (8).

După intrarea în război, politica islamică a Italiei va asuma în strategia mussoliniană „o valoare permanentă şi nu doar instrumentală” (9), caracterizându-se şi localizându-se esenţialmente în relaţie cu Orientul Mijlociu, deoarece în Nordul Africii comportamentul italian va fi mereu, în pofida celor mai bune intenţii ale fascismului, acela pe care Hitler l-a dispreţuit în testamentul său politic în termenii următori: „Aliatul italian (…) ne-a împiedicat să ducem o politică revoluţionară în Africa de Nord (…) pentru că prietenii noştri islamici au văzut în noi dintr-odată complicii, voluntari sau involuntari, ai opresorilor lor” (10).

Pin urmare, în anii treizeci raportul dintre Fascism şi Islam se consolidează într-un mod remarcabil. Publicistica fascistă din acei ani arată într-adevăr o serie de luări de poziţie care merg de la filoislamismul pragmatic şi determinat de raţiuni geopolitice până la afirmarea unei afinităţi între Fascism şi Islam. Unui astfel de proiect, alături de anumite fapte izolate dar semnificative, cum ar fi apariţia unei cărţi în care Gustavo Pesenti (ex comandant al contingentului italian în Palestina) asigură Italiei o funcţie mediteraneană de „putere islamică” (11), trebuie să i se adauge mai ales numeroasele şi continuele intervenţii ale revistei Vita Italiana (condus de Giovanni Preziosi) în favoarea unei strânse solidarităţi între Fascism şi Islam. În revista lui Preziosi, Giovanni Tucci relansează formula lui Essad Bey, după care „Fascismul poate fi numit, într-un anume sens, Islamul secolului al douăzecilea” (12), şi adaugă: „oferirea Spadei Islamului Ducelui este documentul cel mai probatoriu că Islamul vede în Fascism ceva asemănător, un anume punct comun cu propriile vederi (…) Fascismul şi-a orientat propria politică în direcţia unei sănătoase şi atente conştiinţe, respectând şi tutelând credinţe, tradiţii, obiceiuri, cutume. (…) Înţelepciune politică care încet-încet a cucerit simpatia şi atenţia întregii lumi islamice (…) Islamul se îndreaptă spre lumina Romei dintr-o dorinţă a inimii, convins fiind de puterea şi înţelepciunea noii Italii fasciste, recunoscând înţelegerea majoră presupusă de respectarea legilor Profetului, a tradiţiilor înaintaşilor” (13). Cu Fascism şi Islamism, publicată la Tripoli în Libia, în 1938, Gino Cerbella reia aceeaşi teză. În septembrie 1938, în mesajul lui către „Internaţionala fascistă” de la Erfurt, preşedintele CAUR[2] Eugenio Coselschi se referea între altele la „înţelepciunea Coranului” în opoziţie cu „nefastele doctrine care propun supunerea tuturor naţiunilor şi tuturor raselor la tirania unei unice rase ce ţine de prescripţiile Talmudului” (14). Apar, prin urmare, din ce în ce mai frecvente, în cursul anilor treizeci, referinţe la o „colaborare constructivă între două forţe spirituale inestimabile, cum sunt Fascismul şi Islamismul” (15).

Printre alţii, pe versantul italian, au operat concret cu scopul unei atari colaborări în special două personaje de care trebuie să amintim: Enrico Insabato şi Carlo Arturo Enderle. Primul era director al revistei italo-arabe Il Convito – An-Nâdî, apărută la Cairo din 1904 până în 1907, în care apăruseră scrieri inspirate din şeicul Abd er-Rahmân Illaysh al-Kabîr (16), iniţiatorul lui René Guénon în Sufism. Fidel vocaţiei sale de mediator între Italia şi lumea musulmană, doctorul Enrico Insabato a urmărit încă din anii războiului mondial să lege Fascimul cu Islamul. În aprilie 1940, un articol al său din nr. 1 al revistei Albania se încheie cu aceste cuvinte: „Islamul albanez (…) trebuie considerat prin urmare la justa sa valoare, astăzi, când Italia (…) a ştiut, cu farmecul figurii titanice a lui Benito Mussolini, să inspire în toţi cei ce-l urmează pe Profetul Analfabet încredere, speranţă şi anumite aşteptări”. O operă a sa, publicată la Roma anul următor, poartă acest titlu semnificativ: Islamul viu al noii ordini mondiale.

Profesorul Carlo Arturo Enderle (Alì Ibn Giafar) era născut la Roma în 1892 din părinţi români şi musulmani. Docent în psihiatrie la Regia Università din Roma, consultant neurolog la Opera Nazionale Balilla, fost medic, „a fost unul dintre cele mai eficiente contacte secrete italiene care au operat cu exponenţii naţionalismului arab şi din lumea islamică” (17). Raporturile guvernului fascist cu naţionaliştii siro-palestinieni Shekib Arslan şi Ihsân al-Giabri, cu secretarul general al Congresului panislamic Sayyid Ziyâ ed-Dîn Tabatabai şi cu Muftiul Ierusalimului Hâj Amîn al-Hussaynî fuseseră iniţial vegheate de prof. Enderle şi de un colaborator apropiat al său, musulmanul indian Iqbal Shedai.

Luările de poziţie filoislamice ale intelectualilor fascişti au fost amplu îmbrăţişate de partea musulmană. Cel mai mare poet al Indiei musulmane şi părinte spiritual al Pakistanului, Muhammad Iqbal (1877-1938), care în 1932, înainte să prezideze Congresul Musulman din Ierusalim, a fost primit de Duce şi a ţinut un discurs la Accademia d’Italia, vede în Fascism o forţă în luptă contra aceloraşi duşmani ai Islamului şi dedică o poezie lui Benito Mussolini, care „a dezvăluit fără milă secretele politicii europene”. Vorbind despre regenerarea Italiei sub semnul Fasciei, în 1935 Iqbal spune: „Naţiunea moştenitoare a Romei, îmbătrânită în forme vechi, e renovată şi a renăscut, tânără. În spiritul Islamului vibrează astăzi aceeaşi tulburare”. În 1938 el predică înfrângerea materialismului de clasă „între zidurile antice ale marii Rome” şi celebrează revenirea Imperiului: „În stirpea lui Cezar a reapărut visul imperial al lui Cezar”.

Dar cea mai influentă luare de poziţie în favoarea unei acţiuni solidare a Islamului şi Fascismului a fost aceea exprimată constant de Marele Muftiu al Ierusalimului, Hâj Amîn al-Hussaynî. Celebra fotografie care îl înfăţişează în vizită la „Bârlogul” din Via Paolo da Cannobio, în 17 aprilie 1942, este emblematică pentru o activitate care a culminat cu proclamarea jihadului şi cu constituirea diviziilor militare musulmane care au combătut de partea Italiei şi a Germaniei (18).

Note

F. Cardini, Indroducere la: E. Galoppini, Il Fascismo e l’Islam, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2001, p. 5. Asupra prezenţei Islamului în opera lui Nietzsche, cfr. C. Mutti, Avium voces, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1998, pp. 43-66.
L. Ravanelli, Una donna e Mussolini, Rizzoli, Milano 1946, p. 24.
R. De Felice, Mussolini il rivoluzionario. 1883-1920, Einaudi, Torino 1965, p. 136 nota.
Misiunea a eşuat din cauza unui scandal suscitat de ing. Piperno, care a încercat să seducă o femeie afgană. Piperno a fost ucis cu două focuri de armă pe când se afla pe terasa legaţiei italiene din Kabul, iar asupra grupului de italieni s-a revărsat mânia populară.
M. Giro, L’Istituto per l’Oriente dalla fondazione alla seconda guerra mondiale, în “Storia contemporanea”, a. XVII, n. 6, decembrie 1986, p. 1139.
La întrebările pe care unii şi le-au pus în legătură cu soarta Spadei Islamului dată lui Mussolini, răspunsul a fost dat de Donna Rachele într-un interviu publicat postum după trei ani: Spada Islamului, pe care Ducele o conserva într-o casetă de sticlă la Rocca delle Caminate, a fost în mod democratic furată în vremea absenţei lui Mussolini, când la Rocca a fost devastată de antifascişti. „Am ţinut-o peste tot (…) până şi în pătuţul lui Romano[3]” (L. Romersa, Benito e Rachele Mussolini nella tragedia, în “Storia Verità”, a. III, n. 17, sept.-oct. 1994, pp. 2-8).
Cadiul din Apollonia ţinea acest discurs: “Domnul fie lăudat, Cel care a acordat secretul geniului oamenilor aleşi de El, pentru ca în ei să se manifeste grandoarea Sa, superioară oricărei concepţii umane, şi pentru ca prin această manifestare să se poată ajunge la glorificarea Divinităţii. O Duce, faima ta a ajuns la toţi şi la toate şi virtuţile tale au fost cântate de cei apropiaţi şi de cei îndepărtaţi. Vizita ta la mormântul acestui Tovarăş al Profetului, pacea şi binecuvântarea asupra lui, pe care se sprijină în actul de venerare inimile tuturor musulmanilor, întăreşte gratitudinea noastră pentru tine şi arată o altă latură a măreţiei tale, aceea care te leagă cu spiritele mari din toate vremurile. Marelui Creator care ţi-a revelat secretul de a conduce Italia pe drumul puterii şi al gloriei şi care ţi-a inspirat sentimentele de afecţiune şi de dragoste pentru Musulmani, ca şi respectul tradiţiilor lor religioase, îi îndreptăm rugăciunile noastre în umila meditaţie a celui care simte puterea Sa şi crede cu fervoare în infinita sa Bunătate, fiindcă te păzeşte, te susţine şi te lasă să răspândeşti în întreaga lume stindardul păcii şi prieteniei”. Iar Cadiul din Bengasi: “Bine ai venit, o Duce, în această cetate credincioasă şi în acest templu antic. Musulmanii din această ţară, care au urmărit cu admiraţie profundă paşii drumului triumfal parcurs de Italia fascistă sub conducerea ta şi care au servit ordinelor tale cu lealitate şi devoţiune, îţi sunt sincer recunoscători pentru această vizită minunată care confirmă simpatia ta pentru libieni şi respectul pentru originea lor. Mă simt realmente mândru să reînnoiesc în numele tuturor, în pragul acestui loc sacru, promisiunea absolută de credinţă, invocându-l pe Domnul Atotputernic şi Bun fiindcă te ajută în conducerea Italiei pe calea unei mereu mai mari grandori. El îţi acordă favoarea de a vedea realizată voinţa ta de a purta ţara la un nivel superior pe toate planurile şi de a oferi lumii exemplul de ceea ce Italia poate face pentru binele popoarelor pe care le adună la sânul său sub semnul Fasciei, simbol al justiţiei şi al umanităţii”.
R. De Felice, Il Fascismo e l’Oriente. Arabi, ebrei e indiani nella politica di Mussolini, Il Mulino, Bologna 1988, p. 21.
R. De Felice, Op. cit., ibidem.
Le testament politique de Hitler, îngrijit de H.R. Trevor-Roper, Paris 1959, p. 61. Cfr. C. Mutti, Il nazismo e l’Islam, Barbarossa, Saluzzo 1986 şi S. Fabei, La politica maghrebina del Terzo Reich, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1988.
G. Pesenti, In Palestina e in Siria durante e dopo la Grande Guerra, Milano 1932, p. 12.
Essad Bey, Maometto, Firenze 1935, p. V.
G. Tucci, Il Fascismo e l’Islam, în “La Vita Italiana”, mai 1937, pp. 597-601.
R. De Felice, Op. cit., p. 20, nota 12. Asupra CAUR şi a congreselor de la Erfurt cfr. M. Ledeen, L’internazionale fascista, Laterza, Bari 1973 şi I. Motza, Corrispondenza col Welt-Dienst, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1996.
P. Balbis, rec. de G. Caniglia, La Tarica Katmia, în “Bibliografia fascista”, 1939, p. 194.
Biografia în: Michel Vâlsan, L’Islam e la funzione di René Guénon, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1985, pp. 87-93.
L. Goglia, Il Mufti e Mussolini: alcuni documenti italiani sui rapporti tra nazionalismo palestinese e fascismo negli anni trenta, în “Storia contemporanea”, a. XVII, n. 6, decembrie 1986., p. 1237, nota 39.
Asupra misiunii militante a Muftiului, a se vedea articolele noastre: Una vita per la Terrasanta, în “Storia del XX secolo”, 7, nov. 1995 şi Il sangue contro l’oro, ibidem, 10, februarie 1996.