Întâlnindu-se cu zece leproşi, care îl roagă să-i ajute, Mântuitorul îi trimite să se arate preoţilor, iar pe drum, cei zece se vindecă; nouă dintre ei îşi continuă drumul, ca şi cum ceea ce li s-a întâmplat era firesc să li se întâmple, venea să răsplătească oarece merite despre care însă nu ni se spune nimic, şi numai unul, un samarinean, singurul de “neam străin”, se întoarce şi îi mulţumeşte lui Iisus. “Scoală-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit – îi spune Hristos. Nici despre acesta nu ştim dacă avea şi alte merite anterioare, dar cu siguranţă că mărturia recunoştinţei sale faţă de Dumnezeu (şi a recunoaşterii vii a Acestuia) se constituise în acel merit care să-i aducă nu numai vindecarea, ci şi mântuirea.
Ca fiecare dintre pericopele Noului Testament şi aceasta ascunde mai multe citiri, cu mai multe înţelesuri şi învăţături, de la raportul dintre poporul ales şi Dumnezeu (străinii sunt cei care îl recunosc şi îi mulţumesc), până la raportarea din fiecare clipă a omului la Dumnezeu – la existenţa sau lipsa acestei raportări şi la calitatea ei. Iată însă ce spune părintele Cleopa în finalul predicii sale la chiar această duminică:
“Acum să ne întrebăm fiecare: Oare noi mulţumim zilnic şi în fiecare ceas lui Dumnezeu pentru binefacerile primite? Sau uităm de această mare poruncă? Căci şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte, zicând: Pentru toate mulţumiţi (I Tesaloniceni 5, 18; Efeseni 5, 20). Ştim că mulţi cârtesc în inimile lor şi zic la necaz: Pentru ce să mulţumesc lui Dumnezeu, că iată sunt bolnav, nu s-a împlinit cererea, soţul este rău, copilul n-a reuşit? Dar să te întreb în numele lui Dumnezeu: Oare când erau sănătoşi şi tineri şi aveau de toate şi toţi îi cinsteau, atunci mulţumeau lui Dumnezeu? Atunci veneau regulat la biserică, se spovedeau, posteau şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine? Sau erau tot aşa de nepăsători şi puţin credincioşi ca acum?
Dacă n-ai reuşit azi, vei reuşi sigur mâine. Numai să nu ceri cele ce nu-ţi sunt de folos. Dacă eşti bolnav azi, de ce cârteşti? Dar n-ai fost sănătos toată viaţa şi ai uitat să mulţumeşti Ziditorului tău? Dacă ai pierdut ceva, sau nu ţi s-a împlinit cererea, de ce te superi şi mânii pe Dumnezeu? Nu cumva ceri lui Dumnezeu numai cele materiale şi trecătoare şi uiţi să ceri cele veşnice şi mântuitoare? Poate de aceea nu ţi-a împlinit Domnul cererea, căci Dumnezeu, pe cele materiale, ţi le dă de la sine dacă vei căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6, 33).
Aici credincioşii fac o mare greşeală, că cer de la Dumnezeu mai întâi lucruri pământeşti şi abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea şi mântuirea sufletului, iar Dumnezeu, dimpotrivă, ne porunceşte să căutăm mai întâi Împărăţia Cerului, adică Biserica, rugăciunea, pocăinţa, împăcarea cu toţi, postul, smerenia şi Sfânta împărtăşanie, şi numai la urmă să cerem şi cele pământeşti: sănătate, reuşită în viaţă, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.
Cum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu? În toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă şi să zicem în casă, la biserică, pe cale şi oriunde, această scurtă rugăciune: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă nu ni se împlineşte cererea, noi să-i mulţumim Mântuitorului pentru tot ce ne-a dat în viaţă: pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pâinea zilnică, pentru serviciu, pentru copii, pentru preoţii care ne păstoresc, pentru Sfânta Cruce cu care biruim pe diavoli, şi mai ales pentru Evanghelie şi pentru că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe. Oare câţi, alături de noi, sunt orfani, bolnavi fără leac, flămânzi, amăgiţi de secte şi robiţi de patimi, iar noi le avem pe toate şi nu mulţumim cum trebuie?
Cea mai înaltă rugăciune de mulţumire pe pământ este Sfânta Liturghie. De aceea, se mai numeşte şi jertfă euharistică, adică jertfă de laudă şi de mulţumire. Suntem datori ca în fiecare sărbătoare, şi mai ales Duminica, să ascultăm slujba Sfintei Liturghii şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat în viaţă şi în timpul săptămânii care a trecut! Să trăim mulţumind, iar nu cârtind. Să ne mulţumim cu tot ce ne dă Dumnezeu şi să zicem că nu suntem vrednici de cât ne dă. De vom face aşa, vom primi mai multe daruri de la El şi sufletul ne va fi în pace, iar dincolo cu îngerii în veci îl vom slăvi. Amin.”
Trebuie deci să fim în permanenţă deschişi, dar diferit, către două planuri: cu un ochi critic şi nemulţumit, către noi ca persoană, sumă a gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, ştiind cât de sus este pragul pe care trebuie să-l trecem, dar şi cât de uşor este a-l rata dacă suntem mulţumiţi (plini) de sine; cu mulţumire şi recunoştinţă către Dumnezeu, Creatorul nostru, şi, pentru noi, al lumii în care trăim, Tatăl fiilor rătăciţi care suntem, pe care îi aşteaptă să se întoarcă din întuneric la lumina Lui.
"Arhitecții", "inginerii" și "profesorii" lumii de astăzi ne învaţă însă contrariul: să fim mulţumiţi cu cum suntem şi nemulţumiţi cu ce avem. “Dumnezeu nu există! Acum şi aici – spun ei – e totul; trăieşte, profită!” Dar acest “acum şi aici” pe care ni-l propun este numai materie trecătoare şi la fel suntem şi noi cei care ne lăsăm prinşi în el.
Există însă şi un alt “acum şi aici” în care putem şi trebuie să încercăm să pregătim întâlnirea cu mâinele veşnic, pregătit nouă de Cel care S-a şi jertfit de dorul nostru.
