IV
Faptul că monarhii apăreau în uniforme militare și înfățișați proeminent drept conducători ai armatei simbolizează de asemenea compromisul dintre monarhie și democrație din secolul al XIX-lea. Ordinea identitar-orizontală și-a asumat un caracter „național” crescând, iar tendința generală s-a îndreptat spre statul etnic unificat. Ne-am confruntat cu „pan-germanismul”, „pan-italianismul” (mișcarea Risorgimento), chiar și cu „pan-slavismul”, care s-au manifestat dincolo de granițele etnice „minore” (26).
Mână în mână cu această evoluție, observăm în zonele germanice și slave dezvoltarea mișcărilor gimnastice colective, cultivând un spirit naționalist violent și manifestându-se prin gigantice performanțe „sincronizate” (27). Acest antrenament fizic implică un scop paramilitar spre impresionarea publicului prin forța numerică (28). Indubitabil, avem de-a face cu una din rădăcinile psihologice ale național socialismului. Comuniștii, de asemenea, iubeau show-urile sincronizate, uniformizate, de masă. Orizontalismul s-a afirmat vizual.
Acestea sunt părți componente ale tranformărilor „mixte” ale secolului al XIX-lea. Noul ideal, statul etnic uniform, este mai în armonie cu militarizarea și dezvoltarea instituțiilor parlamentare decât statul etnic mixt. Mark Twain ne-a relatat viața parlamentară în Viena (29) iar John Stuart Mill a insistat că democrația este problematică într-un stat multilingvistic (30) — nu-i de mirare întrucât instituțiile totalitare necesită uniformitate lingvistică. La acestea adăugăm faptul că majoritatea etnică, prin partid (sau partide), caută să conducă democratic, dar nu într-un sens liberal, asupra minorităților.
Multilingivsmul creează dificultăți enorme într-un parlament dar și în orice armată. Astfel, observăm ostilitatea Revoluției Franceze la adresa folosirii altor limbi decât cea franceza în Republică. Nașterea democrației și naționalismului etnic au mers în sincronizare. Aceste două mișcări orizontale de masă s-au combinat ușor în numele demos-ului. Este semnificativ că forțele armate ale „Republicii Democrate Germane” roșii au fost elemente încorporate și instruite ideologic ale Nationale Volksarmee, „Armata Națională a Poporului,” în al cărei nume termenul „popor” apare în două forme.
Totuși, când nobilul monarhist Charles de Gaulle a propus socialistului Léon Blum să transforme armata franceză într-o armée du métier, o armată eminamente profesionistă, formată din voluntari, planul său a fost imediat respins și catalogat drept un șiretlic reacționar nedemocratic. O astfel de armată ar putea fi ușor mobilizată împotriva poporului și ar putea dezvolta esprit de corps, ceea ce ar fi complet „nedemocratic.”
V
Am vorbit deja despre îndoctrinarea recruților, care, natural, devine importantă în timp de război. Un rău și mai mare este faptul că, din moment ce recruții sunt luați din cadrul populației, poporul însuși trebuie să fie îndoctrinat, cu alte cuvinte, făcut să-și urască inamicul în mod colectiv. Pentru acest scop, guvernele moderne invocă suportul mass-media, care apoi informează populația despre răutatatea inamicului (cu puțină sau fără nicio considerație pentru adevăr). Atacul evidențiază viclenia și inferioritatea națiunii ostile și faptele diabolice comise de armatele sale, formate din lași, specie inferioară recrutată dintr-un popor diabolic.
În primul Război Mondial, aliații occidentali, fiind mai democratici, erau de asemenea și mai pricepuți în organizarea urii colective. Folosindu-se de prostia maselor (peste tot!), puteau tipări aproape orice, chiar și cele mai absurde relatări, precum cele în care soldații germani tăiau mâinile bebelușilor belgieni, fiind crezute.
Louis Raemaekers, un olandez în serviciul aliaților, a produs gravuri cu descrieri incredibil de grețoase ale atrocităților comise de armata germană. Printre cele mai dezgustătoare, amintim de cea în care o tânără franțuzoiacă, goală, este crucificată și scuipată de soldați germani nebărbieriți, care asistau la spectacol. Nimic asemănător nu a fost manufacturat de către Puterile Centrale (31).
Într-o carte memorabilă, Georges Bernanos descrie tâmpeniile propagandei de război franceze din perioada respectivă. Conform lui Bernanos, francezilor li se spunea că trupurile germanilor de pe câmpurile de luptă aveau un miros mai îngrozitor decât cel al soldaților francezi, dar și că germanii erau atât de lași încât nu îndrăzneau să întrerupă viața confortabilă a francezilor poilus[1] din tranșee. A fost o propagandă mincinoasă de cea mai joasă speță (32). (Totuși, în perioada revoltelor franțuzești din 1917, întregi batalioane au fost decimate, i.e., fiecare al 10-lea om era executat. Războiul, deci, nu a fost atât de distractiv sau călduros, ba dimpotrivă.)
Evident, primul Război Mondial un război guvernamental între monarhii, ci ceea ce germanii numesc Völkerringen, un război între națiuni, cel puțin până în 1917, când monarhia rusă a căzut și a făcut posibilă politic intrarea în conflict a Americii. Apoi a devenit o cruciadă ideologică „pentru a face lumea un loc sigur pentru democrație,” așa cum s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Franța a provocat ideologic Europa.
Interesant era de observat diferența dintre tensiunile de pe cele două fronturi, est și vest. În est, până în 1917, a fost o luptă între 3 împărați, motiv pentru care vechiul stil a supraviețuit și a continuat la un nivel superior. Era încă un război între gentlemeni (33), fapt evident nu doar pe front, dar și pe pământurile natale. În Rusia, meșteșugari și negustori dintre prizonieri erau constant eliberați și, până la venirea bolșevicilor, aceștia câștigau bani frumoși. “Străinii Inamici” erau încarcerați în Marea Britanie, Franța, Italia și Germania, dar nu în Austria (34).
VI
Un război între întregi națiuni ce se transformă într-o cruciadă ideologică – cuvântul având implicații aproape religioase – în mod inevitabil avea să asume trăsături totale și totalitare (35). Totalitarii puteau aprinde febra soldaților mai ușor întrucât operau într-un cadru extrem de totalitar. (Aceasta explică motivele pentru care armata germană a luptat bine într-o acțiune defensivă fără speranță pentru mai bine de doi ani, între 1942 și 1945.)
Totuși, propaganda urii a democrațiilor a avut succes. Astfel, Statele Unite au decis să plaseze în lagăre de concentrare întreaga Coastă de Vest dar și populația americană de origine japoneză – o tactică de război amestecată cu motive rasiale dezvoltată de britanici în timpul Războiului cu burii. Printre cei internați se găseau cetățeni americani cu doar un bunic de origine japoneză, care arătau ca niște caucazieni și nu știau niciun cuvânt în japoneză (36).
De asemenea, după ultima predare în masă a soldaților germani în mai 1945, aceștia nu au fost tratați ca și prizonieri de război, protejați de Convenția de la Haga, ci ca FID (“Forțe Inamice Dezarmate”) și tratați mizerabil. Au fost înfometați și în final au suferit pierderi enorme – posibil 1 milion de oameni (37). Indignarea cu privire la lagărele de concentrare germane a jucat un rol minor în aceasta “politică”, întrucât faptele privind atrocitățile de război germane nu erau în general crezute. Oamenii își aminteau minciunile răspândite despre germani în primul Război Mondial (38).
Datorită intrării în Era Hoardelor Armate, războaiele inevitabil au căpătat caractere și forme noi. Ideea nu mai era de a dejuca planurile inamicului și de a câștiga bătălii, ci – din moment ce acestea erau războaie între popoare și ideologii – de a omorî cât mai mulți inamici posibil, astfel că războaiele au căpătat un caracter exterminator. Mercenarii trecutului aparțineau unor variate naționalități și, odată ce „se înscriau”, puteau fi angajați pentru variate motive și operațiuni de către angajatorii lor, sau chiar „tranzacționați” de la unul la altul. Cel ce se vinde pe sine poate fi vândut și altcuiva (39).
Din momentul în care războaiele au evoluat de la ciocniri între capete încoronate la conflicte între mase de oameni, întregi națiuni au devenit inamici colectivi ale altor națiuni. Astfel, războaiele puteau fi, în sfârșit, purtate împotriva civililor – nu doar împotriva orașelor asediate, ci împotriva multor populații de bărbați, femei și copii. Și, din moment ce tehnologia ne-a dat aviația, a devenit posibilă atacarea satelor și orașelor din interiorul teritoriului inamic, mai degrabă decât simplul asalt asupra soldaților din liniile frontale.
Francezii, pionieri ai aviației, au început folosirea aviației în Primul Război Mondial prin bombardarea unei procesiuni a Corpus Christi din Karlsruhe și omorând copii, iar germanii au continuat prin bombardamente folosind zepeline asupra orașelor britanice și lansarea de rachete asupra Parisului de la o distanță de 80 de mile. Francezii trebuiau să moară, indiferent de vârstă și sex. Lucrurile acestea păreau acceptabile; Europa a decăzut la un astfel de nivel.
În mod curios, al Treilea Reich (deși plănuind războaie agresive) a fost cel care dorea să interzică strategiile de război aeriene, excepție cele asupra câmpurilor de luptă bine definite. În 1935, germanii, dorind un pact care să facă ilegal războiul asupra civililor din hinterland, a făcut această sugestie Marii Britaniei, care la acel moment avea un guvern laburist. Însă oferta a fost refuzată pe motiv că toate eforturile de umanizare a războiului l-ar face mai acceptabil, și astfel ar fi o lovitură dată cauzei nobile de pacificare. În fapt, toți autorii britanici importanți confirmă această teză, faptul că în Al Doilea Război Mondial războiul aerian a dat naștere războiului total – război până la extreme – uzitat și perfecționat de democrații, nu de național socialiști. Atacurile germane dincolo de zona de război erau întotdeauna răspunsuri. Unii autori britanici au admis acest fapt, cu rușine; alții, d-nul Churchill în primul rând, s-au lăudat cu acest fapt (40).
Generalul J.F.C. Fuller a afirmat că „d-nul Churchill este cel care a aprins fitilul care a detonat războiul devastării și terorii neegalate de la invazia selgiucizilor”(41). Războiul a atins nivelul cel mai scăzut odată cu distrugerea Dresdei, Florența Germaniei, cu pierderea a 204.000 vieți (42) și anihilarea orașelor Hiroshima și Nagasaki (43). Deși japonezii au cerut disperat un armistițiu de 2 ori în 1945, în aprilie prin Vatican, și în iulie prin Moscova, răspunsul a fost infama și prosteasca formulă „Capitulare Necondiționată”. (Poporul american nu știa nimic despre acest lucru, și în timpul acestei perioade au murit în van nu doar mii de japonezi dar și nenumărați „boys” americani.) Ura generată de propagandă a încins mentalitatea orizontal-colectivă la un asemenea nivel că războiul din Pacific a căpătat, în cuvintele liderului socialist american Norman Thomas, un caracter de revoltă rasială organizată militar.
Aspectul rasist al războiului a căpătat o expresie concretă în forma unui incident memorabil: un soldat american i-a trimis președintelui Roosevelt un cuțit de tăiat hârtie, făcut din osul coapsei unui soldat japonez ucis în acțiune. Președintele i-a răspuns printr-o scrisoare de mulțumire prin care-și exprima speranța că va primi mai multe astfel de cadouri. Acest eveniment a ajuns la urechile japonezilor, moment în care Ken Harada, ambasadorul Japoniei la Vatican, a decis să protesteze folosind canalele romane. Atunci, președintele și-a schimbat opinia și a promis să ofere acelui cuțit o înmormântare demnă (44).
O dovadă și mai mare de barbarism pur se regăsește în bombardarea centrului Gestapo-ului din Haga, lăsând în urmă 800 de olandezi morți. Și mai îngrozitoare au fost cele 3500 de victimele ale „covorului de bombe” asupra orașului Le Havre, înaintea eliberării acestuia dar după evacuarea germanilor. De Gaulle a fost revoltat, însă aliații britanico-americani s-au justificat spunând „Noi chiar am crezut că Jerrys[2] erau încă în oraș!” În consecință de Gaulle a explodat de furie. Masacrați 3500 de francezi doar ca să omorâți câțiva germani!(45) De Gaulle a mers la Le Havre pentru înmormântarea acestora, conducând cortegiul împreună cu preoțimea.
Respectul pentru comorile culturale ale Vechii Lumi a lipsit cu desăvârșire. În Primul Război Mondial, germanii au fost acuzați de bombardarea catedralei din Reims (cu scuza că erau observatori ascunși în turlă) și de incendierea voită a unor părți din Louvain-Leuwen pentru că civili au deschis focul asupra trupelor lor. Însă al Doilea Război Mondial a fost mult mai „progresiv”, ceea ce înseamnă că Europa și America de Nord au decăzut pentru cei 200 de ani anteriori sub dominație „populistă” și au atins un nivel cultural și etic precum Glega din Dahomei sau Idi Amin Dada din Unganda (46).
Raidurile asupra Germaniei erau denumite „Raiduri Baedecker” pentru că, temători pentru propria siguranță, piloții aliați zburau foarte sus și-și goleau încărcătura mai mult sau mai puțin în centrele istorice ale orașelor, distrugând majoritatea clădirilor frumoase, dar cu pagube minime asupra industriei de război. Centrele Frankfurt-ului, Munchen-ului, Nuremberg-ului, Hamburg-ului și Bremen-ului erau devastate, dar stabilimentele industriale din jurul lor au supraviețuit. (Unii purtători de cuvânt ai aliaților au explicat că intenția era de a lovi casele muncitorilor, în timp ce alții credeau că anihilarea “kultur”-ii germane va distruge aroganța naziștilor). Totuși, această orgie sângeroasă a avut o contribuție minimă la victoria aliaților. IG-Farben și alte mari întreprinderi au funcționat până la sfârșit.
Una dintre cele mai rele și tâmpite realizări ale armatei SUA a fost distrugerea anticei mănăstiri Italiene Monte Cassino. Aliații au fost informați că nu existau trupe germane înăuntru, dar devreme ce clădirea rămăsese intactă, în SUA s-a născut o rumoare publică cum că prin cruțarea mănăstirii s-ar fi lăsat impresia de plecăciune în fața „intereselor Romano-Catolice” cu prețul vieților americane. „Băieții noștri” ar trebui să moară pentru a face pe plac Papei! În final, armata a cedat pentru a sprijini „frontul de acasă”. Vox populi nu ar trebui zădărnicit, și o decizie politică, nu militară, a fost luată. Clădirea veche a fost incendiată, făcând astfel sigură pentru germani ocuparea ruinelor, în vreme ce apărarea unei clădiri mari, sub foc de artilerie, ar fi fost o sinucidere. Acum soldații americani trebuiau să se lupte cu un inamic cu o poziție mult mai întărită și mai bine protejată de blocurile de piatră ale mănăstirii distruse. Niciun zid care ar fi căzut nu ar fi putut să-i îngroape. Pierderile aliaților au devenit majore, la fel ca și cele ale sărmanilor polonezi trădați, care au trebuit să lupte împreună cu ei, însă opinia publică a fost satisfăcută: războiul a fost purtat democratic (47).
Și totuși, ce credeau soldații americani despre astfel de pierderi ireparabile de frumusețe arhitecturală? Un ofițer care se afla lângă Benevento, întrebat dacă are vreo îndoială, a răspuns unui jurnalist american: „Nu se poate face nimic în privința asta. Italia este doar o prostie cu monumente bisericești”.
Din păcate, cel de-al doilea război mondial a avut un alt aspect fatal: mișcarea de rezistență, aplaudată cu entuziasm de „publicul” Alianței Occidentale. O excepție trebuie făcută pentru armata poloneză Armia Kraiowa, precum și pentru luptătorii evrei, deoarece național socialiștii, ca și socialiștii internaționaliști, au vrut să-i rupă de clasele lor superioare sau să-i extermine pe toți (48). Fără nicio armată legală pentru apărarea lor, aveau dreptul moral de a lupta pentru propria lor existență (49). Totuși, ca și în alte țări, armata ocupantă nu a avut alte mijloace pentru a combate acești atacatori perfizi, decât de a lua ostatici și a-i împușca. Țările care nu au fost complet democratizate nu s-au angajat în astfel de activități și, prea des, „Rezistenții” erau foști colaboratori care, simțind că al Treilea Reich era o navă scufundată, au schimbat tabăra (50). Evident, francezii din Résistance au devenit cu adevărat activi numai după prăbușirea alianței Național-Internaționale. A existat un predecesor al Rezistenței franceze civile după ce Franța a devenit o republică în 1870, sub forma franc-tirorilor, în întregime în acord cu creșterea orizontalismului masificat. Nimeni nu avea dreptul de a participa la un război fără a purta „haina regelui”. Alternativa era retrogradarea până la nivelul barbariei. Acest lucru a fost oarecum diferit în cazul Balcanilor, unde, după 500 de ani de guvernare turcească, tradiția creștină fusese sfărâmată iar războaiele erau duse „colectivist”, așa cum am constatat în mod dureros în cele două războaie mondiale. Mai întâi am avut komitagii naționaliști, apoi partizanii ideologici (51).
NOTE
(26) În timpul sărbătorii celei de-a 300-a aniversări a Reformei din Castelul Wittenberg, studenții pan-germaniști au adăugat roșul Revoluției la steagul imperial negru-auriu.
(27) Friedrich Ludwig Jahn a petrecut câțiva ani într-o cetate ca un „demagog”. A vizitat Parisul în 1814, îmbrăcat într-un costum fantezist „vechi germanic”, a împins trecătorii de pe trotuare, a urcat în cele din urmă Arcul de Triumf și a încercat să se lupte cu Tuba din mâinile îngerului. Miroslav Tyrš (Tiersch) a fondat o mișcare gimnastică radicală anti-habsburgică și anti-germană Sokol (Falcon) după modelul lui Jahn Turnerbund. Mulțimile adoră masele în mișcare.
(28) În democrații, care venerează cantitatea, ceea ce e puțin este un mare handicap. Jacob Burckhardt a spus în 1866 că „disperarea în orice este puțin este un rău grav în orice privință. Cel care nu face parte dintr-o națiune de treizeci de milioane strigă: „Ajută-ne, Doamne, ne înecăm!” Filistinul vrea să mănânce dintr-un vas mare cu hotărâre diabolică, altfel mâncarea nu are un gust bun pentru el”. Emil Duerr, Freiheit und Macht bei Jacob Burckhardt (Basel: Helbing & Lichtental, 1918). Iată câteva dintre rădăcinile pan-slavismului și pan-germanismului.
(29) Mark Twain descrie situația fără speranță din parlamentul austriac, pe care l-a vizitat în 1897, în al său „Jurnal de călătorie„, care a apărut periodic în Harperʼs Magazine.
(30) John Stuart Mill a declarat foarte simplu: „Instituțiile libere sunt aproape imposibile într-o țară formată din diferite naționalități” Considerations on Representative Government (New York: H. Holt, 1882), p. 310. Elveția este o excepție de la regulă, deoarece elvețienii simt o loialitate elvețiană înverșunată cu mult peste legăturile lor etnice.
(31) Au existat, de asemenea, expresii de ură în rândul popoarelor Puterilor Centrale, precum poemul de ură al lui Ernst Lissauer. Sloganuri ca Gott strafe England! (Doamne, pedepsește Anglia!) și Serbien muss sterbien! (Serbia trebuie să moară!) s-au repetat frecvent, dar nimeni nu a inventat astfel de prostii precum așa-numitul Sauerkraut „Liberty Cabbage” sau câinii ciobănești germani „alsacieni”. În Anglia, oamenii chiar au ars pianele germane, sau adormeau câini de origine germană pentru a evita torturarea lor de către copii. În Statele Unite, profesorii au încetat să învețe limba germană. Cei care predau germana au avut un an sabatic, apoi au trebuit să predea limba spaniolă.
(32) Vezi Georges Bernanos, La grande peur des bien-pensants (Paris: Grasset, 1949), pp. 414-18. Bernanos, un devotat catolic și monarhist, a caracterizat primul război mondial (în care a participat ca soldat) ca „Războiul cel mai faimos și nemilos al democrațiilor pacifiste și umanitare”.
(33) Aviatorii din Vest, frecvent implicați în dueluri personale pe cer, duceau încă un război al gentlemenilor. Fritz Reck-Malleczewen (care a murit în lagărul de concentrare de la Dachau) a descris disperarea unui ulan german care a străpuns mortal un călăreț rus cu lancea. Plângând, el a îngenuncheat în fața omului pe moarte, care l-a iertat. Soljenițîn, pe de altă parte, menționa cazacii care s-au întâmplat să se aventureze într-o mașină cu generali germani fără a-i deranja. Ei au explicat după aceea: „A fost doar un accident. Nu a fost planificat!” Când austriecii au recucerit Lemberg-ul (Lwow), au descoperit într-un apartament golit de ocupanți ruși o listă de obiecte deteriorate și bani pentru a acoperi reparația. Acest lucru s-a schimbat în cel de-al doilea război mondial. Până atunci, majoritatea soldaților sovietici au fost educați, au „progresat”, au fost „iluminați” și s-au comportat mai rău decât gorilele – mai mult de 2 milioane de cazuri de viol, chiar și în zonele eliberate!
(34) Cu privire la conceptul și tratamentul „străinilor inamici”, vezi Arnold J. Toynbee, A Study of History, vol. 4 (Londra: Oxford University Press, 1939), pp. 160-62. Ura organizată împotriva „străinilor inamici” a condus, de asemenea, la ostilități ale mulțimilor. Astfel, canaliile „patriotice” din Sankt-Petersburg au ars în urma izbucnirii primului război mondial ambasada germană, dar mai mult sau mai puțin aceiași oameni, cam trei ani mai târziu, au jucat rolul „Revoluția bolșevică” octombrie roșu.Asupra gentlemenilor din acel război, cineva poate să-și facă o bună impresie din filmul din 1937 al lui Stroheim și Gabin La grande illusion. Titlul a fost cel mai potrivit în lumina evenimentelor care au avut loc după 1 septembrie 1939. Acest film, arătând piloții francezi doborâți de germani și găzduiți de aceștia după aceea, ne reamintește de povestea lui Caulaincourt despre un baron numit Wintzigerode care, purtând o mantie lungă deasupra uniformei sale rusești, a interogat un soldat francez în picioare în fața unei tabere din apropierea Moscovei, în 1812. Oprit și arestat de un ofițer francez, a fost adus înaintea lui Napoleon, care a descoperit că era un supus al fratelui său Jerome, rege al Westphaliei. Corsicanul a început să-și piardă cumpătul, l-a amenințat pe Wintzigerode cu o execuție a sa ca spion și a vrut să-l atace pe baronul arogant, dar ofițerii francezi l-au ținut și, rușinați de conduita suveranului lor, l-au invitat pe Wintzigerode la cină la popota ofițerilor. Vezi Mémoires du Général de Caulaincourt, Duc de Vicence, partea 1 (Paris: Plon, 1933), p. 100. Familia mea a trăit o jumătate de an într-un lagăr austriac unde tatăl meu a instalat și a pus în funcțiune o stație de radiografie. Noi, copiii, îi îndrăgeam pe prizonieri (în majoritate ruși) cu care ne jucam. Apoi am trăit aproape doi ani în Baden, lângă Viena, cartieru general al armatei austro-ungare, unde am purtat un costum de marinar britanic cu o panglică pe șapcă inscripționată „H.M.S. Renown”, am avut de asemenea o guvernantă franțuzoaică cu care vorbeam franceza frecvent. Ceva de genul ăsta ar fi fost de neconceput în Occidentul mai „progresist”. După căderea marii noastre garnizoană Przemyst (care a fost înfometată), ofițerii ruși au invitat colegii lor austro-ungari la un banchet unde au toastat reciproc. Cunosc un ofițer austriac, care, făcut prizonier, le-a înmânat rușilor cartea de vizită. (35) După ce Clemenceau și ministrul de externe al Franței, Ribot, au torpilat eforturile de pace ale împăratului Carol al Austriei, Anatole France a remarcat: „Unui rege al Franței, da, i-ar fi fost milă de bietul nostru popor, palid, extenuat, aflat la capătul puterilor sale. Dar democrația este lipsită de inimă. Este o sclavă a puterii banilor, nemiloasă și inumană”. Vezi Sir Charles Petrie, Twenty Years Armistice – end After: British Foreign Policy Since 1918 (London: Eyre & Spottiswoode, 1940), p. 12. Rene Schickele, în Die Grenze (Berlin: Rowohlt, 1932), pp. 145-46, ne-a spus că Clemenceau l-a amenințat cu închisoarea pe Anatole France dacă ar publica un singur rând despre reacțiile sale la război.
(36) Vezi Carey MacWilliams, Moving the Westcoast Japanese, Harper’s (septembrie 1942). În general, soții lor caucazieni au mers cu ei. Din populația hawaiană mult mai expusă, o treime era japoneză, dar nu erau „concentrați”, devreme ce „Fiii Occidentului de Aur” nu erau activi pe aceste insule. Cu toate acestea, nu a existat un singur caz de spionaj printre „japonezii americani”, iar batalionul american cel mai puternic decorat a constat din „japonezii” hawaieni. Ei au defilat la New York.
(37) Vezi James Bacque, Other Losses (Toronto: Stoddard, 1989). Germania s-a plâns că 1,700,000 de prizonieri nu fuseseră returnați după război. Este adevărat că cel de-al Treilea Reich a omorât mulți deținuți ruși. Prizonierii germani au fost înfometați în Rusia, dar cei care s-au întors au fost, la întoarcere, adesea implorați pentru hrană de către populația înfometată.
(38) În noiembrie 1945, au fost intervievați în Detroit despre reacțiile lor la ororile lagărelor de concentrare germane. Nouăzeci la sută erau convinși că toate filmele despre ele au fost regizate și le-au amintit intervievaților poveștile de propagandă falsă ale Primului Război Mondial. Copiii belgieni, cu mâinile lor tăiate! După cum a spus Cicero în „De divinatione”: „Noi nu credem un mincinos, chiar dacă spune adevărul”.
(39) Marele duce de Hesse nu și-a „vândut” supușii proprii în armată britanicilor în timpul Revoluției Americane. Acești oameni erau mercenari, de toate naționalitățile, care se înrolaseră în mod voluntar.
(40) De fapt, doi piloți germani au fost retrogradați pentru că, în stadiul incipient al războiului, au aruncat la bombe la East End din Londra și nu la ținte militare. RAF a cerut să nu fie atacat Berlinul sau alte orașe germane, dar Churchill s-a opus acestei idei. Vezi Phillip Knightley, The First Casulaty (New York: Harcourt, Brace, 1975), pp. 237-38.
Armata germană urma să cucerească Rotterdamul și Varșovia când Luftwaffe le-a atacat. Bombardamentul de la Coventry a fost ca represalii pentru bombardarea Berlinului. Basil Liddell-Hart a insistat că germanii au respectat pactul aerian propus (dar respinsă) ca și cum ar fi fost în vigoare, dar aliații întotdeauna și-au reînnoit bombardamentele. Vezi Basil Liddell-Hart, War Limited, Harper’s (martie 1946), pp. 198-99. Asistentul principal britanic al Ministerului Aerului a apărat în două publicații politica de distrugere a economiei inamice și, între altele, uciderea unor sectoare întregi ale populației. A se vedea J.M. Spaight, The Battle of Britain (London: Geoffrey Bles, 1941) și Bombing Vindicated (London: Geoffrey Bles, 1944). Churchill, în al său The Second World War, vol. 2 (Boston: Houghton Mifflin, 1948-53), pp. 565-67, a recunoscut că a planificat o imensă forță aeriană în străinătate, dincolo de puterea Germaniei de a o lovi, să zdrobească al Treilea Reich, ale cărui pierderi umane în războiul aerian, comparativ cu cele ale britanicilor, au fost de 1 la 10.
(41) Vezi General J.F.C. Fuller, The Second World War: 1935–1945 (New York: Duell, Sloane & Pearce, 1949), p. 222-23.
(42) Vezi David Irving, The Destruction of Dresden (Londra: William Kimber, 1963). Orașul a fost inundat de refugiați din est. Întrebarea interesantă este: câți lucrători-sclavi străini, cetățeni ai țărilor aliate, au fost uciși în acel raid? Cu siguranță cel putin 5.000. A fost ordonată de Churchill, poate pentru a impresiona pe ruși la Yalta. În februarie 1945, războiul a fost practic pierdut de germani.
(43) Nagasaki a fost lovit chiar mai tare decât Hiroshima. Leagănul Bisericii Catolice din Japonia era găzduit de cea mai înaltă catedrală din Orientul Îndepărtat, care, în acea zi, era plină de credincioși. „Fat Boy” a fost aruncată la câteva sute de metri de catedrală, ucigând aproximativ 8% din populația catolică a Japoniei în suburbia Urakami. Ei au supraviețuit 265 de ani în „subteran” înainte de a fi rași de lingăii lui Harry S. Truman.
(44) Am putea să ne imaginăm unul dintre capii încoronați ai Europei angajat într-un incident similar? Franz Joseph folosindu-se de un cuțit de tăiat hârtie făcut din coloana vertebrală a unui grenadier prusac? Sau regina Victoria, de clavicula unui trăgător de elită bur? Doar un șef suprem al Ubangi de Sus ar fi putut acționa într-un mod similar.
(45) Vezi Ann O’Hare McCormick în The New York Times (9 octombrie 1944). Mai mult de 1500 de persoane au fost, de asemenea, rănite sau mutilate pe viață.
(46) Vezi Enciclopedia Britannica, ediția a 11-a. (1911), la cuvântul „Dahomey”; De asemenea, Henry Kyemba, State of Blood (Londra: Corgi Books, 1977). Idi Amin „conferențiat” la ONU în New York. Convins că carnea omului avea o „aromă bună și sărată”, a practicat și „Democrația Gastronomică”. Kyemba era unul dintre foștii săi miniștri.
(47) Șoferul socrului meu era un soldat german la Monte Cassino. Mi-a spus că el și tovarășii săi au crezut că americanii și-au ieșit din minți. Nu era un singur soldat german în clădire, iar molozul era ideal pentru apărare.
În mai multe vizite efectuate de mine în Vietnam, mi-a fost clar că armata americană a avut o problemă similară în acel război. Nu putea lupta într-un mod strict militar și de multe ori a trebuit să-și facă mișcările în sincronizare cu o opinie publică fabricată.
(48) Cele două socialisme au încercat în comun să extermine păturile cele mai înalte poloneze. Rușii au recunoscut 15 000 de oameni măcelăriți în Katyn și în altă parte. În Auschwitz se pot vedea baracă după baracă fotografii ale victimelor poloneze. Tabăra a fost concepută mai întâi pentru a extermina polonezii; afluxul masiv de evrei a început doar în 1941.
(49) Același lucru este valabil pentru bătălia asupra ghetoului din Varșovia. Nu a existat aici nici o pace sau armistițiu între Germania și Polonia, nici un război declarat între Germania și Cehoslovacia.
(50) Potrivit Jurnalului lui Goebbels, cooperarea dintre industria cehă plus clasa muncitoare cu ocupanții a fost perfectă. Apoi, nemții au căzut în capcana pusă de către guvernul ceh în exil, care a organizat asasinarea lui Heydrich, și s-au răzbunat la Lidice. După război, germanii din Boemia-Moravia, chiar înainte de a fi expulzați, au suferit atroce, mai rău decât în mâinile foștilor colaboratori care și-au dovedit acum „patriotismul” prin torționarea civililor neajutorați.
(51) În primul război mondial, ocupanții austro-ungari din Serbia au avut probleme cu franctirorii (numiți eronat komitagii). În al doilea război mondial, sălbăticia și cruzimea nu aveau limite. Croații au luptat cu germanii și sârbii, iar sârbii au luptat cu croații, germanii, italienii și alți sârbi într-o manieră asiatică. Churchill a sprijinit bolșevicii pentru că (așa cum i-a spus lui Fitzroy MacLean) erau „mai buni în uciderea germanilor” decât aliații lor originari sub colonelul Draza Mihajlovic, care a fost trădat la rândul lui de Occident și executat de titoiști.
Trad. Ovidiu Preda și Cristi Pantelimon
[1] Denumire argotică ce-i desemna pe soldații francezi din tranșeele primului război mondial (n.t.)
[2] Germanii erau numiți argotic astfel după culoarea brună a lui Jerry din desenele animate (n. tr.).
