Istoria modernă este doar un inventar al declaraţiilor de faliment.
Nicolas Gomez Davila
I
Monarhia este o formă de guvernământ nu totalmente înţeleasă în America de Nord. Pentru mulţi oameni din această parte de lume, monarhia este văzută ca o instituţie depăşită, chiar copilăroasă. Monarhiile supravieţuitoare, la urma urmei, încă pot juca un rol simbolic sau chiar psihologic, însă nu un rol politic decisiv.
Fiind raţionalist şi liberal (în sensul larg al cuvântului, mai degrabă decât în cel american), sunt, de asemenea, un monarhist care realizează că monarhia, combinată cu creştinismul şi antichitatea, este determinantă pentru naşterea şi dezvoltarea civilizaţiei occidentale, care, încet, îşi asumă un rol aproape global. Totuşi, mintea modernă este politică mai degrabă decât istorică, şi, deci, legată fără speranţă spiritului propriului timp. Precum a scris Goethe:
„Cel care nu cunoaşte istoria
Ultimilor trei mii de ani
Trăieşte în întuneric, lipsit de experienţă
Deși trăiește zilnic.”
O astfel de persoană, hrănită intelectual de către pagini de nudităţi şi ziare, ar fi extrem de surprinsă să-l audă pe prim-ministrul britanic Disraeli:
„Tendinţa civilizaţiilor avansate este într-adevăr, monarhia. Aceasta este, într-adevăr, o formă de guvernare care necesită un grad ridicat de civilizaţie pentru propria-i dezvoltare deplină. O naţiune educată se fereşte de vicariatul imperfect numit guvern reprezentativ.”(1)
Democraţia este, la urma urmei, cea mai veche formă de guvernământ în care majorităţile domină minorităţile(2).
Democraţia a reapărut într-o formă mai civilizată în Atena, însă atunci când, într-un proces eminamente politic, Socrate a lăudat monarhia, a fost condamnat la moarte(3). Amintiţi-vă de asemenea că Madariaga a spus, pe bună dreptate, că civilizaţia noastră se bazează pe moartea a doi oameni: un filosof şi Fiul Domnului, ambii victime ale voinţei populare. Nu-i de mirare că Platon, urmaşul lui Socrate, şi Aristotel, discipolul lui Platon, au fost monarhişti convinşi, şi că cel din urmă, atunci când democraţia a revenit în Atena, s-a dus în exil pentru a evita soarta lui Socrate (4).
Teoria lui Platon conform căreia democraţia evoluează natural către tiranie a fost adoptată de Polybius, care a crezut în anakyklosis, un proces natural, circular şi evolutiv, de la monarhie către aristocraţie, de la aristocraţie către democraţie, iar de la democraţie către tiranie. Într-adevăr, citind Republica lui Platon, cărţile VIII-IX, putem avea o descriere precisă a tranziţiei de la Republica de la Weimar la tirania naţional-socialismului.
Observatorul istoric conştient realizează nu doar că ţări precum Marea Britanie, Spania, Olanda, care astăzi sunt monarhii, au trecut prin perioade republicane, dar şi că Grecia şi Mexic, astăzi republici, au fost monarhii de două ori. Totuşi, cel mai „educativ” caz este cel al Romei. Dacă am avea şansa, considerând cunoştinţele noastre legate de istorie, să întâlnim un cetăţean al Romei în anul 60 î.H., şi i-am spune că ţara lui va deveni curând monarhie, acesta ar reacţiona în mod viguros, acuzându-ne de ignorarea tradiţiei şi mentalităţii romane. Monarhie? O revenire la autoritarismul lui Tarquinius Superbus? Nicio şansă! Totuşi, Cezar se întrezărea dincolo de orizont.
Ulterior, dacă am fi avut şansa să întâlnim unul din descendenţii săi în anul 260 d.H. şi i-am fi povestit despre indignarea strămoşului legată de naivitatea şi aroganţa noastră, el ar fi dat din umeri cu siguranţă. „Şi acum?”, am putea întreba. „Acum? Suntem încă o republică. Iată peste tot însemnele lui SENATUS POPULESQUE ROMANUS! Monarhie? Precum orientalii sau barbarii? Nicio şansă!” „Dar aveţi un împărat!” „Ha ha! Imperator înseamnă general şi întotdeauna au fost generali în republici!” Însă, câţiva ani mai târziu, Dioclețian, Imperator Augustus, a purtat coroana aurie şi a cerut proskynesis, îngenuncherea în faţa sa. Atunci, chiar şi cei mai naivi romani au realizat că republica a murit. Tacitus, într-adevăr, a suspectat acest lucru cu mult timp înainte.
Există, încă, gânditori extraordinari care au un respect deosebit pentru ordinea monarhică, din motive raţionale şi sentimentale. Însă, chiar şi raționalistul trebuie să ia în considerare factorul psihologic, altfel încetează a mai fi raționalist realist. De fapt, democratizarea crescândă a civilizaţiei occidentale a hrănit gândirea monarhofilă, chiar dacă doar la nivel înalt. Astfel, nu este surprinzător că Theodor Herzl, fondatorul sionismului, a declarat monarhia cea mai bună formă de guvernământ, însă, din moment ce niciun descendent al lui David nu a supravieţuit, constituţia aristocrată a Veneţiei ar fi trebui studiată în planificarea statului Israel, în timp ce democraţia, fiind cea mai proastă formă de guvernământ, ar fi trebuit a fi evitată (5). Istoria ne confirmă câtă dreptate avea.
Această introducere este necesară pentru a înţelege relaţia dintre monarhie şi război şi dintre monarhie şi starea de război. Însă ne limităm la monarhia creştină din civilizaţia noastră și nu la vreo formă abstractă a monarhiei. (Reţineţi că arche nu este kratos). Trebuie să ne amintim cuvintele lui Nicholas Gomez Davila, care a scris că fără creştinism şi antichitate ca fundament istoric, europenii nu ar fi decât barbari palizi (6). Nu ar trebui să uităm nici că războiul este o calamitate ce trebuie evitată, unul din multiplele rezultate cauzate de păcatul originar, chiar dacă soldaţii, în general, joacă un rol pozitiv în Noul Testament. Mulţi dintre sfinţii noştri au luptat în războaie, de la Francisc la St. Ignatius. Totuşi, eliminarea sau măcar limitarea războiului ar trebui să fie unul din scopurile noastre.
II
Primul val iluminist a produs Revoluţia Franceză, marea renaştere istorică a democratiei, o orgie sadică în care „Marchizul Divin” a jucat un rol dominant atât intelectual cât şi personal (7). Aici nu este locul pentru portretizarea ororilor Revoluţiei, descrise publicului larg doar în anii care au precedat aniversarea de 200 de ani, în 1989 (8). Însă, pentru a explica efectele acesteia asupra războiului şi a metodelor strategice de război, este necesară evidenţierea caracterului şi rolului acesteia în istorie. Revoluţia Franceză a încercat să aducă libertatea şi egalitatea sub acelaşi numitor, ceva ce Goethe a argumentat că numai şarlatanii ar promite (9). Egalitatea, într-adevăr, poate fi stabilită numai pe calea unei forme de sclavie, aşa cum un gard viu poate fi menținut la un nivel egal numai prin tundere constantă. În această competiţie perversă dintre libertate şi egalitate, cea din urmă a câştigat.
Robespierre, înainte de a fi târât la notre chère mère la guillotine, plănuia să-i îmbrace pe toţi cetățenii francezi într-o uniformă şi pe toate cetățenele franceze într-o altă uniformă. De asemenea, voia să elimine toate clopotniţele, ca „nedemocratice”, pentru că erau mai înalte decât toate celelalte clădiri (10).
Cu propriul ideal al egalităţii, renaşterea democraţiei din antichitate a fost îndeaproape legată de „naţionalism”, termen pe care majoritatea europenilor îl echivalează cu ceea ce americanii pot numi etnicism (a nu se confunda cu rasismul, care nu este un concept lingvistic-cultural, ci unul biologic). Motorul de bază este dorinţa pentru uniformitate, geamănul egalităţii. (Tot ceea ce este la fel este egal, chiar dacă viceversa nu este neapărat adevărată.) După 1789, diferenţele au devenit suspecte şi au fost respinse şi eradicate.
Concepţia tradiţională a culturii noastre, într-adevăr, a fost verticală: Dumnezeu Tatăl în Ceruri, Părintele Sfânt în Roma, Regele ca şi Tată al Patriei, şi Tatăl ca şi Rege al Familiei. (În ţinuturile Reformei, monarhul, nu Papa, era conducătorul Bisericii.) Legaţi de Taţi erau Mamele, de la Regina Coeli până la Reginele şi variantele matriarhale.
Ca urmare a Revoluţiei, noua ordine s-a uniformizat până la orizontală. Desigur, poporul, ca atare, nu putea conduce; mai degrabă, majorităţile puteau conduce asupra minorităţilor, astfel încât numerele au devenit extrem de importante (11). Până şi adevărul a devenit apanajul majorităţilor, aşa încât cu cât mai largă majoritatea, cu atât mai „adevărat” devine răspunsul corect. Idealul a fost consensul, afirmaţia majorităţii care în forma finală obţine totalitatea (12). Astfel, vedem rădăcinile totalitare ale democraţiei, care se bazează pe „politizarea” întregului popor. Chiar şi copiii, deşi nu au drept de vot, sunt astăzi educaţi în această direcţie.
A fost evident că noua ordine nu putea tolera proprietatea, şi, curând, s-a născut cererea pentru eliminarea diferenţelor sociale bazate pe avere şi venit, ca și cele bazate pe naștere. În 1794, mânia populară s-a întors şi împotriva bogaţilor, iar unii au fost ghilotinaţi pentru acest motiv. Inutil să spunem că noul orizontalism se află în conflict cu tradiţia creştină, care în mod empatic nu reprezintă egalitatea (13).
În cărţile şcolare franceze, am putea citi „La terreur était terrible, mais grande (Teroarea a fost teribilă, dar mare)”, ceea ce, în viziunea datorată stupidităţii noastre umane fără de sfârşit, am putea spune la fel şi despre naţional socialismul german şi socialismul internaţional rus. Majoritatea contemporanilor presupun că victimele ghilotinei au fost majoritar aristocraţi degeneraţi (14) şi că beneficiile finale ale Revoluţiei sunt mai mari decât răul şi pierderile pe care francezii le-au suferit. Însă, doar cu câţiva ani înainte de celebrarea aniversării cu numărul 200, în 1989, un râu de cărţi bine documentate au fost tipărite şi au rupt masca de pe faţa acelui eveniment fără Dumnezeu. Deja în 1986, deputatul francez Bernard Antony a avertizat Parlamentul European de la Strasbourg să nu celebreze anul 1789, din moment ce a dat naştere socialismului naţional şi internaţional (15). În acelaşi timp au venit revelaţiile lui François Furet, Simon Schama, şi, deasupra tuturor, Reynald Secher, despre al cărui volum terifiant profesorul Jean Meyer a scris că cele mai greţoase atrocităţi nu puteau fi nici măcar menţionate (16).
Ni se spune că în această orgie sadică, femeile gravide erau storcite în prese de fructe şi vin, mame şi copiii acestora erau arse la foc mic în cuptoarele brutăriilor, iar organele genitale ale femeilor erau umplute cu praf de puşcă şi explodate. Nu putem să continuăm a stărui asupra acestor orori şi nu ar trebui să fim surprinşi de invocarea lui Sade, din momente ce scrierile sale pornografice conţin largi pasaje filosofice şi antireligioase. Infamiile şi cruzimile Revoluţiei Franceze sunt de o natură atât de joasă încât socialiștii naţionali şi internaționali par umanitari prin comparaţie (17). Celebrările din anul 1989 privind Revoluţia Franceză s-au concentrat unilateral asupra „Declaraţiei Drepturilor Omului” (la umbra ghilotinei), şi nici măcar nu au menţionat căderea fortăreţei Bastilia cu detaliile-i greţoase(18).
Inventarea ghilotinei a fost, psihologic vorbind, un pas în „noua direcţie”: mecanizarea uciderii rapide. Totuşi, Revoluţia Franceză a lăsat în urmă ceva mult mai rău decât ghilotina, pentru că era ceva permanent: o schimbare radicală în natura războiului, ceea ce a făcut din această calamitate umană ceva încă şi mai extensiv, dar şi mai intensiv – la levée des masses, încorporarea de masă.
III
Piramida socială în noul orizontalism a fost întoarsă pe dos, iar cantitatea, nu calitatea, a preluat prim-planul. Toată lumea avea aceleaşi drepturi – o adevărată împărţire microscopică a deciziilor, eficientă doar dacă eşti parte a majorităţii – dar şi aceleaşi obligaţii. Individul poate vota pentru un reprezentant, însă, în schimb, ca bărbat, el are datoria de a-şi apăra ţara (sau de a lua parte la agresiunile acesteia), ceea ce poate include truda în barăci, captivitate, răni, mutilări, sau chiar moarte; rea afacere, într-adevăr. Recrutul aproape că a încetat să existe ca şi persoană din moment ce era rupt de propria intimitate şi transformat în „individ”, a cărei însemnătate este raportată doar la un întreg colectiv (19). Hippolyte Taine descrie rezultatele întoarcerii sale la stadiul triburilor primitive cu aceste cuvinte răsunătoare, preluate din Origines de la France contemporaine:
„Adultului i se pune în mâini un balot, dar pe spatele fiecărui soldat este pus un rucsac: cu ce promisiuni de masacru şi faliment pentru secolul XX, cu câtă exasperare a relei voinţe şi neîncredere, cu câtă pierdere a întregului efort, prin care pervertire a descoperirilor productive, acompaniată de îmbunătăţiri în metode de distrugere, cu ce recul înspre formele inferioare şi nesănătoase ale vechilor societăţi combative, prin ce pas înapoi spre instincte egoiste şi brutale, către sentimentele, maniera şi moralitatea cetăţilor antice şi triburilor barbare s-a întâmplat acest lucru, cunoaştem prea bine.” (20)
Una din consecinţele imediate şi cele mai degradante ale serviciului militar general în timp de război este „îndoctrinarea” recruţilor. Aceştia erau, în vasta lor majoritate, civili inocenţi şi în mare măsură chiar lipsiți de voință, al căror entuziasm pentru luptă şi crimă era limitat. Din acest motiv, au fost învăţaţi să urască inamicul, degradați până la punctul ticăloşiei şi rupţi de orice virtute. Lucrurile stăteau altfel în erele precedente atunci când soldaţii erau oameni – fie gentlemeni, fie golani – care iubeau lupta şi îşi ofereau serviciile oricui îi conducea şi îi plătea bine. Prinţul Eugeniu de Savoia şi-a oferit, în zadar, serviciile Franţei, însă a sfârşit prin a fi eroul militar glorios al Habsburgilor. La fel i s-a întâmplat şi baronului Gideon Loudon (Laudon), născut în Livonia, dar de origini scoţiene, al cărui tată a fost ofiţer în serviciile suedeze. Loudon, însă, a servit mai întâi în armata rusă, apoi şi-a oferit experienţa lui Frederick al II-a al Prusiei. Respins, Loudon s-a alăturat armatei austriece a Sfântului Împărat Roman şi l-a înfrânt pe Frederick în luptă (21).
Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, marea majoritate a „recruţilor” aveau o educaţie precară (analfabetismul de masă a prevalat pentru generaţii), şi trebuiau să servească lungi perioade în armată, frecvent trei, uneori patru ani. Cei care aveau licenţă (18 sau 19 ani) serveau doar 1 an, primeau comision şi deveneau ofiţeri în rezervă. Ideea era de a avea soldaţi antrenaţi în armată dar şi în rezervă, chemaţi periodic pentru exerciţii militare. Pierderea timpului a fost considerabilă pentru toţi.
Totuși, dacă o putere majoră adoptă acest sistem, forţează alte ţări de pe acelaşi contient într-o cursă a militarizării să adopte acelaşi sistem. Iar din moment ce monarhiile europene au experienţe dureroase legate de superioritatea numerică a armatelor franceze în războaiele lui Napoleon, şi, ca monarhii „constituţionale” cădeau în cazanul democratic, acestea, de asemenea, deveneau victime ale fenomenului numit „militarism”, ceea ce duce la „Hoarda Înarmată”. Anglia, bazându-se pe propria „izolare splendidă”, a fost o excepţie de la regulă, însă Statele Unite, politic vorbind, deja victimă a „Şcolii Franceze” în timpul Războiului dintre State a recrutat nu doar propriii cetăţeni dar şi străinii de pe propriul teritoriu. Deşi nu puteau vota, aceştia câştigau bani; astfel, banul era câştigat cu sânge. Serviciul militar voluntar, însă, este o altă chestiune. La un nivel mai scăzut, acesta se bazează pe dorinţa de luptă (22), la un nivel mai ridicat, fascinaţia pentru viaţa militară (23), iar la cel mai înalt nivel, dorinţa de a-şi apăra ţara sau a realiza un ideal măreţ (24).
În cartea din care l-am citat pe Taine, autorul american Hoffman Nickerson scrie:
„În perioada ultimilor 150 de ani, civilizaţia a recreat hoarda armată. Anterior o raritate, a devenit instrumentul acceptat pentru orice efort militar substanţial. Însă, lucrul acesta nu a venit singur. Cu 150 de ani în urmă, în 1789 – la scurt timp după ce Statele Unite au căutat să se apere de democraţie prin Constituţia Federală – Revoluţia Franceză a început. Din acel moment şi până în prezent, ideile democratice au ajuns dominante în politică, aşa cum armatele masive au dominat războiul. Este teza acestei cărţi că cele două sunt conectate inseparabil şi cu un al treilea subiect, barbarismul” (25).
NOTE
(1) Vezi Benjamin Disraeli, Earl of Beaconsfield, K.G., Coningsby;or, The New Generation (London: Longmans, Green, 1849), cartea a V-a, cap. 8.
(2) Este încă păstrată de aborigeni în zone variate de pe glob. Puteți găsi numele etnologilor care au studiat acest fenoment în câteva dintre cărţile mele. Vezi, e.g, Erik von Kuehnelt-Leddihn, Liberty or Equality? (Front Royal: Christendom Press, 1993), pg. 314 nr. 474.
(3) Aspectele politice ale morţii lui Socrate pot fi găsite în Encyclopaedia Britannica, din 1911 dar şi ediţiile recente. Alţi autori sunt menţionaţi în Kuehnelt-Leddihn, Leftism Revisited (Washington, D.C.: Regnery, 1989), pg. 349 nr. 47. Recent, I. F. Stone a abordat acelaşi subiect dintr-o perspectivă de stânga în The Trial of Socrates (New York: Anchor Books, 1989). Conform lui Stone, Socrate a fost un „fascist.”
(4) În concordanţă cu aceşti filosofi de renume ai antichităţii, Thoma din Aquino susţine că democraţia este cel mai mic rău dintre cele trei forme de guvernământ. Ochlocraţia şi tirania, susţine acesta, sunt cele mai rele.
(5) Vezi Theodor Herzl, „Der Judenstaat”, Theodor Herzls zionistische Schriften (Charlottenburg: Jüdischer Verlag, n.d.), pg. 119. În jurul anului 1000, romanii au cercetat existenţa (sau nu) descendenţilor regelui David, dar au găsit doar doi bătrâni fără legătură cu acesta. Inutil să spunem, majoritatea israeliţilor au văzut în Iisus, nu fiul unui sărac oikodomos, ci un Prinţ de spiţă regală şi pretendent la tronul Israelului.
(6) Vezi Nicolas Gomez Davila, Auf verlorenem Posten (Vienna: Karolinger, 1992), pg. 259; iniţial publicată ca Nuevos Escolios a un texto implicito (Bogota: Nueva Biblioteca Colombiana, 1986).
(7) Marchizul de Sade a fost ţinut prizonier în Bastilia, o închisoare parţial luxoasă pentru nobilii criminali, până în 4 iulie 1789, de o lettre de cachet regală ca urmare a poruncii soacrei (în mare măsură pentru sălbăticii la adresa soţiei lui). Aici, folosind o pâlnie, a incitat populaţia din încăperi să elibereze „prizonierii inocenţi”. Comandantul închisorii l-a rugat pe Ludovic al XVI-lea să-l elibereze de această povară, aşa încât Sade a fost transferat la Charenton, o închisoare pentru criminalii nebuni. 10 zile mai târziu, pe 14 iulie, Bastilia a fost atacată iar Sade a fost eliberat din Charenton şi a devenit cunoscut drept „Cetățeanul Brutus Sade”, comandantul Section des Piques (un fel de SS democratic). Sade a fost un revoluţionar foarte activ care s-a fălit cu rolul jucat în căderea Bastiliei. Nu este de mirare că a devenit o figură de cult pentru studenţi în 1968. Vezi Gilbert Lely, Vie du Marquis de Sade, vol. 1 (Paris: Gallimard NFR, 1952), pg. 273.
(8) Vezi Reynald Secher, Le genocide franco-français (Paris: Presses Universitaires de France, 1986). Cel mai uimitor lucru este o fabrică din Pont-de-Cle unde coperţi de cărţi şi pantaloni de călărit erau fabricate din pielea nobililor masacraţi.
(9) Goethe a vorbit despre „Phantasten und Charlatane”, fie aceştia legiuitori sau revoluţionari. Vezi Johann Wolfgang von Goethe, Maximen und Reflexionen, nr. 955 (New York: MacMillan, 1893).
(10) Crane Brinton, The Jacobins (New York: MacMillan, 1930). În Strasbourg, pregătirile erau în toi pentru distrugerea turlelor faimoasei catedrale. În unele sate, „proiectul” a fost, într-adevăr, dus la îndeplinire. Din moment ce alsacienii „nu vorbeau limba republicană” (i.e., franceza), planurile au fost făcute pentru a remedia această lipsă de „uniformitate”. Propunerile au fost: 1) să le fie luaţi copiii; 2) să redistribuie familiile în mod egal pe teritoriul Franţei; 3) să îi decapiteze pe toţi. Această relatare făcută de Brinton, profesor la Harvard, se citeşte ca o descriere a celui de-al Treilea Reich.
(11) În acest sens trebuie înţeleasă afirmaţia lui Jorge Louis Borges: „Yo descreo en la democracia porque es un abuso curioso de la estadistica”.
(12) În alegerile germane din 1932, aproximativ 98% din publicul votant s-a prezentat la votare. Puterile totalitare, ulterior, au „produs” numere apropiate de 100%, însă tot iubeau, foarte democratic, să pună în scenă „plebiscite.”
(13) Este uimitor ca cineva să întâlnească creştini educaţi care cred că „suntem egali în faţa Domnului”. Dacă Iuda Iskarioteanul era egalul lui Ioan Botezătorul sau Ioan Evanghelistul, creştinismul ar fi trebuit să-şi închidă taraba. Dominicanul R.L. Bruckberger a spus, pe bună dreptate, că Noul Testament este un mesaj al inegalităţii umane. (Îşi imaginează cineva că, la Ziua Judecăţii, toate sentinţele vor fi identice? Că Dumnezeu nu va „discrimina” între sfinţi şi păcătoşi?)
(14) Dintre cei condamnaţi la moarte de „curţi” şi în mod normal decapitaţi, doar 8% reprezintă nobilimea. Fermierii reprezintă proporţia cea mai numeroasă, cu 32%. Nu avem date exacte privind numărul de victime de la masacrele mai mari, cu precădere din Vendeea, Bretania, Lyon, Toulon, Bordeaux şi Marseilles. Măcelurile de masă de asemenea au luat loc în mânăstiri şi schituri. Estimările sunt între 120.000 şi 250.000 de victime.
(15) Goebbels insistă că Revoluţia Germană a fost o contrapunere la Revoluţia Franceză. Sovieticii au redenumit vasele de război capturate de la fostul regim Danton și Marat.
(16) Au existat predecesori la publicaţiile lui Secher, Furet şi Schama, autori precum Cabanes & Nass şi Jacques Cretineau-Joly, care ne-au povestit cum părţile genitale ale Prinţesei de Lamballe au fost cărate triumfal pe străzile Parisului, şi cum ucenicul unui bucătar a fost acoperit cu unt şi ars de viu după asaltul de la Tuilleries. Entuziasmul pentru egalitate a avut consecinţe înfiorătoare.
(17) Raportat la numărul de victime, însă, Revoluţia Franceză nu poate surclasa socialismul naţional şi internaţional, din moment ce lumea a „progresat” tehnic, după 1789, iar acum oferă posibilităţi mai mari pentru crime în masă.
(18) Apărătorii Bastiliei erau invalizi şi mercenari elveţieni. Acestora li s-a promis libertatea în schimbul predării, însă mulţimea i-a omorât fără milă, în timp ce un tânăr măcelar qui savait faire les viandes a fost adus pentru a tăia capul guvernatorului de Launay. Cei 7 criminali minori au fost eliberaţi.
(19) Cuvântul „persoană” vine de la etruscul phersú, masca pe care actorii o purtau şi care determină rolul lor (intransferabil) pe scenă. Este de reţinut că individul în franceză este un termen abuziv.
(20) Citat din Hoffman Nickerson, The Armed Horde, 1793–1939: A Study of the Rise, Survival, and Decline of the Mass Army (New York: G. Putnam’s Sons, 1940).
(21) Lui Bismarck, ambasador al Prusiei în St. Petersburg, i s-a oferit o carieră în Rusia de către Nicolae I, însă a respins oferta. Totuși, ambasadorul portughez la Berlin, Contele Joaquin Oriola, s-a transferat la Serviciul Civil Prusac. Era perfect în regulă să-ţi alegi angajatorul în interiorul sau în afara ţării.
(22) Vezi Nickerson, The Armed Horde, pg. 15.
(23) Irlandezii din New York s-au revoltat împotriva acestui proiect de reglementare. Indignarea populară s-a întors împotriva lor sub întruchiparea „Rom, Romanism şi Rebeliune”. Totuşi, în 1935, am întâlnit la Londra un englez care a servit în armata prusacă în Primul Război Mondial. „Visul” lui copilăros a fost să devină actor sau ofiţer prusac. Tatăl lui a fost împotriva acestor două cariere, dar apoi au aflat că un străin putea fi acceptat în armata prusacă. Aşa că a devenit ofiţer, şi l-a servit cu credinţă pe Wilhelm al II-lea după izbucnirea războiului, dar doar pe frontul de est. În august, 1914, a considerat că jurământul solemn dat armatei a fost mai important decât propria naţionalitate. Totuşi, îi ura pe nazişti, şi, cu mari dificultăţi, și-a croit drumul înapoi spre Marea Britanie fără a fi judecat pentru trădare.
(24) În Războiul Civil spaniol au fost voluntari idealişti din alte ţări în ambele tabere. Printre naţionalişti am întâlnit francezi şi irlandezi.
(25) Nickerson, The Armed Horde, pg. 14.
Trad. Ovidiu Preda
Journal of Libertarian Studies
Volume 15, no. 1 (Fall 2000): 1–41 2000 Ludwig von Mises Institute
