După ce i-a fost inoculat sentimentul vinovăţiei pentru dezastre care au lăsat răni adânci în conştiinţa lumii, s-ar părea că treaba Europei nu e alta decât să-şi pedepsească trecutul ticălos. Pentru ea istoria a devenit o bestie acefală ale cărei zvârcoliri şi mârâieli ar trebui să ne dea frisoane. Dacă totuşi nu ne dau, există cine să ne atragă atenţia, cu ameninţătoare seriozitate, că, vai, somnul raţiunii naşte monştri. Esticii, intelectualii Estului fugiţi în Occident sunt turnesolul tragic al acestei tensionate stări, fiecare trăindu-şi drama în felul său. Venind din dictaturi de tip sovietic (care îmbinau ceea ce trebuiau să uite din trecutul lor, mai mult sau mai puţin civilizat, cu cruzimea asiată) ei îşi închipuiau că în ţările de adopţie vor putea cel puţin să se exprime liber, aceasta suplinind şi ceea ce îndeobşte se numeşte acţiune. Acţiunea de a avea opinii liber exprimate! Dar ei nu-şi dădeau seama, de altfel puţini conştientizau starea de lucruri, că Europa, întreaga Europă, se afla sub ocupaţie: Centrul şi Estul sub cizmă rusească, iar cea mai mare parte sub autoritatea politică a eliberatorului american, Germania definind această schizofrenie într-un mod cât se poate de absurd. Iar absurdul devenise un mod de a fi: când, de pildă, ruşii au invadat Cehoslovacia, atitudinea Occidentului a fost similară cu cea din perioada invaziei acestui stat de către Germania hitleristă: „ceea ce se întâmplă este inacceptabil”. Sărmanul limbaj diplomatic de lemn, sărmanele victime ale dictaturilor „eliberatoare”…
Surprinzătoare, tragic de adevărate sunt consideraţiile scriitorului ceh Milan Kundera, cu atât mai verosimile cu cât el nu cultivă limbajul de lemn al democraţiilor occidentale şi nici nu foloseşte imagini cizelate în laboratoare ideologice: „Noua Europă s-a născut dintr-o imensă înfrângere, o înfrângere fără egal în toată istoria sa; pentru prima dată Europa a fost învinsă, Europa ca atare, întreaga Europă. Învinsă mai întâi de nebunia propriului său rău întrupat de Germania nazistă, eliberată apoi de America, pe de o parte, şi de Rusia, pe de alta. Eliberată şi ocupată. Ambele cuvinte sunt la locul lor aici. Nici o ţară din Europa de la Atlantic la Ţările Baltice nu s-a eliberat prin forţe proprii. (Nici una? Totuşi, Iugoslavia a fost eliberată de propria armată de partizani. De aceea au trebuit să fie bombardate în 1999 oraşele sârbeşti vreme de săptămâni întregi: pentru a impune, a posteriori, chiar şi în această parte a Europei statutul de învins”. Ca atare, continuă netulburat Kundera, „regândirea raportului său cu America a devenit primă necesitate pentru Europa”, în sensul că modul său de a gândi, ba chiar de fi trebuie, cu necesitate, să-l urmeze pe cel american.
E posibil aşa ceva? Poate că e posibil şi n-ar trebui să scoatem din calcul că-i şi necesar. Deşi, iată, ceea ce se întâmplă în Ucraina scoate, pe de o parte, unele ţări europene de sub tutela eliberatorului, iar pe de alta le antrenează într-o mişcare greu de anticipat. Nu putem să nu observăm că cei mai mulţi oameni politici, iar ai noştri nu fac excepţie, declară că e greu să ne dăm seama ce se întâmplă cu adevărat în Ucraina. Iar presa, cântând în falset imnul corectitudinii politice, face din această ipocrită nedumerire un adevăr pentru uzul cititorilor săraci cu duhul. În realitate, avem toate motivele să ne îndoim de îndoielile politicii exprimate prin noul limbaj de lemn. Desigur, situaţia nu-i deloc simplă, iar a face previziuni de pe o zi pe alta e cam riscant. Suntem obligaţi să sperăm că umbrela NATO e destul de fiabilă pentru a feri de pericole Europa integrată. Dar, chiar sub această umbrelă, pare a se realiza, între Rusia şi Germania, o înţelegere de tipul celei intrate în istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov.
