Timp de peste un deceniu, adică între 16 septembrie 1945, când Mircea Eliade soseşte la Paris, şi 15 decembrie 1957, anul în care debarcă de pe pachebotul United States la New-York, cu destinaţia finală Chicago, pentru a ocupa catedra de istoria religiilor a universităţii din oraşul american, capitala Franţei se află sub dominaţie culturală românească. Venind de la Lisabona, unde fusese consilier cultural la Legaţia română, Eliade are acutul sentiment al „terorii istoriei” şi-al „morţii colective”, încifrat în aproape toată proza pe care o va scrie de-acum încolo. Îi găseşte aici pe prietenii săi din tinereţe, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, apoi pe Constantin Brâncuşi, George Enescu, Ştefan Lupaşcu, dar şi pe alţi intelectuali români de primă mărime.
Mă voi referi în continuare doar la „triada de aur a Parisului”, cum îi numeşte Petre Ţuţea pe Cioran, Ionescu şi Eliade care, în respectivul deceniu, se afirmă nu doar în Franţa ci şi în multe alte ţări din Occident, Estul respingându-i în condiţii şi cu motivaţii asupra cărora nu mai insist. Înainte de război, Mircea Eliade era considerat în România şef al generaţiei sale, despre care el vorbeşte cu luciditate. „Spre deosebire de majoritatea tinerilor, nu credeam că generaţia mea avea destin politic, aşa cum avusese generaţia războiului (a primului război mondial – n. n.) şi cum speram că vor avea generaţiile care vor veni după noi. Destinul nostru era exclusiv cultural. Aveam să răspundem la o singură întrebare: suntem sau nu capabili de o cultură majoră – sau suntem condamnaţi să producem, ca până în 1916, o cultură de tip provincial, traversată meteoric, la răstimpuri, de genii solitare ca Eminescu, Hasdeu, Iorga”- afirmă el în Memorii.
La Paris Mircea Eliade elaborează Traité d’histoire des religions (cu titlul iniţial Morphologie du sacré), Techniques du Yoga, Le Mythe de l’éternel retour (începută în martie 1945, la Cascais, în Portugalia, va apărea la Gallimard în 1948), Images et Symboles, Le Chamanisme, Aspects du mythe, Forgérons et alchimistes, Mort et initiation, ca şi romanul Noaptea de sânziene (apărut în franţuzeşte cu titlul Forêt interdite), pe care-l socoteşte „piatră de hotar” între trecutul şi viitorul creaţiei sale, dar îi sunt traduse (literatură nu scria decât în româneşte) şi Maitreyi (cu titlul La Nuit bengali). Acum scrie câteva dintre cele mai importante nuvele proze denumite de exegeţi „fantastice”: Fata Căpitanului, Pe strada Mântuleasa şi 11000 de capete de vite.
Tot în acest deceniu, mai precis în anul 1949, Emil Cioran scrie prima sa carte în franţuzeşte, Précis de décomposition, care uimeşte critica literară prin perfecţiunea stilului, urmată de Syllogismes de l’amertume (1952) şi La Tentation d’exister (1958). După Cântăreaţa cheală (1950), Eugen Ionescu e prezent în viaţa teatrală cu Lecţia (1951), Scaunele (1952), Victimele datoriei (1953), Amadeu (1954) şi Ucigaş fără simbrie (1957), perioadă în care creaţia sa se defineşte prin sentimentul izolării, singurătăţii, ipocriziei, falsităţii şi-a prăbuşirii valorilor umanului.
După cum se vede, la Paris aceşti români probează cu brio că sunt capabili de o cultură majoră, că perioada provincialismului sieşi suficient a fost depăşită cu strălucire dar, din nefericire, pe pământ străin. Putem afirma însă, fără teamă de a greşi, că respectivul deceniu nutreşte din plin şi cultura franceză prin românii de-acolo.
Cu toată efervescenţa şi strălucirea sa, în deceniul la care mă refer literatura şi filosofia franceză trăiesc, în bună parte, din amintiri. André Gide se stingea în 1951, la patru ani după ce fusese încoronat cu Premiul Nobel, mai având puterea doar să dramatizeze Les caves du Vatican. André Malraux, veritabil condotier, era celebru prin La condition humaine (1933) şi L’Espoir (1937). În 1951 publică Les voix du silence iar în 1957 primul volum din La métamorphose des dieux, vădind o oarecare oboseală, după toate războaiele la care participase nemijlocit în Indochina, Spania, apoi pe frontul antihitlerist, ca şi după implicarea în guvernarea gaullistă. În apogeu e Albert Camus, cunoscut marelui public prin romanul Ciuma (1946), care primeşte Premiul Nobel în 1957. E considerat filosof al absurdului, al revoltei şi-al mântuirii. Nu doar marii intelectuali ai Franţei sunt de stânga, cochetând cu marxismul, ci şi o bună parte din marele public încât, pentru un Ilia Ehrenburg, Parisul e a doua Moscovă. De aceea, povara dreptei din care proveneau cei trei români e destul de grea. Jean-Paul Sartre, şi el în plină glorie, reprezintă tipologia occidentală a intelectualului angajat, tribuna sa literară şi politică, revista Les Temps Modernes (la care se asociază şi filosoful Maurice Merleau-Pony) fiind un reper important în mişcarea de idei. Dar, cu toată Greaţa (La Nausée – 1938, prima sa carte în care îşi schiţează idei filosofice de orientare existenţialistă) se va legitima, în cele din urmă, şi cu un carnet de membru al Partidului Comunist Francez. Cu toate acestea, protipendada intelectuală a Parisului îl evocă mai ales în legătură cu L’Etre et le Néant (Fiinţa şi Neantul – 1943) sau cu L’existentialisme est un humanisme (1946).
N-am menţionat părerile unor mari personalităţi occidentale despre valoarea universală a operei celor trei români. Ar fi cred inutil în contextul de faţă. S-ar putea face desigur multe extrapolări şi valorizări. De altfel ele se şi fac, autori români şi străini, între care mulţi tineri, consacrându-şi talentul şi erudiţia exegezei avizate a operei celor trei. Putem afla astfel că tema existenţialistă din opera lui Cioran, de pildă, are propriul filon, că nu descinde nicidecum din Camus şi Sartre, încă din 1932 românul formulând o „nedumerire” fără egal: „Să fie oare existenţa un exil şi neantul o patrie?”. În ceea ce priveşte teatrul lui Eugen Ionescu ar trebui poate să menţionăm că acesta nu-i, cum ne-am obişnuit să spunem, al absurdului, autorul înfăţişând, din perspectiva alienării omului în societatea modernă, „ipostaze” ale absurdului (Claudiu Margan), în care momentele de dezintegrare ale limbajului, cu stări de patologie a personajului, cu drame existenţiale profunde redefinesc posibilităţile scenice ale textului dramatic. Dar să ne oprim aici… Românii la care mă refer n-au fost percepuţi la Paris ca personaje exotice din Est (din păcate, mai degrabă noi am avut tentaţia să-i considerăm astfel) decât poate pentru o scurtă perioadă de timp şi de un public extrem de restrâns.
Avem şansa acum să judecăm starea de lucruri din perspectiva timpului, pentru a fi cât de cât încredinţaţi că nu ne hazardăm în afirmaţia că intelectualii români ai deceniului cinci, de la Paris, nu sunt cu nimic mai prejos decât gloriile Franţei de-atunci. Ba, dimpotrivă, timpul, decantând valorile, înlăturând contingentul, ne dă dreptul să credem că Eliade, Cioran şi Ionescu sunt cu un raft deasupra unor, să zicem, Malraux, Camus şi Sartre. Protocronism? Dacă-i aşa, atât de hulitul protocronism nu face decât să se relegitimeze ca temă de meditaţie, îndemnându-ne să ne reîntoarcem, cu unelte de cercetare mai rafinate şi fără idei preconcepute, alienate de ideologii pernicioase, la performanţele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu al său unic Etymologicum magnum Roumaniae, la Nicolae Densuşianu, autorul Daciei preistorice ori la ceea ce a reprezentat, nu doar pentru noi, Dimitrie Cantemir. Nici rediscutarea locului Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie n-ar fi chiar pierdere de timp.
P. S. Mă îndoiesc că d-l Cristi Pantelimon are întrutotul dreptate în ceea ce-l priveşte pe „referentul” Lucian Boia (Vezi, Lucian Boia, un mit trecător). Românul demitizator ar trebui să-şi extindă cercetările începând chiar de la Soare Răsare. Suntem convinşi că japonezii abia aşteaptă să vină cineva din smârcurile Europei, un spirit cartezian, documentat, să-i convingă că Împăratul lor nu-i nicidecum rudă cu Dumnezeu, că n-are atribuţii sacre ci strict birocratice. Cu încântare ar afla, apoi, şi evreii că toiagul lui Moise nu-i decât o unealtă din debaraua lui Dionisos (tirs) şi că a considera întâlnirile relevate dintre delegaţii poporului ales şi Dumnezeu începuturi ale istoriei naţionale e o impardonabilă eroare…
