Acum, când orice afirmaţie, oricât de neîntemeiată logic, oricât de hazardată, se poate salva prin hapul dulce-amar al postmodernismului, sărbătoarea naşterii Domnului se substituie brutal spectacolului comercial al unui Moş viril, deşucheat, secondat de nimfe care exultă sexualitatea. „Întreaga noastră civilizaţie este afrodisiacă” – spunea Henri Bergson. Iar Europa începutului de secol XXI (să rămânem deocamdată doar în Europa) pare a-şi exhiba această poftă tocmai în şi prin sărbătoarea naşterii lui Cristos. Ca să ne exprimăm ceva mai brutal, se pare că ne străduim din toate puterile să înlocuim iubirea cristică, pură, luminoasă, cu un epicureism deşănţat. Desigur, nimeni sau foarte puţini se gândesc la soluţia întoarcerii la aberaţiile ascezei medievale. Dar negarea creştinismului prin negarea temeiului său de a fi, adică prin Mântuitorul, reia pe un palier propagandistic pervers, un război religios ceva mai vechi. Iar noi îl resimţim poate ceva mai acut, acum, când, în sfârşit, căutându-ne cu înfrigurare temei spiritual, nu găsim altceva mai bun de făcut decât să intrăm, de pildă, în Cartea recordurilor prin… elfi. În aceste condiţii, a vorbi despre istoricitatea lui Isus pare mai degrabă o pedanterie inutilă. Pare, pentru că posturi de televiziune, ziare şi ONG-uri anume direcţionate spre idee, o neagă cu vehemenţă. Convertiţi în istorici, ideologii de serviciu ai acestei campanii duse pe toate fronturile prezintă învăţătura lui Cristos ca pe o formidabilă diversiune a istoriei, o invenţie a unei Maria Magdalena, amantă nevropată, dacă nu chiar prostituată isterică, sau a unui abil mitoman numit Petru.
Nu putem nega, istoria e plină de farse, dar şi de mituri colosale, unele identitare, tratate ca realităţi indestructibile. „Intuiţiile, experienţele şi ideile religioase […] au contribuit – afirma Mircea Eliade – la formarea condiţiei umane, din preistorie şi până la începutul civilizaţiei noastre”. Să ne reamintim însă şi butada lui Malraux: „Dacă secolul următor nu va fi religios, nu va fi deloc”. Secolul XXI este, dar pare a fi dominat de religia ateismului care a găsit în învrăjbirea religioasă nutrimentul său fundamental. Referindu-ne la credinţa noastră, ne vine în minte afirmaţia lui Nichifor Crainic, de prin 1936, că unii devin atei doar în raport cu ortodoxia, nicidecum cu religia pe care o practică în intimitatea comunităţilor lor.
E vizibilă acutizarea conflictului dintre islam şi creştinătate, iar aici Jean-Paul Roux vine cu dovezi năucitoare, cei sosiţi în Europa după Al Doilea Război Mondial simţind nevoia unei continue radicalizări. Dar avem şi focare reactivate dramatic. Războiul din fosta Iugoslavie are nu doar coloratură religioasă, ci şi substrat. Dacă, aşa cum evoluează situaţia din Liban, războiul religios de-acolo, între şiiţi şi suniţi, între creştini şi ambele tabere, în care, din când în când, se implică şi druzii, are toate şansele să devină un al doilea de o sută de ani. În plus, se observă o acută presiune pentru a schimba caracterul laic al unor state precum Turcia şi Egiptul, de pildă, câştigând tot mai mult teren fundamentalismul. După cum bine se ştie, statul Israel şi-a întemeiat existenţa, identitatea, pe religia milenară, iudaică, a profetului Moise, nu fără note de o anumită intoleranţă. Revelaţia religioasă s-a perpetuat, „poporul ales” devenind concept identitar fundamental, adânc incastrat politic, resimţit de unele seminţii ca şovinism. Poporul ales şi Neamurile, goimii din Vechiul Testament, devin, tot mai des, termenii unei aspre filosofii a istoriei, premisă apologetică perpetuu recuperată dintr-o mitologie exemplară. Unii dintre cei ce sunt în echilibru perfect cu proorocul Moise, respirând doar aerul sfânt al lumii dăruite de el, neagă până şi umbra trecerii prin lume a lui Isus. E un război mocnit care erodează din temelii atât de preţuitele şi evocatele valori iudeo-creştine, cât şi principiile echilibrului lumii. E un război de uzură şi de inerţie care nu se ştie dacă va folosi cuiva.
Un sens aparte, de fapt sensul corect, de care trebuie să ne ataşăm, îl dă istoricităţii lui Cristos filosoful danez Soren Kierkegaard în Şcoala creştinismului, apărută în 1850, sub pseudonimul Anti Climacus: „Un creştinism istoric este o încurcătură de vorbe şi o nebunie necreştină; căci ceea ce trăieşte în fiecare generaţie ca creştinătate adevărată este acel lucru contemporan cu Cristos, nu are nimic de-a face cu creştinii din generaţiile trecute, dar are totul de-a face cu Isus Cristos cu care este contemporan. Viaţa sa pe pământ merge laolaltă cu stirpea omenească şi merge, ca istorie veşnică, laolaltă cu fiecare generaţie a stirpei omeneşti; viaţa sa pe pământ are contemporaneitatea sa veşnică”.
Dar, revenind la cele afirmate în rândurile de început, va trebui să constatăm că orice demers propagandistic pervers care neagă istoricitatea lui Cristos nu va putea clătina temeliile creştinismului. Misiunea sa pe pământ a rodit şi va rodi, aşa cum ne încredinţează şi Kierkegaard, chiar dacă, rătăciţi sau nu, vom aspira şi altfel spre absolut.
