După ce, timp de decenii, lui Umberto Eco i s-a atribuit, mai mult aluziv, e drept, calitatea de evreu botezat (la urma urmelor, bebeluşii nu hotărăsc singuri şi-n cunoştinţă de cauză dacă să plonjeze sau nu în metafora identitară a apelor Iordanului), chiar el adânceşte bănuiala, apelând la „intermediar”, personajul onctuos Simonini, din ultimul său roman, Cimitirul din Praga, dând astfel apă la moara celor care l-ar fi voit de origine şi spiritualitate iudaică: „M-am apucat să povestesc că mă născusem la Livorno, într-o familie evreiască; încă din copilărie fusesem crescut de rude care, din nefericire, mă botezaseră, dar că în inima mea rămăsesem iudeu. Mărturisirile astea ale mele nu păreau să-i impresioneze cine ştie ce, pentru că – îmi spuneau – erau mulţi dintre ei în situaţia mea, care de mult nu mai făceau caz de asta”. Dar, după apariţia romanului, în 2010, începe să fie citit şi de la stânga la dreapta, adică să fie acuzat, direct sau aluziv, de antisemitism. Culpa e agravată de faptul că, până atunci, Eco nu urmase, nici măcar tangenţial, traseul detestat al lui Roger Garaudy, iudeu care devine musulman şi nu doar atât, el negând existenţa camerelor de gazare. Conjunctura schimbării de direcţie este cel puţin ciudată, tonul dându-l Osservatore Romano, oficios al Vaticanului. Asimilându-l abuziv pe autor cu personajele sale, dar mai ales cu cel care, în Cimitirul din Praga, devine întruchiparea păcatului şi nelegiuirii, Simone Simonini, la rându-i dublat de abatele Dalla Piccola (în roman, cei doi devin Dioscuri ai ticăloşiei) pentru ca „lovitura cu pumnul în plex”, aplicată cititorului, să fie devastatoare, atribuindu-i cu viclenie lui Umberto Eco cuvinte, idei şi sentimente ale personajului, deloc măgulitoare, despre masoni, catolici şi evrei – dar, la urma urmelor, pentru cine n-are căpitanul Simonini greaţă existenţială, despre nemţi, de pildă, el afirmând că înglobează „cel mai scăzut nivel de omenie ce se poate închipui” sau pur şi simplu că sunt „rasă inferioară” – Osservatore Romano scrie exact ceea ce Vaticanul ar fi fost tentat să spună cu câteva decenii în urmă, la apariţia romanului Numele trandafirului (1980). Pe-atunci aşa-zisul evreul botezat beneficia de o tacită imunitate şi multă simpatie în cele mai largi cercuri, pentru ca oamenii papei să nu predice în pustiu. Acum însă, când catolicismul era asociat cu antisemitismul, reacţia papalităţii beneficia de pârghii nesperate de susţinere. Dar, indiferent dinspre cine vin afirmaţiile despre relele existenţei, în roman perspectiva e aproape constantă: „cele trei forţe malefice care dominau în chip perfid lumea erau masonii, catolicii – mai ales iezuiţii – şi evreii”. „Mai răi decât toţi sunt iezuiţii”, de fapt, „masonii şi iezuiţii”, aceştia din urmă jucând rolul de „masoni în haine femeieşti”.
Oricum, după apariţia romanului Cimitirul din Praga mulţi se încovoaie la „lovitura în plex” a lui Umberto Eco, incapabili sau neinteresaţi să vadă, pe de o parte, relaţia dintre realitate/istorie şi ficţiune, iar, pe de alta, dintre parte şi întreg. Bineînţeles că rupt din context şi atribuit autorului, somat să-şi recunoască identitatea personajului, un text ca acesta poate bulversa, el adiţionând, în portretul evreului, tare majore ale altor seminţii: „pe lângă că e înfumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un ţigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac şi clevetitor ca unul de la Asti (orăşel în Piemontul natal al autorului – n.n.), mai e adulter din pricina poftei neînfrânate – depind de circumcizie, care-i face mai sculăţei, cu o disproporţie monstruoasă între piticenia trupească şi vergeaua aia cavernoasă a excrescenţei lor pe jumătate mutilate”.
Simonini simte o adevărată voluptate să fie mizantrop şi ticălos…
Desigur, între personaje şi autor există asemănări fluente de metabolism moral, uneori chiar şi ticurile morale definindu-i, redefinindu-i. De pildă, când serviciile secrete piemonteze îi solicită avocatului Simonini colaborarea, pornesc de la principiul acceptat de ambele părţi că dacă cineva „vinde ceva inedit nu trebuie să facă altceva decât să povestească un lucru care s-ar putea găsi prin orice târg de cărţi vechi”. Trebuie doar să ştii când şi cum să înlături colbul uitării de pe anumite documente şi să le prezinţi drept noutăţi. Acesta e şi trucul lui Umberto Eco: „vinde” unele locuri comune cu aerul că spune ceva cu totul nou, ţintind, după cum recunoaşte, „plexul” cititorului. Desigur, miracolul lecturii, noutatea sunt potenţate atât de inteligenţa şi cultura autorului cât, mai ales, de talentul său. Iar acestea nu pot fi, în nici o împrejurare, locuri comune, întrucât „atunci când toate faptele par integral explicabile şi verosimile, povestirea e falsă”. Aproape cu necesitate… În ipostaza de alter ego al abatelui Dalla Piccola, împărţind pe din două o personalitate despicată, Simonini îl explică şi pe narator, degeaba retras în plan secund: „Fapte cărora Naratorul încearcă să le facă rezumatul – sau cuvenita amplificare – pentru a face mai coerent jocul acela de stimuli şi răspunsuri şi ca să nu-i impună cititorului tonul ipocrit virtuos cu care, sugerându-le, abatele cenzura cu excesivă onctuozitate căile parcurse de al său alter ego”. Oricum, „lumea crede numai ceea ce ştie deja”, iar lecturile lumii celei de-a doua jumătăţi al veacului al XIX-lea nici măcar nu trebuie căutate prin cotloanele anticariatelor, ele aflându-se pe tarabele librăriilor frecventate deopotrivă de snobi, potlogari şi carbonari. Şi mai la îndemână se dovedesc foiletoanele ziarelor. Aşadar, cărţile de căpătâi ale fascinantului Simonini sunt Misterele poporului de Eugen Sue, Misterele Parisului de Alexandre Dumas, dar cele care-i răscolesc mai mult fiinţa sunt Josep Balsamo şi Jidovul rătăcitor. La orizont se profilează Voltaire, dar şi Gobineau cu al său Eseu asupra inegalităţii raselor umane, din care Simonini ştie să pună între paranteze pangermanismul, ataşându-se constant de ideea inegalităţii funciare a popoarelor. Având aceste instrumente de descifrare a istoriei, a etnopsihologiei, găseşte cusururi funciare marilor naţiuni ale Europei. Germanii sunt, cum am mai văzut dezgustători: „Un neamţ produce în medie dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitatea funcţiei intestinale în detrimentul celei cerebrale, fapt ce demonstrează inferioritatea lor fiziologică […] Au mereu gurile pline cu Geist-ul lor, ce vrea să însemne spirit, dar e spiritul de berică, ce-i prosteşte încă de tineri, şi asta explică de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant în artă, în afară de câteva tablouri cu mutre respingătoare şi poeme ce te plictisesc de moarte. Ca să nu mai vorbim de muzica lor: nu zic de Wagner acela, neîndemânatic şi funebru, care azi îi înfurie şi pe francezi […] compoziţiile lui Bach al lor sunt lipsite de armonie, reci ca o noapte de iarnă, iar simfoniile lui Beethoven sunt o orgie de grosolănii […] Au luat în serios un călugăr mâncău şi desfrânat ca Luther (poţi lua în căsătorie o călugăriţă?) doar pentru că şi-a bătut joc de Biblie traducând-o în limba lor. Au abuzat de cele două mari narcotice europene, alcoolul şi creştinismul”. Francezii: „Sunt răi. Ucid din plictiseală. E singurul popor care şi-a ţinut ocupaţi timp de câţiva ani buni cetăţenii ca să-şi taie reciproc capetele, şi noroc că Napoleon le-a deviat furia asupra celor de altă naţiune, încolonându-i ca să distrugă Europa. Sunt mândri de faptul că au un stat despre care zic că-i puternic, dar îşi petrec tot timpul încercând să-l facă să cadă; nimeni nu-i atât de iute ca francezul la făcut baricade din orice motiv şi la orice adiere de vânt, adesea fără ca măcar să ştie pentru ce, lăsându-se scos în stradă de către ultima canalie. Francezul nu ştie bine ce anume vrea, dar ştie la perfecţie că nu vrea ceea ce are. Iar ca să facă asta nu ştie să facă altceva decât să intoneze cântece”. Şi cu toate acestea, alege să-şi trăiască o bună parte din viaţă la Paris. „Dacă m-am făcut francez este pentru că nu puteam suporta să fiu italian – se justifică el. Ca piemontez (prin naştere), simţeam că sunt doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate îi pironeşte, ce e neaşteptat îi terorizează, ca să-i facă să se mişte până-n Cele Două Sicilii […] a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi şi o piază rea ca Mazzini”.
Despre ruşi, aproape nici nu se oboseşte să spună prea multe, considerându-i a fi mai degrabă urmaşii hoardelor asiate cotropite de misticism şi intoleranţă, în stare a călca în picioare orice normă a civilizaţiei.
În această logică, o atare viziune pare a justifica, măcar în parte, chiar şi Protocoalele Sionului, mult hulite, chiar dacă ele reprezintă un fals. Aşadar, pretenţia evreilor de a conduce lumea după bunul plac aproape s-ar justifica, dacă aceasta n-ar fi negată cu multă vioiciune, dacă n-ar fi considerată neavenită doar de dragul unor replici mai mult sau mai puţin inteligente. Am avea astfel şi-o explicaţie implicită de ce la Vatican aşa-zisul antisemitism al lui Eco e aprig înfierat, iar la Tel Aviv pare mai mult fapt divers.
Dar să nu ne grăbim… Profilul intelectual şi moral al personajului Simone Simonini nu-i nici pe departe atât de schematic. Lăsat fără mijloace de trai de un notar venal care-şi însuşeşte averea bunicului, el uceniceşte la acelaşi ticălos, cu gândul ascuns de a i-o plăti în timp cu aceeaşi monedă. Ceea ce se şi întâmplă… Oricum, îşi întrece maestrul, reuşind să falsifice nu doar cambii, acte de proprietate, scrisori şi directive secrete, care să pună faptele pe un făgaş vicios, să schilodească destine. Mai târziu, bine stipendiat de servicii secrete sau forţe malefice, intervine direct în desfăşurarea unor evenimente care agită Europa, îmbrâncind în istorie decizii aberante. Prinde gustul ficţiunii pure, apanaj al literaturii, uzând din plin de imaginaţie, ca şi de răstălmăcirile minţii, atent totuşi să nu se rătăcească iremediabil în eres.
După prima versiune a raportului despre Cimitirul de la Praga, în care relatează cum a decurs reuniunea din miez de noapte la mormântul lui Rabbi Low a celor doisprezece rabini, reprezentând simbolic căpeteniile cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, Simonini plănuieşte noi dezvăluiri pentru cine e dispus să plătească mai mult. Rabbi Low, care a trăit în secolul al XVII-lea, „născocise Golemul, creatură monstruoasă menită să împlinească răzbunările tuturor iudeilor”. Atmosfera de ”pandemoniu vrăjitoresc” îi fusese sugerată de lugubrul cimitir şi mult stimulată de unele gravuri „pline de imaginaţie care-l zugrăveau sub lumina lunii” alături de oameni „aduşi de spate, încotoşmănaţi, cu glugi, cu bărbile lor cenuşii ca de ţapi, nişte rabini puşi pe complot, aplecaţi şi ei precum lapidele de care se rezemau ca să formeze în noapte o pădure de fantome zgribulite”. Fiecare rabin raportează cu ce a contribuit la creşterea bogăţiei marilor bănci evreieşti menite să distrugă cele două sute şaizeci de milioane de creştini europeni.
Odată stabilită conspiraţia, raportul se îmbogăţeşte cu relatări despre alte şi alte reuniuni, despre crime cumplite, cum ar fi răpirea copiilor şi antropofagie. În încheiere, raportul consemnează cuvintele rabinului Benjamin din Toledo: „Dacă aurul este prima putere din lumea aceasta, ce-a de-a doua este tiparul. Se cere ca ai noştri să se afle la conducerea ziarelor cotidiene din orice ţară. Odată stăpâni absoluţi ai tiparului, noi vom putea schimba opiniile publice despre onoare, despre virtute, despre corectitudine şi vom putea da primul atac la instituţia familială. Să simulăm zelul pentru chestiunile sociale la ordinea zilei, trebuie să controlăm proletariatul, să introducem agitatorii noştri în mişcările sociale şi să facem aşa încât să-l putem ridica atunci când vom dori, să împingem muncitorul către baricade, către revoluţii, iar fiecare dintre aceste catastrofe ne va apropia de ţelul nostru unic: acela de a domni asupra pământului, aşa cum s-a făgăduit primului nostru patriarh, Avraam”.
Pandantul acestui discurs este încredinţarea lui Osman Bey, bănuit a fi evreu antisemit: „Într-o bună zi să încercăm singura soluţie cu cap, soluţia finală: exterminarea tuturor evreilor”, inclusiv a copiilor, întrucât „dacă vrei să scapi de ţânţari, distrugi larvele”.
Cu ajutorul lui Osman Bey, Simonini speră să poată realiza Protocoalele, o formă extinsă a raportului despre cimitirul din Praga, cu noi mărturii şi noi perspective, cu dezvăluiri succesive despre complotul universal al rabinilor, cu „versiuni mai bogate şi mai uluitoare”, întrucât memoria colectivă, scurtă, trebuie alimentată continuu, ceas de ceas. În plus, totul trebuie adaptat la interesul celor mai largi categorii ale publicului. Simonini ştie că „un bun discurs al rabinului menit să-i impresioneze pe catolici trebuia să conţină multe aluzii la planul de pervertire a moravurilor; în schimb, bunii republicani ar fi fost tulburaţi de referirile la o presă tot mai controlată, în timp ce întreprinzătorii şi micii deţinători de economii, tot mai neîncrezători în bănci (pe care opinia publică deja le considera patrimoniul exclusiv al evreilor) aveau să fie dureros atinşi de menţiunile din planurile economice ale iudaismului internaţional”.
Din când în când, deşi Eco admite că poate fi prizonierul personajelor sale, chiar detestabile, introduce câte un intermezzo prin care cititorul să nu simtă prea năucitor pumnul în plex: „Ca s-o spunem pe şleau, dacă paginile acestea n-ar relata fapte absolut adevărate, ar părea că arta Naratorului a aranjat aceste alternanţe între euforie amnezică şi rememorare distrofică”. După cum se vede, când Naratorul, a cărui identitate nu-i întotdeauna precis conturată, deschide o uşă dincolo de care cititorul să perceapă spaţiul în care miracolul devine cât de cât inteligibil, în momentul imediat următor, adică înainte de dezmeticire, tot el, Naratorul, i-o trânteşte în nas. Dar când rememorarea se dovedeşte lipsită de nutriment e semn că sunt necesare noi şi noi abordări. Care pot duce la negarea parţială sau totală a celor de până atunci…
E cu totul fascinant spectacolul convertirilor şi reconvertirilor, al renegărilor şi bruştelor iniţieri, mai ales că, înainte ca acestea să antreneze orgolii colosale, interese şi cutume, antrenează sume de bani deloc neglijabile. Cartea colcăie de atei care sunt cuprinşi brusc de ardoarea mistică a credinţei creştine (uneori contra cost, exhibându-se public, pentru a potenţa efectul), de republicani care suspină de dorul de-a se dedica unor suverani, de regalişti dispuşi oricând să ridice baricade, să vadă capete de regi retezate de ghilotină sau atârnate în ştreang, de masoni care abjură, blestemându-şi patronul, pe Satan, de creştini în solda israeliţilor (rare şi tragic receptate în comunitatea lor sunt, după cum am văzut, cazurile de evrei renegându-şi neamul), de escroci pentru care gradul de smerenie este direct proporţional cu greutatea în aur a depoziţiilor despre ticăloşiile săvârşite, de criminali care găsesc cu uşurinţă temeiuri superioare, morale, gesturilor lor abominabile. Bineînţeles că respectivul spectacol are şi-un public pe măsură, cinici sau entuziaşti, neîncrezători sau naivi, dispuşi să accepte ca adevăr absolut aproape orice gugumănie dacă-i rostită pe un ton adecvat, cel mai des solemn. Fascinanţi sunt şi cei care regizează natura, amploarea şi succesiunea evenimentelor, travestiurile de care uzează ca şi butaforia pe care o folosesc. Cine sunt aceştia? Deşi pari exponenţi de neclintit ai puterii care pune în mişcare resorturile lumii, ei sunt doar marionete, păpuşari diabolici sau, rar, extrem de rar, plini de ardoarea binelui. Un duh universal al răului animă totul, nenumit ca atare, dar cu atât mai mult perceput a fi prezent pretutindeni. În atari circumstanţe, semitismul şi antisemitismul devin evenimente de antract, uneori fumigene care ascunde, cel puţin pentru moment, aşa-zisa realitate.
