Încă de la apariţia, în Germania învinsă în Primul Război Mondial, a cărţii Der Untergang des Abenlandes (1918;1922), tradusă în româneşte mai ales prin „amurg” şi nu „prăbuşire” sau „decrepitudine”, cum a rostogolit ecoul vocabula în timp, Oswald Spengler s-a impus în mişcarea noastră filosofică nu atât ca apostol metafizic, cât ca intelectual dezabuzat şi remarcabil stilist, după întregirea neamului românii neavând deloc motive să se plângă de destin. Prin 1933, Eugeniu Sperantia nu vede în filosoful german decât un sociolog şi antropolog excentric. Ar fi putut să ştie mai multe despre acesta prin istoricul filosofiei Nicolae Bagdasar care, în Filosofia istoriei la Oswald Spengler, apreciază că neamţul este produsul dezamăgirii unei Germanii înfrânte, stabilindu-i totodată şi filiaţiile: Heraclit, Goethe (morfologia), Nietzsche (naturalismul biologic şi pesimismul cultural), Bergson (convingerea despre ineficienţa formelor raţionale). Toate acestea, dar şi anumite determinări personale, converg spre un negaţionism cam rigid şi-un incurabil pesimism la Spengler. În final, N. Bagdasar decide: „Dacă operei lui Spengler trebuie să i se recunoască multă originalitate, nu este mai puţin adevărat că ea suferă de lipsă de exactitate ştiinţifică şi unitate sistematică. Şi, deşi e o încercare de filosofie a istoriei, concepţia lui Spengler este în realitate… tăgăduirea oricărei filosofii a istoriei”. La fel şi I. Didilescu, cel care, deşi neagă originalitatea lui Spengler (l-au precedat Th. F. Brentano, Demongeon şi Massis, cu al său Defense de l’Occident), remarcă totuşi strălucirea stilistică a autorului. C. Rădulescu-Motru, în Creaţie şi vocaţie (1931) îl apropie pe Spengler de Keyserling şi Berdiaev, reproşându-i germanului că „falsifică cu anticipaţie înţelegerea vieţii culturale din ale cărei fapte ar trebui să verificăm natura creaţiei spiritului”. Cu toate acestea, D. C. Amzăr, referindu-se, e drept, şi la Der Mensch und die Technik, îl opune lui Spengler pe Simion Mehedinţi, autor „cu mult mai larg şi mai sistematic”, abordând „problema întreagă a raporturilor dintre om şi natură, om şi tehnică, corelaţia dintre unelte, pe de o parte, şi muzică, poezie, dans, pe de alta”. Şi Christina Galitzi remarcă fundătura în care nimereşte Spengler, opunându-i-l pe Pitirim Sorokin care „întrezăreşte, în locul cataclismului, posibilitatea unei renaşteri culturale”.
Se afirmă că pe Spengler l-ar fi inspirat Otto Seeck, cu Declinul Antichităţii, deşi, cel puţin titlul, e o gravă contradicţie în termeni, Antichitatea, segment al istoriei, neputând fi… veşnică.
Probabil că unii vor considera inadecvat efortul de a căuta influenţe la un autor atât de „special”, poate unic, oricum stilistic remarcabil. Dar adieri din Schopenhauer şi Nietzsche au existat, după cum bine se ştie, în cultura noastră, lor adăugându-li-se, iată, şi Spengler. Tânguiri din Spengler, inegale ca intensitate, vom descoperi mai ales în cărţile lui Emil Cioran. Dacă ele n-ar fi devenit apoi obsesii, ar fi rămas doar ca „repere” permanente în scrierile cioraniene. Mai mult, unii cred că spectacolul degringoladei civilizaţiilor ar fi intrinsec atât gândirii tânărului de la Răşinari cât şi celui devenit celebru la maturitate. Marta Petreu: „Ideea amurgului civilizaţiei occidentale străbate toată opera franceză a lui Cioran”. Spune „opera franceză” şi pentru a pune la idex Schimbarea la faţă a României, manifestându-şi, şi de această dată, regretabilul conformism. Important este însă, indiferent de aşa-zisele „nuanţe”, că Cioran adânceşte scepticismul spenglerian, extinzând catastrofismul occidental la cel al istoriei în general, în care românii patrulează pe la periferii.
Dar dacă totuşi Spengler caută o logică a istoriei (culturile, marile culturi sunt organisme sieşi suficiente, aflate sub blestemul naşterii, maturizării şi morţii), Cioran detonează întreaga temelie a istoriei, negarea oricărui sens teleologic. Dacă la Spengler mai e loc şi de speranţă, pe care o numeşte faustică, la Cioran crepusculul e generalizat, istoria pare o îndelungă noapte boreală. „Nu avem libertatea de a alege punctul unde vom ajunge, ci aceea de a face ce e necesar sau nimic”. Afirmaţia românului e descurajantă, dar scepticismul său e departe de a-şi epuiza resursele…
Cu referire la Marta Petreu, dispusă să caute influenţe spengleriene mai cu seamă în opera franceză a lui Emil Cioran, se cuvine o precizare. În Schimbarea la faţă a României, în volumul original, nu cel contrafăcut sub direcţia Editurii Humanitas, acestea par mult mai articulate, chiar dacă ne-am referi numai la ideea că „doar popoarele istorice, adică cele care participă la istoria universală sunt naţiuni”. De aici porneşte toată disperarea lui Cioran: „A vieţui numai ca popor înseamnă a înregistra istoria. Colectivităţile umane care au rămas numai popoare n-au trecut mult peste biologie”. Consideră deci cu totul legitim să se întrebe: „N-am fost noi prea mult popor şi prea puţin naţiune, mult mai mult societate decât stat?”
Nu mă îndoiesc că Paul Ghiţiu ştie cum stau lucrurile cu gemetele metafizice şi disperările politice induse de amurgeala occidentală, extinsă, nu fără temei, la întreaga Europă. Dar demersul său e altfel structurat, având mobiluri particulare. Probabil că asta n-ar însemna foarte mult, dacă nu s-ar asocia cu trăiri intense. E furios că, iată, Occidentul se dezintegrează şi ne târăşte, nemeritat, oarecum împotriva vocaţiei şi destinului, în prăpastie. Titlul a ceea ce se anunţă că va fi un serial ceva mai lung e frontal: „Apocalipsa Europei?” Nu m-am putut abţine să nu mă pronunţ încă după primul „episod”, chiar dacă „apocalipsa” e formal dubitativă. În realitate autorul e convins că aceasta a şi început, iar dacă nu ne vom trezi la timp, repere esenţiale ale civilizaţiei europene vor deveni doar grămezi de moloz, ca în filmele americane de ficţiune despre cataclismul universal de după un război nuclear sau despre invazia extratereştrilor lipsiţi cu totul de… umanitate. Merită să privim avertismentul în faţă: „Ar trebui să ne obişnuim cu varianta minimalistă de supravieţuire. Varianta de anduranţă în condiţii vitrege: lipsuri, frig, întuneric, foame, suferinţă, moarte. Multă, multă moarte. Multă, multă suferinţă. Să încetăm a mai fi copiii răsfăţaţi şi iresponsabili care suntem astăzi. Cel puţin în orizontul de timp la care ne putem gândi”. (În ceea ce priveşte „anduranţa” poporului român, cred că-i de acord şi Paul Ghiţiu, n-avem a ne teme! Nu ştiu la ce se referă când vorbeşte de „răsfăţ”, folosind pluralul.) Dar, pentru el, apocalipsa e mai expresivă când se referă la Roma şi Paris, poate chiar şi Londra sau Berlin, care vor avea soarta Sodomei şi Gomorei, şi nu din pricina păcatelor oamenilor, ci, vai, ale… politicienilor. A celor necreştini, fără frică de Dumnezeu sau, mai degrabă, indiferenţi la ce Dumnezeu se-nchină: Iahve sau Allah. Dar, să urmărim punctual raţionamentul lui Paul Ghiţiu, lumea emoţiilor, a trăirilor sale: „Europa este atacată. În primul rând din interior. De sute de ani se lucrează cu zel, cu perseverenţă şi cu resurse uriaşe la demolarea ei”. Sute de ani… Chiar aşa să fie? S-ar cuveni o precizare, întrucât de vreo două, poate chiar trei, Europa abia şi-a câştigat conştiinţa de sine prin lucrarea masonică. E vorba de Europa naţiunilor. Pentru că multă vreme ea fusese mai degrabă un mit grecesc şi-a continuat să fie, după expresia unui mare poet francez, o peninsulă a Asiei. Bineînţeles, geografic afirmaţia este riguros exactă, dar francezul se referea şi la o descendenţă spirituală, cultura greacă şi civilizaţia romană, care ne dau identitate, neavând deloc descendenţă boreală. Tot din Orient ne vine şi creştinismul, izbăvirea, dacă n-ar fi fost războaiele religioase care să ne învrăjbească sistematic.
Ştiind că Paul Ghiţiu e creştin ortodox practicant, anticipez că principalul argument al apocalipsei spre care crede el că se îndreaptă Europa ar fi faptul, uşor de contestat, că, deocamdată, europenii occidentali au făcut din Dumnezeu un personaj obosit şi indiferent, transformându-i casa, biserica, în muzeu, unde nesfârşite şiruri de turişti atei admiră, contra cost, fireşte, elemente de arhitectură, picturi, sculpturi etc. Moartea lui Dumnezeu, anunţară de protestantul Friedrich Nietzsche, ar fi devenit, într-o Europă în degringoladă, un strigăt de luptă: „Dumnezeu a murit, slavă lui Allah!” Poate supraomul lui Nietzsche va fi întruchipat de cei victorioşi în marele jihad! Nu-i exclus ca Paul Ghiţiu să considere, apoi, că o mare vinovăţie în prăbuşirea Europei, a lumii creştine, s-o aibă religia atee a postmodernismului…
Mă opresc aici, a anticipa prea liber argumentaţia sa fiind un abuz. Totuşi va trebui să ţină cont şi de Niall Ferguson. Scoţianul, relativ tânăr, pragmatic şi, de ce nu, ceva mai optimist, e eminamente „actual”, extinzând graniţele Occidentului la categoria politică a acestuia, luând adică în calcul America şi tot ce ţine de ea. Mai mult, el exclude din Occident spaţii fără de care, până mai ieri, nici nu puteam vorbi de civilizaţia occidentală. Surpriza vine însă din afirmaţia, uneori implicită, că Estul şi Restul au ajuns să imite atât de bine Occidentul încât relaţia e pe cale să se inverseze.
Era să uită că, în titlu, l-am amintit şi pe Lucian Boia, istoriograful comercial al ultimului deceniu. Oricum, el nu schimbă nici o paradigmă, aplecându-se, cu graţie, spre zona ignoranţei marelui public.
