În războiul propagandistic dintre Rusia şi Occident sau, mai precis, dintre Statele Unite şi majoritatea ţărilor Uniunii Europene, se resuscitează şi o mitologie sui generis. De curând, au fost aruncate în spaţiul public profeţiile unui rabin din secolul al XVIII-lea, Vilna Gaon, care afirmase că, după capturarea Crimeei, „semn al venirii lui Mesia”, ruşii vor porni război împotriva Turciei. Evenimentul ar reconfirma apariţia Izbăvitorului evreilor: „Când vei auzi că ruşii au intrat în Constantinopol, pregăteşte-ţi hainele de Shabbos şi aşteaptă apariţia lui Mesia”. E drept că ruşii n-au intrat în Constantinopol, dar conflicte armate cu turcii au avut loc, unul dintre acestea prilejuind Principatelor Unite să-i atace pe otomani şi să-şi declare independenţa, să devină ceea ce suntem, România. Însă kabala rabinului oraşului Vilnius, resuscitată, cum spuneam, n-avea cum să ia în calcul că Turcia va deveni, în veacul al XX-lea, unul dintre cei mai serioşi membri ai alianţei defensive NATO şi, ca atare, un conflict armat cu Rusia ar fi stârnit prea multă larmă, moloz şi vaiete, atmosferă deloc propice venirii Mântuitorului fiilor lui David.
Din categoria mitologiei geopoliticii fac parte, printre altele, evocarea testamentului lui Petru cel Mare, Potemkiadele de pe vremea ţarinei germane Ecaterina, dar şi „conceptul” despre neostoita poftă a ruşilor de a se instala la gurile Dunării. Trebuie s-o spunem de la început că e ca şi cum am afirma că Rusia arde de nerăbdare să se instaleze în cetăţile lui Ştefan cel Mare, Hotin şi Soroca, pentru a stăvili horde şi seminţii duşmane. E drept că ruşii lui Vladimir Putin n-au renunţat să se reinstaleze între hotarele fostei U.R.S.S. şi poate mai departe, să facă din Marea Neagră un lac rusesc. Dar oricât ne-am activa imaginaţia, gurile Dunării nu mai reprezintă un concept strategic pentru ei. La ce le-ar folosi aceste căi de navigaţie, tot mai colmatate? E drept că pentru statele riverane, între care unele în care romantismul slav, panslavismul, încă vibrează în suflete, Dunărea înlesneşte realizarea unor proiecte economice, dar, trebuie să recunoaştem, încă nu de mare anvergură. Dunărea mai mult desparte decât uneşte, iar podurile care-şi aşteaptă în zadar autostrăzile sunt mai mult motiv de gâlceavă politică internă. Trebuie să recunoaştem apoi că nici măcar România nu profită îndeajuns de faptul că cele trei braţe ale acestui Mississippi al Europei sunt pe teritoriul său. Tot atât de adevărat este că gurile marelui fluviu sunt, în bună parte, anihilate strategic de canalul Dunărea-Marea Neagră. Ca atare, gurile Dunării nu mai reprezintă o vitală poartă de acces spre Europa Centrală. Un eventual pod aerian, în cazuri de extremă necesitate anihilează reprezentările spaţio-temporale ale strategiilor trecutelor veacuri.
Dar dacă, în ciuda acestor argumente, ruşii imprevizibili cum sunt, ar ţine cu orice preţ să aibă acces controlat de ei la gurile Dunării şi de acolo mai departe, până la Viena, să zicem, ar face-o mai mult în scopuri turistice. Sătui de plimbări cu iahtul pe Volga ar face să răsune malurile bătrânului Danubius de larma cazaciocului, cum de altfel o fac în plimbările lor pe Sena şi Tamisa, zone în care, cu toate restricţiile şi sancţiunile, rubla încă se ţine tare. Oare ce i-ar opri să-şi treacă în proprietate, alături de mari cluburi de fotbal londoneze, şi cheuri de prin porturile Albionului? Dar să nu ne îndepărtăm de „subiectul” geopolitic: oare când au pus pe butuci parte din industria românească vânzând-o la fier vechi (cu complicitate politică şi de interese de la noi) au fost deranjaţi că nu stăpânesc gurile Dunării? Conturile bancare nu mai trec prin Sulina. Minunatul oraş cosmopolit nu mai este un porto franco, ci o ruină „înfrumuseţată” de graba de a-şi valorifica exotismul.
Cât despre chestiuni ce ar implica strategii militare, acestea se pot rezolva printr-o simplă apăsare de buton sau printr-un survol rapid al bombardierelor, aceleaşi care ajung uneori deasupra Londrei sau în apropierea coastelor Statelor Unite… Iar de-acolo, de sus, gurile Dunării abia dacă se zăresc.
Da hai ca m-am saturatd e profetiile jidanilor care nu-sd ecat UN PLAN DE LUCRU.