Când n-ai mituri, le inventezi: ziua Recunoştinţei, spectacolul curcanului lăsat în viaţă de preşedintele Americii etc. deşi, din elementar scrupul moral, s-ar fi putut pune în scenă şi ceva care să amintească de băştinaşii „încarceraţi” în rezervaţii. Când ai prea multe, faci o selecţie, fixând ca reper esenţial mitul fondator. E suficient, de pildă, ca evreii să se considere poporul ales („dacă un singur moment în evoluţia lor evreii erau lipsiţi de furia mesianică, dispăreau pe loc” – Mircea Eliade), ca japonezii să creadă că Împăratul lor descinde direct din Dumnezeu, iar ca ungurii să ştie că sunt huni (ţara lor numindu-se, din această pricină, Hungaria iar nu Ţungaria, după adevăratul nume al ţinutului asiatic din care se trag) şi, în consecinţă, au ajuns în Europa cu câteva secole bune înainte de a fi ajuns efectiv şi-a se fi oprit în Câmpia Panonică. Tot atât de adevărat este însă că popoarele care se hrănesc doar din mituri au toate neşansele să iasă din istorie, rămânând într-o eternă tânguire.
Dar nu acesta din urmă este demersul demitologizant al profesorului Lucian Boia din volumul Istorie şi mit în conştiinţa românească, în 2011 la a treia ediţie, după ce editorii ne asigură că prima şi-a doua „au stârnit senzaţie”. Desigur, „senzaţia” stârnită e una urmărită ca atare, pas cu pas, componentă esenţială a marketingului strategic acceptat de autor, care încearcă, de la o ediţie la alta, în prefeţe succesive, să se repoziţioneze prin evocarea agendei politice la zi (cryptocomunismul, sindromul Kosovo, „amestecul dintre politică şi religie”, ameninţarea federalistă, conştiinţa colectivă din sondaje, „scandalul manualelor”, un Eminescu drapat în xenofobie etc.) dar, bineînţeles, şi prin false probleme. Nu uită ca, din când în când, să-şi facă împleticite reverenţe în oglindă („Am pus poate capăt unei stări de inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite”) sau să se legitimeze prin recul: „cred, mai întâi de toate, că patriot este cel care face astăzi ceva pentru ţara lui”, uitând să-l citeze pe cel care a rostit întâi şi-ntâi propoziţia: preşedintele John Kennedy.
În realitate, flamura pe care o flutură profesorul Boia, aproape în fiecare pagină a cărţii, este cea a unei Românii etern handicapate. Asta după ce stabileşte că demitologizanţii sunt „istorici inteligenţi” iar ceilalţi (eventual „patrioţii”) mistificatori de cea mai joasă speţă. Apoi cade într-un fel de „inteligentă” mizantropie: „Poate vom încerca, nu să uităm istoria, dar să fim ceva mai puţin obsedaţi de ea. Privim prea mult spre trecut (spre un trecut cu uşurinţă mistificat) şi prea puţin spre prezent şi viitor. Nu avem ce învăţa de la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, şi nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice. Problemele prezentului se rezolvă cu mijloacele prezentului. Cu aproape două veacuri în urmă, când au decis să joace cartea modernizării, a occidentalizării şi a statului naţional, românii nu s-au aşezat în continuarea unei vechi istorii, ci s-au despărţit de ea. Acum intrăm într-o lume nouă şi este necesar un nou început. Nu putem rămâne prizonieri ai trecutului. Trebuie să dovedim că România însemnă ceva, astăzi”. Parcă-i o teză de istorie la Bacalaureat scrisă de un eminent chimist sau fizician, eminent dar şovăielnic în înţelegerea conceptelor, din moment ce afirmă că savanţii „descoperă (sic!) câte o teorie nouă”.
Dar să transcendem duhul polemic, amintindu-ne că nici la Hegel istoria nu se repetă, acesta fiind încredinţat că Spiritul Universal (chiar în postura lui Napoleon călare pe cal) nu se mişcă pe propriile-i urme. Cu toate acestea, evreii nu se străduiesc doar să înveţe din istorie, ci s-o trăiască intens, încredinţaţi că aceasta începe încă din prima zi a Facerii, că mexicanii şi peruanii încearcă să iscodească sensul trecerii prin lume a lui Montezuma, că englezii învaţă de zor de la Cromwell şi chiar de la regii shakespeareeni, că nemţii sunt cu ochii pe Carol cel Mare şi uneori pe Bismark, că francezii încă ascultă de Napoleon Bonaparte dar şi de Napoleon al III-lea; că ruşii, vecinii noştri şi-ai tuturor europenilor, încă dorm cu testamentul lui Petru cel Mare sub pernă.
În loc să înceapă defrişarea istoriografiei comuniste ori să iniţieze un Nurenberg al unor confraţi mediocri, eventual cu un scurt popas autocritic, Lucian Boia caută nod în papură poporului român, reproşându-i apăsat că se reinventează în eres, că n-are conştiinţă occidentaloidă. Rătăcirea profesorului în concepte îl aduce, cum spuneam, în pragul mizantropiei: „nu există istorie obiectivă şi, nu numai că nu există dar nici n-ar putea să existe”. Iar, pornind de aici, îi vine foarte la îndemână o generalizare din care bineînţeles se exclude: „există, la toate nivelurile, un proces de mistificare a istoriei”. Ar urma, firesc, să se dezbrace de armura conceptuală care-l cam stinghereşte în mişcări şi să-şi declare neputinţa de a continua. Dar urmând linia melodică a unui veritabil bolero, reia tema tânguitoare, încercând, dacă tot a ajuns la raftul demitizării, răsfoind, cam în grabă, filele mitului în general şi-ale imobilismului românesc în carcasa acestuia. Crezând însă că-i suficientă doar suficienţa, aţipeşte în demiurgica oboseală a zilei a şaptea: „Nu demolarea mitologiei istorice este scopul nostru”! Nu, pe profesor îl obsedează doar miturile care pot ţine în viaţă patriotismul, după domnia sa duşmanul endemic al democraţiei. Iată cum boleroul pe care domnul Lucian Boia voia să-l aducă spre oda bucuriei (imnul Europei) devine ritmată muzică pentru fanfară: „miturile naţionaliste sunt (cu necesitate – n. n.) purtătoare ale unui mesaj autoritar, xenofob”. Dacă-i aşa, să începem de sus în jos, de la mitologia occidentaloidă ca scop în sine, eventual să înecăm în dispreţ occidentalizarea Japoniei şi, mai nou, a Chinei! Dar se pare că pentru acest demers profesorul nu-şi procură mandat, îl interesează doar cum să salveze conştiinţa românilor de maladia mitologizării istoriei. Mituri mai mult sau mai puţin detestabile, dar mituri, sunt, în volumul amintit, dacii, tracii şi vitejia lor (inutilă!), continuitatea după retragerea aureliană, creştinarea românilor, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, probabil şi pentru aceea că, în popor, se pronunţă Mihai Viteazu’. Nu mai insist. Sub nimbul mitului se situează şi istoria/istoriografia modernă, aprig deturnată sub comunism spre mitul colectivismului şi-al deplinei unităţi a românilor de pretutindeni, „defazându-ne” de cultura vest-europeană. Atâta tot? Oare n-ar fi fost mai în firea lucrurilor să observe că defazarea comunistă ne înstrăinează de noi înşine? Dacă nu cumva şi „noi înşine” e un mit… Mituri sunt şi complexele noastre de superioritate şi de inferioritate. Mit e mai ales starea noastră actuală de spirit. Mit e orice semiton ce nu ascultă de bagheta profesorului, erijat în şef de orchestră.
Mi se poate reproşa că am alunecat uneori spre o polemică neaplicată afirmaţiilor concrete ale profesorului. Reproşul ar fi adevărat doar dacă, în volumul la care mă refer, ar exista măcar o afirmaţie „concretă”. Nu, totul pluteşte într-un abur de abstracţiuni afirmate şi negate cu o sprinteneală retorică demnă de o cauză mai bună. Se pare că nu-i e străină capodopera lui I. G. Brătianu O enigmă şi un miracol: poporul român. Dar o citeşte şi-o citează doar pentru a pune şi mai apăsat sub semnul întrebării existenţa poporului român, apărut din neant cu misiunea de a proba doar… existenţa neantului. Nu-i deci de mirare că „operele” demne de interesul profesorului sunt mai ales cele confecţionate de Vlad Georgescu şi, vai, de Zigu Ornea. Zigu Ornea, unul dintre jupânii celui mai abject şi consecvent discurs antiromânesc…
