De câte ori apare un volum semnat Lucian Boia, o parte dintre românii ştiutori de carte îl aplaudă, mai mult sau mai puţin discret, iar cealaltă, ceva mai numeroasă, se simte datoare să creadă că-i terfelită, că i se aruncă lături în cap. Ce-i drept, e o bună strategie de marketing editorial, autorul, deşi extrem de satisfăcut de ediţiile sale succesive, nereuşind totuşi să egaleze nici măcar tirajele cărţilor despre tainele de alcov ale hetairelor showbiz-ului nostru. Regretabil însă este că nu toate cărţile lui Lucian Boia sunt patronate şi de un inspirat şi rezonabil demers intelectual, cultural…
Fără a relua polemici lipsite de clorofilă, trebuie să spunem dintru-nceput că aproape nici o idee din cele abil orchestrate de profesorul Lucian Boia nu e nouă, mai ales în volumul De ce este România altfel, în care comasează fragmente din cărţile precedente. Dacă ne referim restrictiv doar la D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, I. G. Brătianu şi, în sfârşit, la Emil Cioran, dar şi la alţi câţiva mari intelectuali putem reconstitui întregul eşafodaj al cărţilor autorului postdecembrist care au scandalizat şi încă scandalizează o bună parte din cei formaţi la şcoala românismului mai mult sau mai puţin edulcorat. Disconfortul de a nu găsi în cărţile profesorului Boia argumente ale mândriei identitare este, nu pentru puţini, cum spuneam, un afront.
Lucian Boia a publicat, după 1989, cam o carte pe an. Pare destul de industrios domnul profesor, deşi unele dintre volumele lansate, mai ales în ultimul deceniu, sunt variaţii pe aceeaşi temă. Am citit câteva dintre ele. Cu toate acestea, nu mă voi referi aici la fiecare. Nu sunt exegetul dumnealui. De aceea încerc să mă sprijin mai cu seamă pe felul cum şi le explică/rezumă. Despre volumul De ce este România altfel, apărut în 2012, spune: „Încerc să explic ce se întâmplă în România, pornind de la psihodrama politică din vara asta şi de la faptul că românii au uimit încă o dată Europa. Ideea de la care plec este că România s-ar putea să fie mai altfel decât media europeană. Cred că România este societatea care adună cele mai multe distanţări nu numai faţă de Occident, ci şi faţă de ţările din Europa Centrală. Dacă ar fi să amintim câteva evoluţii istorice mai speciale, prima care mi se pare semnificativă este marea întârziere cu care porneşte la drum societatea românească. Gândiţi-vă că cele două Principate apar abia în secolul al XIV-lea. Asta e ceva aproape de neînchipuit, sunt de departe ultimele ţări care se conturează în peisajul european. Bulgaria era de secole o putere semnificativă în zonă. Ungaria era un regat puternic. Polonia de asemenea…”
După 1989, mulţi istorici români de profesie au hotărât să fie altfel. Florin Constantiniu, de pildă, s-a grăbit să scrie O istorie sinceră a poporului român. Înainte de a-şi realiza proiectul editorial, Lucian Boia afirma cu solemnitate că a decis să nu mai mintă, s-o rupă cu umilinţa de-a fi simulat că ar fi făcut jocul ingratului ceauşism. Deşi lăudabilă, această hotărâre nu-i conferă totuşi credibilitate în alb. Mai e nevoie şi de… excelenţă intelectuală, de o morală intrinsecă a ceea ce aduce în spaţiul public. N-aş spune că profesorul chiar nu înţelege sensul exact al unor termeni, deşi psihodrama de care aminteşte a fost imaginată ca procedeu de diagnosticare a unor tulburări mentale, în 1921, de L. J. Moreno (bucureştean la origine), din această pricină ea neputând depăşi, în conţinut şi sferă, accepţiunea de terapie de grup. Cu toate acestea, Lucian Boia afirmă că întreaga demonstraţie din volumul menţionat anterior porneşte de la „psihodrama politică din vara aceasta”. E vorba de vara anului 2012 când, dacă-mi aduc bine aminte, avusese loc referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Dacă la asta se referă şi nu la altceva, dacă nu e subjugat de revelaţii istoriografice, atunci profesorul Lucian Boia e dominat de o concepţie teleologică a istoriei, cauza finală, scopul devenirii noastre fiind, iată, epoca preşedintelui Traian Băsescu. Oare spiritul universal să fi ajuns într-o asemenea stare de picoteală încât să lase totul la bunul plac al înşelătoarelor aparenţe? Oare studenţilor profesorului Lucian Boia li se impune un nou reper temporal în istoria noastră, adică evenimentele petrecute înainte de referendumul demiterii prin care „românii au uimit încă o dată Europa”, şi ceea ce se întâmplă după vara anului 2012?
Pe de altă parte, putem să fim de acord cu tot ceea ce afirmă istoriograful Lucian Boia dar, paradoxal, mai puţin cu esenţialul, întrucât categoria de normă nu-i utilizată în filosofia istoriei. Ce poate însemna distanţarea României faţă de normă, oare faptul că în loc să declanşăm şi noi ceva asemănător răscoalei lui Spartacus, să proclamăm, la Iaşi sau la Bucureşti, o comună ca cea de la Paris sau să instrumentăm războaie civile, ca în unele ţări occidentale, am înfiinţat Falansterul de la Scăieni, am proclamat, în plină regalitate, Republica de la Ploieşti şi ne-am bătut între noi în calitate de principate/state pentru favorurile Porţii Otomane, timp de o jumătate de episod exotic al unui serial tv? (Cronologia nu contează.) Şi am ţinut-o tot aşa, sub normă sau peste normă: în vreme ce la porţile Vienei, la Buda şi Pesta se auzeau tânguielile muezinilor, la Bucureşti şi pe unde mai rămăsese piatră peste piatră se cântau în draci manele greceşti; în timp ce Spania, de unde se trage „alogenul” Traian, a stat timp de şapte secole sub mauri, acceptând sinteza civilizatoare, noi ne luptam cu pâlcuri de turci decişi să intre în posesia haraciului; Polonia vecină a fost desfiinţată de câteva ori ca stat, noi, sfidând norma, ne-am lăsat doar amputaţi teritorial; Europa Occidentală a avut războaie de o sută, de treizeci de ani, noi nefiind capabili nici măcar de unul de cincisprezece; Germania a început două războaie mondiale, ieşind învinsă din amândouă, pe când România n-a încercat nici unul, pierzându-le chiar şi pe cele în care s-a ţinut departe; Marea Britanie are în componenţa sa câteva entităţi pe care se străduieşte să le păstreze cu orice preţ, în timp ce noi încă ne încăpăţânăm să fim singurii din Europa organizaţi în două state riguros separate; în aceeaşi ordine de idei, acelaşi Regat Unit îşi apără cu eroism de hrăpăreaţa Argentină o insulă aflată la mii de leghe, iar noi nu suntem în stare să punem piciorul nici măcar pe Insula Şerpilor la care, de pe teritoriul României, se poate ajunge înot; am ratat o singură revoluţie, pe când ungurii două, iar dacă o includem şi pe cea a lui Bella Kun, şi trebuie s-o includem, trei; se spune, poate cam fără temei, că am fi atras atenţia Europei prin Vlad Ţepeş (mitologizat în Dracula), dar ne plasează sub medie faptul că n-am avut autodafeuri, iar în pieţele noastre n-a fost ars pe rug nici un eretic. Şi tot aşa, când peste normă în ticăloşii, când sub normă în cele plăcute lui Dumnezeu. Dar, fiindcă veni vorba de Cel de Sus, ne putem întreba oare care-i norma europeană actuală a morţilor şi răniţilor în confruntările religioase, noi neavând un sfânt Patrick care să sune goarna măcelului…
Rezumate, „tezele” lui Lucian Boia pot stârni nedumerire doar prin felul în care sunt aruncate pe piaţă deşi, fiecare în parte, au mai răvăşit, din când în când, istoriografia românească şi-a vecinilor noştri. Ca şi cum aceasta ar fi o infirmitate, ni se spune că nu suntem latini. Nu, pentru că Decebal şi Traian ar fi fost „alogeni” iar, între limbile romanice, româna este cea mai puţin latină. Unul din argumentele de necontestat ale precarităţii românităţii (ca să nu spunem ale românismului) ar fi că Ţările Române au apărut în secolul al XIV-lea, adică între ultimele formaţiuni statale ale Europei. Ne trage mult în jos, de pildă, în încercarea de ne revendica un statut cultural propriu, încearcă să ne convingă Lucian Boia, faptul că Universitatea din Praga s-a înfiinţat cu 500 de ani înaintea celei de la Bucureşti. Ceea ce ar trebui să ne atenueze elanul identitar ar fi că tot ce s-a întâmplat bun la noi datorăm străinilor, germanilor şi evreilor, mai cu seamă. Probabil din această pricină am avut un metabolism atât de precar încât ne-am îndreptat spre comunism fără proteste, ca vita la tăiere. Un fel de concluzie la cele creionate anterior e că România e neguvernabilă încă de pe vremea dacilor şi romanilor, adică de când ea nu era decât geografie, întindere nesfârşită de păduri.
Ca să începem cu sfârşitul, trebuie să recunoaştem că, da, era greu pentru guvernanţii de la Sarmisegetuza să dea directive fraţilor de la Tiraspol iar, după retragerea aureliană, dificultăţile s-au înmulţit dramatic în actul de guvernare.
Referindu-ne la cultură şi civilizaţie, călcâiul lui Ahile pentru români, trebuie să acceptăm că Universitatea Carolină, înfiinţată în aprilie 1348, de împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg, este prima din spaţiul Europei Centrale. Existau, desigur, înainte de Renaştere şi Reformă, universităţi europene unde se studia sexul îngerilor, tehnica arderii pe rug, modul în care necuratul se strecoară în patul nevestelor bunilor creştini, întâietatea realiilor sau a nominaliilor, comerţ, medicină menită să omoare nu înainte de căinţa pacientului că a trăit o viaţă ticăloasă, limbă, dreptul de origine divină şi circumstanţele în care poate fi încălcat, aritmetică, caligrafie etc. etc. Dar universităţile moderne au luat fiinţă cam în acelaşi timp cu cele de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864): Humboldt (1810), Pecs (1784 şi, pe noi baze, în1912), Atena (1837), Sofia (1888).
Citindu-l pe Lucian Boia, rămâi uneori cu impresia că nu face decât să introducă file din Dumitru Drăghicescu, primul român doctor în sociologie la Sorbona, cu al său volum intitulat Din psichologia poporului român, publicat în 1907, şi din Emil Cioran, autorul încă prost înţelesei cărţi Schimbarea la faţă a României. Trebuie să ne reprimăm tentaţia de a-l pune pe două coloane pe autorul cărţii în discuţie cu cei, deocamdată, doi, profesorul Boia nefiind totuşi un plagiator, ci un pastişor rafinat, un maestru al antifrazei, un temperament aparte.
Să procedăm sistematic. D. Drăghicescu: „Toate felurile de activitate românească, ştiinţa, literatura, arta noastră, agricultura, industria şi comerţul poartă pecetea neisprăvitului […] Neisprăvită este istoriografia noastră, încât nici azi nu suntem încă bine lămuriţi despre începuturile şi obârşia noastră; neisprăvită este limba, gramatica şi ortografia românească […] În sfârşit, neisprăvite sunt comerţul şi agricultura şi industria la noi, căci comerţul îl fac străinii, căci ţăranii noştri nu sunt nici mai buni, nici mai răi agricultori decât vechii geţi, iar industria ne vine gata din patru părţi ale lumii”. Şi, mai departe: „O altă trăsătură a sufletului nostru etnic este pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnată, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă. Îndeosebi, istoria ţărilor române, mai ales din cele trei veacuri, cu prea mari abateri de la regulă, este o cheltuire de energie foarte mică în acte de rezistenţă resemnată şi apărare pasivă, este o îndârjire de a nu ceda, de a nu capitula […] Reprezentanţii cei mai desăvârşiţi ai acestei epoci sunt Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, care îşi apără ţara şi lungile lor domnii cu regimente de pungi, încărcate cu galbeni şi trimise sultanilor sau vizirilor […] Revoluţia lui Tudor Vladimirescu este departe de a fi o adevărată revoluţie activă, dârje; ea se reduce mai mult la un fel de demonstraţie fără urmări. Revoluţia din 1848 este iarăşi o paradă, o sărbătoare…” Ar mai fi multe de citat. Dar, ca şi profesorul Lucian Boia, profesorul de la 1907, D. Drăghicescu, are încredinţarea că, orice am face, România e altfel: „Ceea ce deosebeşte iarăşi, în chip izbitor, dezvoltarea vieţii noastre istorice de a oricărui alt neam (s.n.), este desăvârşita incoerenţă şi anarhie a istoriei noastre politice, sociale şi economice”. Ipoteză oferită de-a gata domnului Lucian Boia şi, parţial, demonstrată! N-ar fi nici o culpă în asta, dacă autorul volumului sincretic De ce este România altfel n-ar lăsa să se înţeleagă că ar fi pe cât de temerar şi inteligent, pe-atât de original.
Aproape tot ce afirmă altfel despre o altfel de Românie, cu bine temperată infatuare, cu distanţare ilogică de obiect şi, fatalmente, cu o retorică afonă, spusese Emil Cioran cu ceea, într-o receptare de suprafaţă, pare brutală şi tragică resemnare, dar la care fondul chestiunii e dominat de speranţa într-o grabnică „schimbare la faţă”.
„România e o geografie, nu istorie […] Zi şi noapte românii discută despre România. Dar trebuie să recunosc că am întâlnit prea puţini, pentru care ea să fie o problemă serioasă, un crez şi un destin. Întâlneşti prea des o viziune mediocră a României şi lipsa de profetism naţional pare a fi unul din defectele naţionalismului nostru” – afirmă Cioran. Nefiind cu siguranţă naţionalist, s-ar părea că zelul de „geograf” al lui Lucian Boia nu are atingere cu mediocritatea. Dar cine crede asta se înşeală. Pentru că, în tot ce spune Cioran, profesorul Boia nu e decât vocea a doua, în falset. Să descifrăm începutul partiturii: „Deficienţele actuale ale poporului român nu sunt produsul istoriei sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale. Particularitatea condiţiilor istorice şi gravitatea lor au adâncit numai dispoziţiile iniţiale şi au scos la lumină an-istoria noastră. Tipurile vitrege prin care am au fost astfel fiindcă n-am fost destul de tari şi de capabili să le înfrângem”. Uneori Cioran e chiar mai insurecţional decât profesorul bucureştean: „Un popor care n-a creat decât cultură populară n-a trecut treapta istorică. Şi cum să o treacă dacă orice cultură populară identifică valorile cu etnicul? […] Lipseşte devenirii României un sens ascendent. Schema formală a soartei noastre este orizontala. Ne-am târât în vreme”. El evidenţiază „pasivitatea, scepticismul, auto-dispreţul, contemplaţia domoală, religiozitatea minoră, an-istoria, înţelepciunea care constituie aspectul negativ al specificului nostru naţional […] dezmăţul este climatul natural al României; inima noastră ia contur prin linii frânte”. Ţine să-l contrazică pe Lucian Blaga, cel care afirmase că „eternitatea s-a născut la sat”: „Am rămas la ţăran şi n-am ştiut că satul n-a intrat niciodată în lume”. Lucian Boia desfide naţionalismul românesc întrucât e prost privit la Bruxelles. Altfel apare acesta la Emil Cioran: „Naţionalismul românesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată România în sensul său ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să-şi pună întrebarea; ce trebuie să devină România, ei nu s-au întrebat decât: ce trebuie să rămână. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume, ratează sensul unui neam vrând să-l salveze”.
Mai spune Emil Cioran: „Mulţi români, nesfârşit de mulţi români mărturisesc zilnic că România este ultima ţară din lume. Multora le dă această afirmaţie o satisfacţie rece şi indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară şi nu se poate ca pe viitor să nu-i doară pe toţi”. Se pare că timpul durerii încă n-a venit, grimasa cinică din aproape orice pagină a lui Lucian Boia dovedind aceasta cu prisosinţă.
