Cine vrea să-l cunoască intuitiv pe Hegel, de pildă, va trebui să se gândească foarte serios să viziteze nu atât Germania catedralelor gotice cât, mai degrabă, Grecia statuilor dezgropate în ultimele două-trei secole, să simtă astfel metabolismul unei culturi încă vii şi modul de a fi al grecilor. Aşa că, înainte de a pleca într-acolo, prezumptivului Călător nu-i va strica să recitească unele fragmente din Fenomenologia spiritului unde Hegel îi evocă pe zeii tutelari ai Greciei, ca şi pe filosofii ei, cu o dezarmantă familiaritate, considerându-i singurii apţi să devină zeii şi filosofii tutelari ai Spiritului. Pentru aceasta nu pune neapărat creştinismul între paranteze, ci îl consideră congruent Eladei. Dacă prezumptivul Călător cunoaşte din cărţi o Grecie eternă, ajuns acolo va constata, nu fără surprindere, că cea de acum caută totuşi cu obstinaţie modalităţi de a fi sieşi suficientă. Dar, surpriză, tot în spirit hegelian. Să reţinem că, vorbind despre opera de artă, germanul scrie: „Spiritele popoarelor care devin conştiente de figura esenţei lor se unesc într-un singur spirit; astfel, spiritele particulare, frumoase, ale popoarelor, se unesc într-un singur panteon, al cărui element şi locaş este limbajul. Pura intuiţie de sine ca umanitate universală are, în realitatea spiritului poporului, forma că el se uneşte cu ceilalţi (cu care el formează prin natură o naţiune) într-o întreprindere comună, şi creează pentru această operă un popor comun şi, astfel, un cer comun”. Şi mai departe: „Adunarea spiritelor poporului constituie un cerc de figuri care cuprinde acum întreaga natură ca şi întreaga natură etică”. Într-adevăr, limbajul, cerul comun şi natura etică pot defini spiritualitatea grecească. Mulţi afirmă că actualii greci n-au nimic sau mai nimic din ceea ce au fost odinioară creatorii Parthenonului atenian şi-a marii filosofii născute şi exprimate sub acest cer. În parte, au dreptate. Dar numai în parte. Pentru că, iată, sfidând tăvălugul globalizării, pe care de altfel au practicat-o, în urmă cu două milenii şi jumătate, în lumea cunoscută lor, împrăştiind un mod de a fi nu doar vecinilor nemijlociţi din spaţiul mediteranean, ci şi „riveranilor” din Asia şi Africa, grecii au vrut cu obstinaţie să fie civilizatori. După un secol al lui Pericle de doar… treizeci de ani, apoi după un secol şi ceva în încercarea zadarnică de a se uni, au urmat sufocant de multe secole de stăpânire persană, romană, veneţiană, otomană, care însă au format „prin natură”, cum spune Hegel, o naţiune de la care se revendică două mari imperii, al lui Alexandru cel Mare (ei evită să-l numească Macedon) şi Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol. E un loc comun de-acum să apunem că au supus prin cultură, artă şi filosofie. Mai ales prin filosofie, încât nu-i întru totul exagerată afirmaţia că filosofii Occidentului nu reprezintă decât note de subsol la Aristotel, Platon şi, aş adăuga, la presocratici. (Bineînţeles că filosofia clasică germană şi, cu ea, Hegel, cu toată preţuirea Antichităţii greceşti, n-a agreat o atare perspectivă de interpretare.)
Urmaşi direcţi sau nu ai vechilor grecii, actualii vor, sfidând orice determinări exterioare, să fie ei înşişi. Şi nu oricum ci… în felul lor. Deşi trăiesc în bună parte din turism, nu se ploconesc deloc în faţa cuceritorilor moderni ai Macedoniei, Tesaliei, Beoţiei, Aticii, Corintului, Peloponezului, dotaţi cu autocare ultramoderne şi sentimentul că traversează un spaţiu colonizat. Dar, iată, un savant şi om politic grec ţine la Londra o conferinţă în care foloseşte în exclusivitate cuvinte de origine grecească. Şi e înţeles perfect. Traversând azi Grecia, nu-i deloc greu de observat că doar indicatoarele de circulaţie folosesc şi grafia latină. Însă dacă vrei să cumperi o sticlă de vin (am ales cu totul aleatoriu „marfa”), eşti în mare încurcătură: informaţiile pe care le-ai dori pe etichetă sunt scrise exclusiv în limbă şi alfabet grecesc. E drept că micii comercianţi încearcă să fie poligloţi, dar o fac fără tragere de inimă. „Cine vrea să se descurce la noi – par a-ţi sugera – să înveţe greceşte”.
Grecii sunt resentimentari cu Occidentul. Şi se pare că nu degeaba. Cea mai virulentă campanie a fost declanşată, aproape la toate nivelele, împotriva englezilor care au furat, adăpostindu-le, apoi, la British Museum (care arată, în exterior, ca un templu grecesc) celebrele frize ale Parthenonului şi multe alte basoreliefuri şi sculpturi. Desigur, multe opere greceşti ale Antichităţii pot fi admirate şi la Luvru sau la Muzeul Vaticanului. Dar britanicii n-au făcut decât să răsucească cuţitul în rană, furând respectivele comori cu complicitate administrativă turcească, la acea dată Grecia neavând personalitate politică şi administrativă proprie.
Că există continuitate în Elada, spirituală, în primul rând, o dovedeşte şi faptul că un sat, Atena, care, la începutul secolului al XIX-lea avea doar trei mii de locuitori care-şi păşteau caprele pe Acropole, a devenit una dintre cele mai mari aglomerări urbane ale Europei. Jumătate dintre grecii care n-au emigrat locuiesc la Atena. Îi atrage acolo perspectiva unui loc de muncă, tot mai greu de găsit, e drept, dar nu-i deloc hazardat să afirmăm că, după ce capitala Greciei moderne, libere, a fost, câteva luni, într-o mică insulă din Marea Egee (un mister care, la faţa locului, devine şi mai de nepătruns), apoi într-un orăşel din Peloponez, Nafplion, simbolul Parthenonului atenian s-a dovedit irezistibil, integrator. Din 1834, începe reclădirea noii capitale în jurul Parthenonului, abia jefuit. Acum suprapopulată, integrând, practic, şi portul Pireu, adiţionează marile conflicte sociale şi politice ale ţării. Dar, pentru turişti, între care puţini englezi, Atena adiţionează mai ales marele miracol al civilizaţiei şi culturii Eladei.
Ar fi de adăugat, nu în ultimul rând, că turismul organizat de mari companii creează haos şi „riguroase” confuzii de valori, dar noi, cei cu venituri modeste, nu avem a protesta faţă de un asemenea fenomen, ci a profita de oportunitate. Nu ne rămâne decât să ne închipuim că am avea măcar o clipă răgazul să admirăm Perfecţiunea, pentru că suntem îmbrânciţi de asiatici dezinhibaţi care, la fel ca americanii, vor să vadă totul, fără a pricepe mai nimic. Pentru ei, Bazarul din Istanbul e fermecător, misterios, ca atare n-au cum să perceapă patetismul ruinelor de pe Acropole întrucât le e străină tocmai apercepţia.
E vremea prânzului, soarele arde necruţător. Sub un uriaş smochin, aşteptăm să-l vedem pe tânărul Socrate aducând de-ale gurii pentru tatăl său, sculptor la Teseion. Năvăleşte însă un grup de şcolari care încep să se joace de v-aţi ascunselea printre coloane şi statui. Îi interesează mai mult stadionul, cu conotaţiile lui contemporane, decât inutilele coloane ale Parthenonului.
