Nu sunt dintre cei care-l înjură, de dimineaţa până seara, cu şi fără întemeiere, pe preşedintele României din ultimul deceniu. Are cine s-o facă, deşi efectul terapeutic al imprecaţiei la români e destul de slab, în comparaţie cu ungurii şi polonezii, după cum ne asigură clasamentele la zi. Voi remarca doar, în ceea ce-l priveşte pe de-acum fostul locatar al Palatului Cotroceni, fin cunoscător al psihologiei grosiere (de port) şi gregare (de grup, ca să nu zic de turmă), că folosea, aproape în orice împrejurare, abuziv, fără legitimitate, formula: „Eu, ca şef al statului… Vă veţi întreba, probabil, ce-i reprobabil, nepotrivit în asta? Ei, bine, tocmai am spus mai sus. Este, într-adevăr, o chestiune de psihologie, domnul Traian Băsescu voind să inducă în mentalul colectiv ideea necesităţii unui tătuc al naţiei, a unui conducător la care trebuie să se raporteze necontenit poporul. Îşi depăşea, cu alte cuvinte, atribuţiile constituţionale, introducând în fişa postului domniei sale o titulatură eminamente apocrifă. Pentru că iată ce scrie în Constituţia României referitor la atribuţiile şi competenţele preşedintelui:
„Art. 1. Reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Art. 2. Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţii publice. În acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Lăsăm la o parte evidentele contradicţii în termeni, ca şi la unele formulări metaforice – „garantează” şi „veghează” – întrebându-ne de unde vine totuşi amăgirea preşedintelui că ar fi şef al statului. După toate probabilităţile, mai întâi, din istorie, francezii, după „ghilotinarea” monarhiei, simţind totuşi nevoia unui Chef d’État care să strălucească tot atât de intens ca Regele Soare, au păstrat formularea uzând de ea până azi. La noi, înainte ca aura voievozilor, domnilor şi regilor să se stingă cu totul, a existat un episod în care titulatura de şef al statului devenise oficială. S-a întâmplat după detronarea, la 6 septembrie 1940, a lui Carol al II-lea, înscăunarea fiului său, Mihai, şi venirea la cârma ţării a generalului Ion Antonescu. Profesorul şi scriitorul Nichifor Crainic, martor nemijlocit al evenimentului, relatează: „La un moment dat, ne-am izbit de o dificultate, şi anume: cum să numim calitatea pe care o avea generalul Ion Antonescu în viaţa de stat. Ion V. Gruia îl numise în actele zilei şeful statului. I-am demonstrat generalului Ion Antonescu că această denumire nu este potrivită. Întâi, pentru că având un Rege, ea ar însemna o uzurpare a demnităţii regale. Al doilea, cum i s-ar adresa lumea generalului? Sefule? E un cuvânt care, în graiul funcţionăresc, a căpătat o nuanţă derizorie. El a găsit că am dreptate. Atunci cum va fi numit? M-am gândit imediat la decretul prin care l-a împuternicit Regele. Acolo scrie: se însărcinează generalul de armată Ion Antonescu cu conducerea statului”. – Prin urmare, domnule general, fiind însărcinat de Rege cu conducerea statului, rezultă că dumneata eşti conducătorul statului, constituţia fiind suspendată. El a găsit că termenul e minunat”.
Ulterior, lui Ion Antonescu nu i-a mai plăcut peste măsură postura de Führer, revenind, colocvial, la cea de şef al statului. Agrea deci să i se spună şefule? Nici pomeneală, din moment ce „cap”, „căpetenie”, „mare comandant” (în sfârşit, „mareşal”), „Mai-Marele Ţării”, „Stăpânul” erau aproape sinonime. Lumea din jur făcea uitate formele relativ corupte lingvistic ale anumitor funcţii: contabil-şef, inspector-şef, comisar-şef, redactor-şef, şef de şantier, şef de gară, şef de tură, şef de lucrări etc. etc.
Dar şefia reverberează în timp la nivelul cel mai înalt. Domnul Klaus Iohannis, candidat la preşedinţia României, declară înainte de declanşarea campaniei electorale pentru turul II al alegerilor: „Primul lucru pe care-l voi face ca şef al statului (s. n.) e să renunţ la imunitatea preşedintelui”. S-o facă, dar, mai întâi să fie atent la acordurile gramaticale şi să renunţe la apocrifa titulatură de şef al statului, constituţia nefiind încă suspendată, ca pe vremea lui Antonescu. Aceleaşi scrupule va trebui să le aibă şi domnul Victor Ponta, dacă va fi ales.
