Regretabila moarte a lui Dinu Patriciu, remarcat, după 1989, ca tânăr decis să intre în politică sub drapel naţional-liberal, va antrena, cu siguranţă, dezbateri despre soarta liberalismului în România, în ultimele două decenii şi jumătate. Privind evenimentele în istoricitatea lor, ne dăm seama că omul Dinu Patriciu a ştiut, de la bun început, că liberalismul în sine e monedă calpă. Ca atare, împreună cu un grup de tineri franctirori politici, s-a delimitat, încă din 1990, de Radu Câmpeanu, liderul vag afirmat înainte de război, dar „şcolit” în temniţele comuniste câţiva ani buni, ca şi în exilul Parisului, formând P.N.L.-Aripa Tânără, cu privirea aţintită într-un viitor care promitea mai mult decât faimă politică. Cu această parapantă politică liberală s-a înălţat Dinu Patriciu spre un destin fabulos, drastic sancţionat de o regretabilă moarte. Doctrina liberală a sângelui proaspăt, alta neavând atunci, a prins exact atât cât să-i ofere posibilitatea lui Dinu Patriciu să dea, într-un timp relativ scurt, un răsunător tun financiar, probabil cel mai mare din istoria modernă a României. A scutit statul de administrarea societăţii Rompetrol, revânzând-o, aproape instantaneu, cu un profit de o mie de ori mai mare, performanţă demnă, poate, doar de un George Soros! Până aici, nici un reproş politic, doar liberalismul asta vrea, să scoată economia de sub influenţa statului, nu? Relaxat, a promovat în continuare ideile liberale într-un stil personal, aproape dezinteresat de extenuanta luptă pentru puterea politică efectivă. Curând va fi nevoit să-şi concentreze întreaga energie pentru administrarea uriaşei averi, dar, din nefericire, şi în lupta pentru supravieţuirea fizică.
Ce-a rămas în urma lui după ieşirea efectivă din politica militantă, a fost, pentru liberalism, o epuizantă luptă pentru putere în interiorul partidului, de aranjamente, uneori împotriva firescului, pentru alianţe, de grupări şi regrupări mai mult sau mai puţin fericite. Liberalii au guvernat, sub Călin Popescu Tăriceanu, cu adversari atât în Parlament cât şi la Cotroceni, preşedintele Traian Băsescu arătându-se ostil multor decizii guvernamentale. Următorul lider al liberalilor, Crin Antonescu, retor strălucit dar, vai, doar proletar intelectual, s-a concentrat pe jocul politic, în detrimentul doctrinei. La fel procedează şi aşa-zisul „disident” de ultimă oră, Călin Popescu Tăriceanu, care, prin inginerii politice „dizgraţioase”, creează, iată, o grupare reformatoare ad-hoc. Contemplând spectacolul, nu poţi să nu te întrebi: ce vrea oare să reformeze dl Tăriceanu, ethosul liberal, societatea sau politica de partid? În acest din urmă caz, e evident că „reformismul” său nu e decât un şubred vehicul spre palierele puterii.
Mai reformatoare, poate excesiv reformatoare sunt ideile libertarienilor noştri, câţi vor fi ei… Cei care promovează la noi libertarianismul nu sunt coagulaţi în structuri politice, ideile lor circulând mai cu seamă în mediul academic, universitar, pe axa Bucureşti-Cluj. Esenţa doctrinei, care se volatilizează ori de câte ori iese mai decisă în public, este totala nonintervenţie a statului în economie şi-n alte sectoare ale organismului social. La nivelul de dezvoltare al societăţii noastre, a situaţiei ei postcomuniste, a cere statului să nu se implice în aşa-zisa bunăstare (locuri de muncă, pensii, investiţii, politici monetare etc.) ar echivala, în mentalitatea celor mai mulţi, cu o nedreaptă sfidare, dacă nu chiar cu o gravă trădare. De aceea, în esenţa sa, libertarianismul este considerat prematur în România. Segmentul de peste zece la sută din populaţia activă, în şomaj indiferent de conjunctura economică, asociat altor segmente, mult mai mari, de defavorizaţi, de oameni săraci sau chiar sub pragul sărăciei „onorabile”, ar intra în şoc existenţial şi-n disperare politică. Ar suna destul de straniu, în acest peisaj dezolant, să vină cineva cu insolita lozincă: „Daţi-ne puterea, şi vă eliberăm complet de tutela statului, de tirania lui”.
Indiferent de accepţia clasică a neoliberalismului, când cei din familia liberală ajung la putere în România, de obicei asociaţi cu alte formaţiuni, promovează o intervenţie brutală a statului nu doar în economie, ci şi în alte sectoare, însă în absenţa aproape totală a unei politici economice adecvate, coerente. Primează doar interesele de grup şi individuale.
În acest context, mai mare succes îl au liberaloizii care, preluând din zbor lozinci liberale, trunchiindu-le, scopul lor fiind strict acela de a-şi proteja afacerile, de a-şi spori averile, de multe ori obţinute pe căi ilicite, se menţin la suprafaţă. Au aşadar vocaţia morală/imorală de a îmbrăţişa orice cauză. Ţin aproape de avuţia statului, pândind momentele în care şi-o pot însuşi. Ei braconează în liberalism cu dezinvoltură şi cinism. E indubitabil că n-ar putea să facă asta dacă liberalismul românesc n-ar fi în derivă. N-ar fi exclus totuşi ca salvarea să vină, într-un viitor nu prea îndepărtat, de la libertarieni.
Domnul Klaus Johannis e liberaloid nu pentru că nemţii n-ar avea vocaţia adevăratului liberalism. De altfel, domnia-sa nici nu-i neamţ, după cum se manifestă, însă e liberaloid pentru că, pur şi simplu, n-are încotro.
