În cancelariile influente şi-n cercurile/„structurile” încă marcate de duhul Ialtei şi Maltei, geopolitica pare a deveni un joc de societate pe computer, urmat de momente de relaxare în care futurologia şi filosofia istoriei sunt persiflate în fel şi chip. Ingredientele acestui fascinant joc politic nu mai sunt decât pentru gloată ethosul etnic şi patosul identitar. În primul rând, se urmăreşte identificarea şi controlul resurselor, ca şi a bazinelor demografice în care mâna de lucru şi inteligenţa să poată fi riguros subordonate. Statele scăpate de pe orbita vechilor imperii, statele Sud-Estului, ca şi cele, prin tradiţie, sub Protectorat, vor trebui să se integreze în noua ordine într-un triumfalism de marş funerar. Ele nu-şi mai gestionează decât formal funcţiile. După Malta, bilanţul european este pozitiv pentru ocârmuirile globalizatoare. Apariţia unor noi state independente, extrem de fragile, după destrămarea U.R.S.S., în care Ucraina este totuşi prost aşezată pentru buna funcţionare a feedbackului convenit şi, oricum, prea mare pentru echilibrul Puterilor, pare, după toate semnele, un fenomen fără reverberaţie în viitorul apropiat. Relaţia ei cu Rusia poate fi considerată ca o reglare de conturi între slavii estici. Iugoslavia, după crâncene războaie în care au fost testate strategii şi reacţii de tot felul, ca şi eficienţa ideologiilor de-o zi, a lăsat Balcanii într-un haos controlat. Despărţirea amiabilă dintre Cehia şi Slovacia, deşi pare din cu totul alt film, se încadrează în acelaşi scenariu, ca şi reversul medaliei, apariţia entităţii Transnistria, prin ocupaţie rusească.
În această configuraţie, Polonia, şi ea prea mare pentru gustul satrapiilor europene miruite de destin, a rămas deocamdată aşa cum este, probabil şi întrucât spiritul universal are un sentiment de vinovăţie pentru acest stat desfiinţat fără regrete şi sfârtecat ori de câte ori tectonica marilor ambiţii clătina temeliile Europei. E de remarcat că, în trendul atomizării, nu-i agreată nici măcar ideea unei mici Albanii Mari, aşa-zişii kosovari fiind imperativ determinaţi să nu accepte tutela Tiranei necivilizate, bântuită de fantasme identitare, de inutile eroisme. În categoria accidentelor de parcurs se încadrează Catalunia şi, mai mult de dragul spectacolului, Corsica.
Echilibrele europene exersate pe calculator şi reluate apoi în manifestări ale resentimentalităţii unor vecini, sunt perturbate însă, cel mai mult, de ideea unei Românii Mari, în hotarele mitologice ale vechii Dacii, cunoscută şi acceptată în Europa doar ca marcă de automobil. Există alternativă? Bineînţeles. Chiar şi-n actuala configuraţie, România e considerată prea mare, iar cine crede că, în contrapartidă, pe talgerul ticăloşiei s-ar instala Ungaria Mare, imperială, se înşeală amarnic, deşi revizioniştii maghiari au în vedere şi detalii de tipul „Nu daţi pe mâna Bucureştiului Roşia Montană cu bogăţiile care ni se cuvin de fapt şi de drept”. Sunt semne tot mai evidente că Transilvaniei îi este inoculat virusul identitar. Consideraţi, după Unio Trium Nationum, necetăţeni prin vocaţie şi istorie (de fapt, ultimii iobagi europeni), românii ardeleni sunt îndemnaţi de trusturi de presă şi emisari confidenţiali să-şi recupereze, în spirit şi-n simţire, istoria, psihologia şi mentalitatea europene. -Voi sunteţi europeni adevăraţi, li se spune, iar trompetele reiau refrenul: miticii de dincolo de munţi – turciţi, ticăloşiţi, leneşi şi pişicheri – vă trag în jos; şi unde mai pui că vorbesc prea repede pentru molcoma receptare transilvăneană, uneori folosind abuziv perfectul simplu.
În tentativa de a crea o etnie transilvană, sunt citate, într-un context otrăvit, până şi cuvintele lui Nicolae Iorga: „Cu secuii avem o simbioză, adică o viaţă împreună. Cu ungurii numai o vecinătate. Deosebirea este esenţială”. Sensul fundamental al acestor vorbe, care evocau maghiarizarea naţiunii secuilor, dar mai ales tentativa, în parte reuşită, de maghiarizare forţată a românilor ardeleni, consideraţi fără patrie şi identitate, este, după cum lesne se poate observa, adânc răstălmăcit. Dar aşa-zisa conştiinţă transilvană, emancipată politic, este doar un Plan B în tentativele dezmembrării României, aplicabil după eventuala eşuare a celui care a început prin campania legitimaţiilor de maghiar, oferite şi unor români ardeleni.
Dar grafica pe calculator este extrem de alertă, nu puţini şi deloc dezinteresaţi geo/politicieni oferindu-ne, ca alternativă de supravieţuire statală, federalizarea. Modele de stabilitate, Statele Unite şi Germania sunt federaţii, încearcă aceştia să îndulcească pilula amară. Suspiciunea celor mai mulţi români faţă de asemenea construcţii nu-i deloc neîntemeiată, ei văzând chiar şi-n mult trâmbiţata regionalizare începutul golirii de conţinut a statalităţii.
Dacă am lua în considerare şi veşnicul neastâmpăr rusesc pentru o gubernie moldovenească de la Carpaţi la Nistru, conceptul România Mare s-ar dovedi un eşec, dar unul care, suntem asiguraţi, ar mulţumi pe toată lumea. (Nu şi pe români, bineînţeles.) O mică Valahie ar fi entitatea de echilibru perfect, dacă nu cumva aromânii, îndemnaţi, iată, să fie naţiune, s-ar baricada în Dobrogea, iar Oltenia s-ar declara, ca-n versurile poetului de la Bârca, o nouă Terra Nova. Singurul inconvenient pentru Bruxelles ar fi că ţiganii n-ar mai avea un bazin de expulzare, palatele lor cu turnuleţe trebuind să fie acceptate pe malurile Tamisei, în vecinătatea Turnului Eiffel sau la porţile Reichstagului…
