Marele merit al Raportului Tismăneanu (Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România) este că, prin vinovatele erori şi ascunderea, cam fără abilitate, sub preşul istoriei, a unor evenimente cu adevărat tragice, va genera, în timp, corecturi vital necesare conştiinţei naţionale.
Voi începe cu sfârşitul, cu lista nomenclaturiştilor, observând că ortografierea, ca în Raport, a nomenklaturii conferă termenului un sens peiorativ. Orice accepţiune i-am da (mai des utilizată e cea de „grup dominant, prin funcţiile în partid şi-n aparatul represiv în Uniunea Sovietică şi celelalte ţări comuniste”) la noi cuvântul provine din franţuzescul nomenclature sau din latinescul nomenclatura, doar în germană forma fiind Nomenklatur.
Lista de care am amintit e în anexa celor 666 de pagini (cifră invocându-l pe Satan) în care sunt îmbrânciţi 66 (iarăşi miros de pucioasă) de nomenclaturişti. Grupul mi se pare extrem de restrâns pentru mai mult de o jumătate de secol de istorie comunistă (adică doar anul şi nomenclaturistul!?), dar procedeul are un tâlc, unii dintre raportori, dar mai ales şeful lor, domnul Vladimir Tismăneanu, chibzuind că într-o enumerare comprimată pot fi lăsaţi pe dinafară cei de care, într-un fel sau altul, se simt legaţi, pe care, din varii motive, vor să-i scoată de sub acuzare. Asupra multor fişe ale celor totuşi menţionaţi nu sunt, deocamdată, prea multe de spus, deşi raportorii se dovedesc, în evocările biografice, fie prost informaţi, fie lipsiţi de bună-credinţă. Faptul că, de pildă, Lucreţiu Pătrăşcanu a căzut victimă canibalismului bolşevic, în perioada dejist-stalinistă, nu-l transformă deloc în erou. Iar afirmaţia că era „distins, erudit, sofisticat, manierat şi rafinat” stă sub semnul relativităţii, ca să întrebuinţez un eufemism. Pentru că, iată, volumul său Curente şi tendinţe în filosofia românească (1946) dă semnalul unui cumplit dogmatism, în care erudiţia aproape lipseşte, fiind mai degrabă vorba de ignoranţă, iar rafinamentul e înlocuit de cinism. Cu atât mai puţin victimă este Ana Pauker, de numele acesteia fiind legate atrocităţi cunoscute şi unele care urmează să fie stabilite…
Nu mai insist, reproducând doar lista celor 28 de nomenclaturişti neromâni (peste 40 la sută din total), dar care, cu două-trei excepţii, apelează la pseudonime pentru a intra în conştiinţa poporului român: Alexandru Mureşan (Ady Ladislau), Iosif Ardeleanu (Dome Adler), Emil Bodnăraş (Emilian Bodnarenco), Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev), Iosif Chişinevschi (Iosif Roitman), Mişu Dulgheru (M. Dulbergher), Vasile Luca (Luka Laszlo), Vladimir Mazuru (Vladimir Moruzov), Alexandru Moghioroş (Al. Magyarosi), Naş Leon (Litman), Serghei Nicolae (Serghei Nicolov), Al. Nicolschi (Boris Grumberg), Ana Pauker (Ana Rabinson), Petre Lupu (Pressman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Mihail Roller, Valter Roman (Ernest Neulander), Leontin Sălăgean (Leontin Silaghi), Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), Ghizela Vass, Ion Vinţe (Janos Vincze), Alexandru Voitin (Voitinovici), Ion Gheorghe Maurer.
Lista ar putea fi completată cu cel puţin încă un nume: Leonte Tismăneanu (Leonid Tisminetski), tatăl raportorului şef. Pentru a-l evoca, voi folosi, în exclusivitate, propriile sale repere biografice. De naţionalitate evreu, născut în 1913, la Soroca (Basarabia), în 1933 devine membru al Partidului Comunist Român. Este arestat, iar după ieşirea din închisoare participă la războiul civil din Spania, de partea republicanilor Kominternului. După victoria lui Franco, se refugiază în U.R.S.S., în timpul războiului mondial fiind, alături de Ana Pauker şi Leonte Răutu, în structurile de propagandă ale Kominternului. Revine în România în 1948, este numit în aparatul de propagandă şi agitaţie al partidului comunist (muncitoresc). Nu după mult timp, preia şefia catedrei de marxism a Universităţii din Bucureşti (deşi fără studii universitare), cumulând, în acelaşi timp, împreună cu Valter Roman, conducerea editurii de propagandă a partidului (Editura Politică). Tot în această perioadă este în conducerea şcolii superioare de partid A. A. Jdanov şi, până în 1958, în conducerea, de la Praga, a revistei kominterniste Pentru pace trainică, pentru democraţie populară. Este acuzat, în interiorul partidului, de fracţionism, întrucât trăsese sforile, pe la Moscova, pentru reabilitarea repudiatei Ana Pauker. Este exclus, la rându-i, din partid, dar reabilitat în 1964.
Chiar fiul său Vladimir Tismăneanu îl consideră „un leninist fanatic, dur”, dar totuşi nu-l include pe lista nomenclaturiştilor. Desigur, nu-i putem reproşa şefului raportorilor sentimentele filiale, ci doar necinstea sufletească, pentru că leninismul dur a fost nu mai puţin devastator şi ticălos decât stalinismul. Eugen Mihăescu îl consideră nomenclaturist cu geometrie variabilă, un „terosist avant la lettre”, în continuarea aceluiaşi raţionament situându-se şi Adrian Majuru, când afirmă că Leonte Tismăneanu „a avut un rol în decimarea intelectualităţii române”. În categoria teroriştilor îl plasează Niculae Gheran, în romanul său memorial Arta de a fi păgubaş. Desigur, depinde cum definim terorismul, dar domnul Leonte Tismăneanu acţiona, cu siguranţă, în structurile NKVD-ului, poliţia politică secretă a U.R.S.S.
Că mulţi nomenclaturişti au fost agenţi ai NKVD-ului, constituind o redutabilă coloană a cincea, este riguros exact. Emil Bodnăraş, de pildă, a şi fost condamnat de statul român pentru spionaj, iar Ana Pauker îşi ameninţa colegii din structurile superioare de conducere ale partidului comunist cu vigilenţa-i protejată de NKVD. Doar fiii lui Valter Roman şi Leonte Tismăneanu se străduiesc să-şi albească părinţii. E drept că, până de curând, lupta cu arma în mână împotriva imperialismului (sic!) românesc sau chiar, vai, masacrarea populaţiei civile care simpatiza cu agresorul Ţării Sovietelor era considerată un act de eroism nu doar la Moscova. Dar, după cutumele moralei, după legile scrise şi nescrise ale confruntărilor armate, nomenclaturiştii din categoria amintită pot fi consideraţi terorişti. Asta fără a lua în calcul teroarea nomenclaturiştilor asupra întregului popor român, după preluarea frauduloasă a puterii, la ordin moscovit şi cu complicitatea vinovată a Occidentului…
Andrei Vartic, în revista Rost, crede că cercetarea crimelor comuniste ar trebui să înceapă chiar cu Basarabia, unde domnul Leonid Tisminetski „a întreţinut relaţii strânse cu fraţii de comunism din Soroca şi din toată Basarabia, fondând celule teroriste comuniste aşa de multe că, pe 26 iunie 1940, oraşele basarabene au cunoscut scene nemiloase de violenţă, bandele comuniste împuşcând, maltratând, spânzurând cu furie necruţătoare, în condiţiile în care poliţia, armata şi siguranţa, în retragere din acest teritoriu, aveau ordin să nu riposteze”. Iar această cercetare ar trebui să înceapă cu mult înainte de 1940, de prin 1924, „când NKVD-ul a încercat distrugerea României prin aşa-zisele răscoale de la Tatarbunar şi Hotin”.
Înainte de invadarea Basarabiei, susţine autorul, Stalin a introdus în RASSM, o parte din actuala Transnistrie, alfabetul latin pentru a-i familiariza pe viitorii invadatori cu limba română pe care, vrând-nevrând urmau s-o folosească în momentul preconizatei instalări a statului comunist în întreaga Moldovă, până la Carpaţi.
Cercetători basarabeni, nu neapărat filoromâni sau unionişti, estimează că, din teritoriul ocupat de ruşi, NKVD-ul a făcut să dispară peste un milion de oameni, nu toţi români, e drept, ucişi, alungaţi, deportaţi. (Vezi: E. M. Zagorodnaia şi V. S. Zelenciuc: Naşelnie Moldavskoi S.S.R., Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1987). Câţi dintre aceştia sunt victime ale nomenclaturiştilor pe care i-am amintit şi-a altora a căror identitate urmează s-o stabilim?
