Circula, prin subteranele criticii literare, o paradoxală judecată potrivit căreia cele mai bune cronici îţi ies la cărţile pe care nu le-ai citit. Amăgit de această speranţă, voi încerca să scriu despre noul serial al lui Paul Ghiţiu, Vine războiul. Am scris şi despre cel în care ni se anunţa negreşita venire a Apocalipsei, după ce i-am cântărit fiecare argument bazat pe informaţii din spaţiul extraterestru al Internetului, în care, dacă n-ai busolă, mă rog, instrumente de bord adecvate, ajungi mult dincolo de reperul pe care ţi l-ai fixat: în cazul meu, Sirius. Ei bine, intrând în păienjenişul argumentelor sale despre Apocalipsa care vine şi vine, am uitat să-i spun cel puţin două lucruri; de fapt, trei. Mai întâi că, în Evul Mediu, Apocalipsa era un fapt diurn, nocturne fiind doar patrulările Necuratului, tot mai dese, tot mai îndrăzneţe, prin iatacurile oamenilor cumsecade, cu frica lui Dumnezeu. Aşa se vor fi născut cei posedaţi de Diavol, vestitorii Apocalipsei, văzută ca un fel de sărbătoare a spiritului răzvrătit. Cum prin Apocalipsă Paul Ghiţiu înţelegea şi, probabil, înţelege alterarea ireversibilă a identităţii creştine a Europei, precum şi bulversarea echilibrului rasial, naţional, cultural, moral etc., aş vrea să-i notific că amestecul care a dus la respectivul „echilibru”, generator, într-un singur secol, a două războaie mondiale, nu s-a produs prin coagularea forţată a tendinţelor contrare, prin viol, viciu nevindecabil mult asemănător cu cel al migranţilor de-acum ai Orientului, după cum afirmă el, ci şi prin bună înţelegere între părţi. Nu aş numi giugiuleală această decizie a istoriei, dar sigur nu suntem ceea ce pretindem a fi doar prin triumful violenţei, al păcatului… După ce-am scris ce-am scris despre Apocalipsă, mi-am dat însă seama că îngrijorările lui Paul Ghiţiu vin mai ales din aceea că Islamul pătrunde adânc în fibra metafizică a Europei, Dumnezeul căruia Nietzsche îi cânta prohodul trebuind să fie înlocuit de altceva, întrucât Ziditorul părea a fi luat cu el în nefiinţă (?!) şi etica umilinţei. Să ne amintim apoi de parabola nebunului care-l caută pe Dumnezeu în piaţă, în zorii zilei, cu felinarul aprins. Oare, negăsindu-l, va recunoaşte în Allah, autoritatea supremă şi nemiloasă care nici nu s-a gândit să se arate la chip oamenilor păcătoşi din fire? Bineînţeles că Allah, pătrunzând în acest vid, nu şi-a ales drept călăuză pe Satan, El profitând doar de spaţiul dislocat de necredinţă. Ce simple-s lucrurile complicate…
Ei bine, după ce ne-a plasat existenţa în epicentrul taifunului Apocalipsei, unde, deocamdată, se menţine un calm relativ – astea-s legile fizicii, nu ale metafizicii – Paul Ghiţiu ne înştiinţează că, iată, Vine războiul. Întâi Apocalipsa şi-apoi războiul sau amândouă deodată? Poate vom afla… Desigur, noi românii, am avea unele posibilităţi de scăpare, exersate în timp, de care, trebuie să recunoaştem, până acum am profitat din plin: ne-am retras în munţi, memorând bine şi câteva capitole din teribila metafizică a retragerii din istorie. Ce ciudată li se va fi părut strămoşilor noştri, plasaţi eventual pe vârful Omu, istoria care mărşăluia pe lângă noi, lăsându-ne în hibernare!
Şi totuşi, iată, Vine războiul… Dacă nu cumva a şi venit! Mai corect ar fi, dacă aşa stau lucrurile, să rechemăm trompeţii din agora şi să spunem şi noi ce ştie aproape toată lumea: războiul continuă! Se vor fi schimbat doar miza, strategia şi tactica, armele şi armatele, în fruntea oştilor venind noi generali. Pentru că altfel n-a fost zi lăsată de la Dumnezeu, după ultimul mare război mondial, ca pe pământ să fi fost vreodată pace. Devenit meserie, de când există oameni pe pământ, războiul oferă, la urma urmelor, locuri de muncă şi de veci celor ce se pricep să-l practice. În ultimul timp, noi ne-am angajat, se pare, într-un război de uzură cu duşmanii naturali, cu nelipsitul Satan şi, bineînţeles, cu noi înşine. Mai greu e să-mi dau seama dacă războiul între noi (înşine!) e cu adevărat război sau doar zaveră care să ne pună cât de cât sângele în mişcare…
Sunt convins, din câte-l cunosc, că Paul Ghiţiu nu-şi asumă, bulversând coordonatele timpului, rolul valahului care, din vârful dealului, unde-şi paşte mioarele, adică din turnul de veghe al spaţiului mioritic, confundând umbrele asfinţitului cu invazia duşmanilor, avertizează cu glas de stentor: „Vin turcii, fraţilor”! Asta cu atât mai vârtos cu cât turcii padişahului Erdogan nu ne mai ameninţă cu invazia, ci cu retragerea… Din NATO, printre altele.
Întrucât mă presează alte proiecte, sunt silit să mă opresc aici. Voi încerca să-mi dau totuşi seama dacă, în viziunea lui Paul Ghiţiu, războiul care vine e un caz particular al Apocalipsei sau invers, Apocalipsa se slujeşte de război pentru a pustii omenirea, Europa, mai cu seamă. Sau, de ce nu, pentru a o izbăvi! Dar, pentru a nu arunca de-a valma vorbe în vânt, îmi voi permite un răgaz lămuritor… Asta nu pentru a mă sustrage necesarelor pregătiri de război, dacă acesta-i pe-aproape şi inevitabil. Neamul, prietenii şi duşmanii deopotrivă, pot conta pe mine oricând, pot deveni, cu oarecare efort, un bun arcaş sau halebardier. Vreau să ştiu totuşi care-i miza luptei, adică de ce suntem târâţi într-o catastrofă pe care nimeni nu şi-o doreşte şi, cu atât mai puţin, eu. Deşteaptă-te române!
