În încercarea de a evita maladiile saeculum-ului, nu putem să nu cădem în tentația recitirii diagnosticului arendt-ian al crizei clasice a Republicii (minciună, manipulare, nesupunere civică, dihotomia putere – vigoare- autoritate, forţă- violenţă etc.), completat cu/de noile sale mutații (putere arbitrară, non-dominaţie, non-intervenţie, dispute pe terenul libertăţii republicane şi al republicanismului civic, virtute civică şi corupţie, arbitrar).
Simptomatologia are în vedere concepţiile complementare referitoare la republicanism: una constituţională – axată pe aspectele instituţionale şi anti-monarhice – şi alta civică, preocupată de suma valorilor care definesc (în fond) politicile republicane.
Atrase de gândirea remediilor, dinlăuntrul reverberaţiile resimţite în cadrul fenomenului românesc, reţine atenţia „Apelul” (publicat în paginile revistei 22), ca „emanaţie” a unui demers civic ce îşi propunea reactivarea (printr-o abordare sincronă „fenomenului actual”) sintagmei de nouă republică, având ca miză nu doar modificarea unui simplu paragraf legal, ci întărirea sistemului imunitar (politic) românesc printr-o nouă ordine republicană, prin recuperarea sensului originar al republicanismului.
Ioan Stanomir palpa „întemeierea republicană” la nivelul (re)organizării suveranităţii naţionale (de la dinamica vieţii locale, până la desemnarea adunărilor), prin întâlnirea „principiului electiv” cu acela al consacrării „echilibrului între puteri”.
Subsumând marile interogaţii din spaţiul public actual: cine poate fi învestit cu misiunea de a redacta o nouă Constituţie a Republicii?; care este orizontul de timp în interiorul căruia se poate realiza acest obiectiv general-asumat?, „dezbaterea” din 19 iunie 2007 (proiect iniţiat de Partidul Liberal Democrat) infirma, așa cum ne avertiza același Stanomir, calificarea de reformă constituţională a „noii republici”. Pe considerentul că statul român (din intervalul 1991 – 2007) ar anula/neutraliza orice efort de „calificare republicană”, prin lipsa valorilor asociate tradiţional republicanismului şi constituţionalismului, prin „abolirea cetăţeniei” şi reducerea individului la rolul pasiv de mascotă civică.
Retras asemeni Julietei de la balconul propangandei politice și reaplecat asupra activității didactice (lipsite de pericolul înălțimii), Mihail Neamțu propune un manual de identitate (recte de folosință) [mișcare exclusiv cetățenească, cu intenția declarată de a se constitui ca partid politic (de centru dreapta)], pentru o Nouă Republică, departe de a accepta conceptul în coordonatele sale filosofico-politice, reclamându-l explicativ, drept „formă de guvernământ în care organele supreme de conducere sunt constituite din reprezentanţi aleși pe un anumit termen” (DEX). Răspunsul ezitant dat întrebării dacă există un precedent pentru noua republică nu se poate desprinde de faptul că România a importat conceptul apusean în contextul unor crize constituţionale consecutive. Din pleiada „elitistă” preocupată de subiect, Valeriu Stoica, Dacian Ţolea, Vladimir Tismăneanu sau Ioan Stanomir tematizau (în perioada 2006-2007) ideea de „nouă Republică”, dublată de o nouă constituție, și toate acestea, în lipsa vreunei forme de instituţionalizare sau concretizare doctrinară.
Autoproclamându-se mișcare care prinde rădăcini în solul politic epurat de „şantajul baronilor” sau de „tirania mediocrităţii”, în ipostaza de loc geometric al cetățeniei active, Noua Republică propune spre macerare „idei proaspete” (sic !) neoperând nicio aluzie – nici măcar tangențială, la accepțiile recente ale conceptului de republicanism drept form(ul)ă distinctă de departajare între tradiţiile (mai recente) de gândire liberală ale ideii de dominaţie și cele tradiţionaliste sau la noțiunea de „republică”, așa cum reiese ea din tratatele canonice de politologie.
Integrate crizelor republicii, simptomele româneşti se recunosc prea ușor și în acest discurs de partid, în deraierea comunicării echilibrate ∕ armonizării dintre actorii din mediul intelectual şi actanţii din mediul juridic, ori în separarea reflecţiei venite din/spre „marginea cetăţii”. Fizionomia și fiziologia „fenomenului românesc” rezidă, de fapt, din „felul particular” prin care se aplică „actele normative” şi din „modul original” prin care Constituţia interacţionează cu cetăţenii, fără a mai lua în calcul și decalajul dintre „vointa naţională” şi „decizia adunărilor”.
Pe fondul încurajării parohializării şi, în contrapondere, a descurajării unor posibile deschideri către ∕ spre alte sisteme de drept, constituţionalismul comparat va deveni un „referent” pentru identificarea ethosului ca revigorant al regimului constituţional românesc, racordat la curentul de idei al democraţiilor deprinse cu asemenea avatari ai libertăţii. Un asemenea agregat îl putem recunoaşte privind, comparativ, mecanismul de control asupra constituţionalităţii, care, în cazul Statelor Unite, ar putea indica o cale de urmat (pe fondul actualităţii legatului american al fondării republicii), prin apelul la civism, moderaţie sau supremaţia legii -în interiorul efortului permanent de a injecta în instituţiile canonice ceea ce ţine de libertatea civică a modernilor (hodiernilor).
Historia docet – aviz Noii Republicii: determinantul „civic” este cel care trădează, în fapt, tocmai spiritul liberal şi republican cu rădăcini iacobine, „alternativa iacobinilor” menținând și astăzi deschisă interogația: „Un guvern republican are drept principiu virtutea, în caz contrar, teroarea. Ce vor aceia ce nu doresc nici virtutea, nici teroarea?”
