Lupta pentru Esență: Etnosuicidul vestic sau renașterea europeană? (I)

Pierre Krebs 4 ianuarie 2018 2 Comentarii

Ce este neputința ce ne îngenunchează poporul și pe care lașii o numesc toleranță? Ce este această neglijență ce a făcut voința să putrezească și pe care trădătorii o numesc prudență? Ce este această resemnare care a făcut curajul să pară depășit și pe care lașii o numesc înțelepciune? Ce este această minciună care nu încetează să mărească ceea ce prin definiție este fals și să distrugă tot ceea ce este par excellence adevărat? Ce este acest zeu profan care a distrus legătura de prietenie dintre om și natură? Cum înțelege cineva valorile existențiale care nu mai sunt măsurate prin măreția minții sau a caracterului ci sunt cântărite pe galantarele economiei de piață? Din ce tenebre ale minții răsare această negare constantă a eului, această auto-critică a eului identitar, a Eului original, acest refuz patologic de a ne asuma, peste ceea ce înseamnă celălalt, individualitatea și originalitatea noastră? O avalanșă de probleme peste deșertul vast al unei spiritualități contemporane nivelate, domesticite, concretizate. O avalanșă de întrebări înrudite pe care istoria le-a legat împreună într-un nod gordian și care sunt acum imposibil de dezlegat și pe care noi am decis să le tăiem – așa cum afirmă legenda și cum o cere prezentul – trecând prin rădăcinile unei calamități epidemice care amenință întreaga planetă și care se numește „Civilizația vestică”.

Este inutil să negăm: epoca prin care trecem noi acum, slăbiți din cauza tuturor simptomelor decadenței avansate, este o epocă abjectă. Sub structurile ei care se descompun ca un cadavru la soare, dezintegrarea politică, socială și culturală, expunând gradual oasele poroase ale unei civilizații egalitare condamnate la moarte, dezvăluie magnitudinea dezastrului ce s-a abătut peste Europa și care amenință să o măture ca pe o epavă. Odată ce această observație a fost făcută, oricine pricepe, deodată, de ce ceea ce este urât, slab sau de-a dreptul patologic, a înlocuit, în lumea artei, tot ceea ce este frumos, puternic și armonios; de ce în politică, creaturile care stau pe băncile parlamentului sunt plătite atât de scump ca să trădeze zilnic poporul care i-a ales în mod naiv; de ce în mass-media studiourile televiziunilor sunt pline de mincinoși profesioniști care, la rândul lor, nu ar mai înțelege lumea dacă ar fi ca, de mâine, să nu mai exagereze imaginile, sunetele și cuvintele ce compun minciunile lor; de ce în epoca fisiunii nucleare, a ciberneticii și a geneticii există dogmele întunecate ale unei viziuni care este din ce în ce mai reductivă față de diversitatea umană, și care nivelează din ce în ce mai mult diversitatea valorilor; pe scurt, această viziune din ce în ce mai economică, mai materialistă, mai mecanicistă și, în consecință, din ce în ce mai puțin politică, spirituală sau organică învăluie treptat planeta în banalitatea gri, monotonă și disperată a uniformității și a mediocrității, repetiția aceleiași plictiseli fără de sfârșit.

Cu siguranță că toate mințile sănătoase vor căsca când vor citi reflecțiile noastre referitoare la validitatea diferențierii umane iar oamenii vor fi surprinși că mai există și unii care sunt dedicați dreptului ancestral la diferență; vor fi probabil iritați de faptul că încă mai pot fi întrebați, chiar și în ziua de astăzi, despre varietatea culturilor, despre existența raselor sau a legilor biologice ce le explică, sau de faptul că cineva mai poate să reflecteze asupra imperativelor culturale care le chestionează subzistența, sau, chiar mai mult, a proceselor etice care le-o legitimează. Toate faptele banale și indiscutabile pe care Platon, mult înaintea antropologiei moderne și a geneticii, le-a formulat în „Republica” și asupra cărora altcineva, într-un alt moment al istoriei și în posesia unei mai bune sănătăți mentale, nu ar mai fi insistat, pentru simplul motiv că le-ar fi învățat deja în școala primară.

Necesitatea acestei re-examinări în ce privește rădăcinile noastre corespunde de fapt unei nevoi urgente de a repune în ordine idei și anumite date, ca o măsură profilactică pe care mintea o adoptă când discuțiile epocii, fiind împovărate de tabuuri și blocate de dogme, au ajuns să falsifice complet etimologia cuvintelor, schimonosindu-le înțelesul și pervertind judecata. Pentru că această epocă nu este doar viciată, ci este de-a dreptul turbată. Dorim deci să afirmăm că judecata egalitară, mergând cu susul în jos, a întors cu adevărat întreaga lume cu susul în jos. Evola a prezis deja acest lucru cu claritate: ”Civilizația Vestică are nevoie de o reconstrucție generală pentru că altfel se va destrăma mai devreme sau mai târziu. Ea a realizat cea mai completă pervertire a unei ordini raționale. Stăpâni sunt materia, aurul, mașina, numărul, ea nu mai are suflare, libertate sau lumină”.

Într-un prim stadiu ce corespunde fazei ei politice, minciuna egalitară a răsturnat în primul rând integritatea democratică a statului, golind în mod progresiv modelul grecesc de principiul etno-cultural și organic al demos-ului (popor) pe care l-a înlocuit pur și simplu cu instituția vagaboandă și cosmopolită a parlamentului. Apoi, în cea de-a doua fază, cea instituțională și juridică, a cauzat răsturnarea integrității constituționale a statului, cerând ca toate națiunile lumii să își alinieze treptat constituțiile la modelul planetar al unei „Noi Ordini Mondiale”, inspirată, organizată și manipulată de către Statele Unite ale Americii. În final, în stadiul al treilea, cel ideologic, care își încheie lungul proces prin instituții, minciuna egalitară a răsturnat ultimele două căi prin care statele își mai puteau păstra integritatea; cea mai importantă și deci cea mai dificil de restrâns fiind integritatea teritorială și integritatea etnică ce depinde de ea. Pentru a o suprima pe prima, a fost de ajuns să se proclame că statul „este deschis migrației”. Această declarație automat a suprimat și cel de-al doilea principiu. Privat de libertatea de a mai rămâne el însuși în continuitatea particularismului său etno-cultural – pe scurt, privat de dreptul său la diferență și la viață – poporul se vede condamnat la dezintegrare și la moarte prin amestec, fuzionat într-o societate multirasială, care este preludiul societății globale și punctul omega al Civilizației Vestice.

Ciclul nebuniei egalitare sfârșește, în consecință, exact unde a început: de la eradicarea politică a valorilor demos-ului și deci a principiilor cheie ale democrației organice – răsturnând sensul originar al democrației grecești – până la eradicarea sa biologică. Anunțat de denaturarea politică a democrației, pregătit de subminarea juridică a instituțiilor ei, suicidul identitar va fi așadar încurajat, protejat și, mai rău, legalizat în constituțiile plănuite pentru societatea multi-rasială, care este o mașină subtilă de ucis popoare.

Într-o primă reevaluare: noțiunea de „multi-rasialism” este, de la început, un termen mistificator: pentru că societatea calificată drept multi-rasială nu este tolerantă față de rase sau grupuri etnice – dimpotrivă, le încurajează eradicarea biologică, prin panmixie – sau respectuoasă față de diferitele paradigme culturale pe care le forțează să dispară în matrița egalitară și uniformizantă a dezrădăcinării identitare. Această societate este rasiofobă și culturicidală în realitate.

Pentru o a doua reevaluare: trebuie să se înceteze, odată pentru totdeauna, de a se mai abstractiza oamenii și culturile prin conceptul iluzoriu al „umanității”, pentru simplul motiv că „umanitatea” nu există, ca nici „omul” de altfel. Umanitatea este o supoziție, creație a unor intelecte vulgare care sunt amorezate de simplificări și generalizări. Dimpotrivă, planeta mișună de oameni, indivizi particulari, care pot fi observați cu ușurință în realitățile vieții socio-culturale organice ale raselor, popoarelor și națiunilor, întruchipări vii ale tuturor umanităților etno-culturale, contradictorii și multicolore, din care este alcătuită specia umană. Joseph de Maistre, primul care a proclamat acest lucru, a exprimat bine faptul că nu există om pe lume: „Pe parcursul vieții mele am văzut italieni, francezi, ruși și așa mai departe; mulțumită lui Montesquieu acum știu că cineva poate fi chiar și persan; dar trebuie să spun că, în ceea ce privește omul, eu nu l-am întâlnit nicăieri”. Cei ce vorbesc în numele umanității ar face bine să își amintească aceste cuvinte în marșurile și petițiile lor solemne. Ar trebui să țină minte că protecția speciei umane depinde, în esență, de conservarea existenței diferitelor popoare ce o compun, pe când ideologiile ce încurajează thanatos-ul etnic sunt, dimpotrivă, cele mai potrivite pentru distrugerea ei.

Trebuie să o repetăm groparilor diversității mondiale: de fiecare dată când un popor se află în primejdie de moarte este, în groapa mormântului său, o umanitate vie, reală, istorică, o memorie neînlocuibilă a istoriei oamenilor – o expresie unică a artei, istoriei, filozofiei, pe scurt, o cultură – ce se află în primejdie de a dispărea pentru totdeauna.

A treia reevaluare: nu există ființă în sine, ci doar ființe umane formate și înrădăcinate peste tot în semnificațiile lor etno-culturale. Acest lucru este atât de adevărat încât un „diagnostic rasial”, zice Nicolas Lahovary „până la un punct ca un horoscop. Mai mult decât situațional, omul și, mai presus de toate, națiunile își poartă destinele în interiorul lor. Soarta nu e cu adevărat istorică, ci etnologică. Spune-mi cine ești iar eu îți voi spune ce vei face”. Tocmai pentru că suntem conștienți de aceste realități ireductibile facem apel pentru scrierea unei Carte a Drepturilor Popoarelor, radical opusă Declarației Drepturilor Omului, pentru că popoarele, care sunt alcătuite dintr-o umanitate intangibilă, există, spre deosebire de om; ele sunt definibile din punct de vedere biologic, identificabile din punct de vedere sociologic și localizabile din punct de vedere geografic. Ele se exprimă, fiecare, în unicitatea culturii proprii și toate se manifestă în ritmul unui proiect și a unei voințe politice bine definite.

O a patra reevaluare: oamenii fac istoria, nu istoria îi face pe oameni. Oamenii sunt – ezitările lor, deciziile lor, alegerile lor, refuzurile lor, căutările lor, experimentele lor, puterile și slăbiciunile lor – în mod invariabil, originea evenimentelor și cauza istoriei. Și istoria lumii la rândul ei, narează numai odiseea popoarelor care au făcut istorie, istorii polifonice, istorii multiple și marcant contradictorii, fiecare purtând amprenta identității etno-culturale ce le dă formă, față, o minte și le insuflă viață.

Atunci când a acuzat creștinismul ca fiind „unica pată imorală peste umanitate”, Nietzsche a avut în gând tocmai premisa egalitară, monocentrică și monoteistă a unei religii care, incontestabil, are cea mai mare parte de vină dintre forțele nesănătoase care au întors Europa cu susul în jos. În Știința Fericită, el spune clar că „Monoteismul, prin contrast [cu politeismul], această consecință rigidă a învățăturii unui tip normal de om – adică credința într-un zeu normal pe lângă care alți zei sunt falși – a reprezentat, până acum, poate cel mai mare pericol pentru umanitate…” Această molimă este transmisă astăzi prin monstrul Iudeo-creștin, „Civilizația vestică”, ale cărei consecințe din ce în ce mai grave urmează riguros calea descendentă a unei crize ce s-a transformat în ultimii ani într-o veritabilă decadență. „Unic-ul” monoteist și „Același”-ul egalitar sunt, de fapt, fața și reversul aceleiași monede, ale aceluiași egalitarism, ale aceleiași deprecieri a sufletului popoarelor și a ființei lor culturale în masa colectivă, ale aceleiași degradări a singularității și a persoanei singulare în egalul și interșanjabilului individ, ale aceleiași reduceri a diversității eterogene într-un standard și uniform „unu”, punctul zero al catastrofei nivelante către care se îndreaptă, fără abatere, civilizația planetară uni-dimensională.

Decadența. Rareori spectaculoasă, această molimă care se infiltrează încet în sufletul popoarelor le erodează agresiv. De fapt, atunci când un popor nu își mai găsește în interiorul său propriile motive să trăiască și să creadă sau, cu alte cuvinte, când un popor nu mai e mulțumit cu sine însuși, atunci este numai bun de înrobit – și aici începe declinul său. Când un popor crede că își poate găsi în alte popoare propriile motive să trăiască, atunci se poate spune că a căzut în robie – și atunci decadența sa este generalizată și completă. Însă când un popor, nemulțumit de rușinea pe care și-o aduce asupra sa atunci când își asimilează cu supunere cultura, limba și zeii altui popor, începe a-și suprima identitatea biologică, atunci, incapabil de a se mai menține în autenticitatea unicității sale etno-culturale, își semnează condamnarea la moarte veșnică – și distrugerea sa survine imediat.

Decadența unui popor rămâne deci un fenomen tranzitoriu – un veritabil status quo politic și cultural – atâta timp cât genotipul său nu a fost încă modificat artificial sau, mai precis, nu a fost manipulat genetic. Voltaire, care nu știa nimic despre genetică, avea deja o presimțire legată de acest fenomen atunci când a scris în Eseu asupra Istoriei Universale: Spiritul și Manierele Națiunilor că „în orice regiune aceste diferite rase ar fi transplantate, caracteristicile lor nu se schimbă, dar numai dacă nu se amestecă cu populația indigenă”. La rândul său, profesorul Eugene Pittard, anticipând descoperirile antropologiei și geneticii moderne, a prevăzut cartea, deja faimoasă în 1924, cu un avertisment major pe care politicienii de toate culorile, încurajați de biserici de toate tipurile, continuă să îl ignore cu aroganță: „Acolo amestecul între două rase diferite are loc, un veritabil pericol se produce”. Sclavia culturală nu pecetluiește deci neapărat sau automat soarta unui popor, atâta vreme cât se rezumă la a mima pe celălalt.

Sclavul cultural este o marionetă ce parodiază străinul. Dar marioneta este liberă să își recapete identitatea odată ce dezbracă costumul de măscărici. Un popor însă, care a implodat biologic prin miscegenație, nu își mai poate schimba pielea cum se schimbă hainele. Când și-a schimbat morfologia și-a schimbat înfățișarea, sufletul și spiritul. „Amestecul cu alte rase este motivul pentru care popoarele se schimbă în înfățișare și în caracter. Fondul ereditar străin care circulă acum în noul organism acționează așadar peste genotipul poporului metisat, la nivel fizic și psihologic. Această influență se exercită nu doar la nivelul celor mai elementare forme de înfățișare fizică ci acționează de asemenea și asupra celor mai subtile trăsături de caracter precum și asupra aptitudinilor intelectuale”. Spre deosebire de un popor colonizat ce se poate întoarce la rădăcinile sale imediat ce a scăpat de sub jugul străin, un popor metisat e un popor genetic manipulat ce nu mai are rădăcini. Forțat să se hrănească din cultura altora, și-a alienat-o pe a sa sacrificându-și autenticitatea și originalitatea, vânzându-și voința politică și batjocorindu-și destinul istoric; deconectându-se de la rădăcinile sale și-a alienat identitatea, împrăștiindu-și în cele patru zări personalitatea și unicitatea. Mai rău: încetând să mai fie poporul singular și originar ce obișnuia să fie odată, poporul hibridizat nu a devenit poporul a cărui cultură a căutat a o plagia și așa cum a devenit străin față de toți și toate, tot așa a devenit străin față de sine.

Textul reprezintă traducerea la Fighting for the Essence: Western Ethnosuicide or European Renaissance?, London: Arktos Media, 2012

Traducere Vladimir Muscalu