Liberalism sau democrație? Carl Schmitt și democrația apolitică (I)

Tomislav Sunic 7 ianuarie 2018 2 Comentarii

Imprecizia crescândă din limbajul discursului politic a făcut din fiecare dintre noi, practic, un democrat, sau, măcar, un aspirant la acest statut. Est, Vest, Nord, Sud, în toate colțurile lumii, politicieni și intelectuali mărturisesc idealul democratic, ca și cum omagiul lor retoric la adresa democrației ar putea substitui slăbiciunea adesea evidentă a instituțiilor lor democratice (1). Oare democrația liberală – aceasta fiind ceea ce noi considerăm a fi „cea mai bună dintre democrații” – înseamnă mai multă sau mai puțină participare politică, și cum se poate explica faptul că în democrațiile liberale interesul electoratului a scăzut de ani de zile? Judecând după numărul votanților, aproape peste tot în Vest funcționarea democrației liberale a fost acompaniată de demobilizare politică și diminuarea participării politice (2). Poate că, conștient sau inconștient, cetățenii democrațiilor liberale realizează că votul lor nu poate influența într-un mod substanțial felul în care sunt guvernate societățile lor, sau mai rău, realizează că riturile democrației liberale reprezintă o elegantă perdea de fum pentru lipsa de autoguvernare?

Paranteza liberală și sfârșitul statului puternic

Acest studiu va argumenta și că democrația nu este necesar o caracteristică a liberalismului și că democrația liberală adesea poate fi chiar opusul a ceea ce democrația se presupune a fi. Prin intermediul argumentelor lui Carl Schmitt, voi demonstra că: 1) democrația poate avea un înțeles diferit în societatea liberală decât în societatea non-liberală, 2) depolitizarea democrației liberale este rezultatul direct al neîncrederii votanților în clasa politică liberală, și 3) democrația liberală în țările multi-etnice este probabil să se confrunte cu serioase provocări în viitor. Pe parcursul ultimilor cincizeci de ani, societățile vestice au trecut printr-un proces de rapidă eclipsare a politicii de tip „hard”. Fanatismul teologic, ferocitatea ideologică și politicile de putere, care toate au zguduit până de curând statele europene, au devenit ceva de domeniul trecutului. Influența partidelor radicale de stânga sau de dreapta și a ideologiilor lor a dispărut. Politica „înaltă”, ca proces tradițional de acțiune și interacțiune între cei care conduc și cei conduși, și ca ghid al unui destin național asumat, pare că a devenit ceva depășit. Odată cu prăbușirea comunismului în Est, democrațiile liberale moderne din Vest apar azi ca singurele forme alternative de conducere în acest peisaj politic și ideologic sterp. Mai mult, având în vedere colapsul recent al ideologiilor totalitare, democrația liberală pare că a câștigat încă și mai multă legitimitate, cu atât mai mult cu cât ea tolerează cu succes diferite orientări politice. Democrația liberală vestică, cred oamenii, poate satisface opinii dintre cele mai diverse și poate continua să funcționeze chiar și când aceste opinii sunt ne-democratice sau anti-liberale. Pentru Schmitt, toleranța liberală față de vederile politice opuse este înșelătoare. În toate lucrările sale, și mai ales în Verfassungslehre and Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus (Condiția intelectual-istorică a parlamentarismului contemporan), el subliniază diferențele dintre liberalism și democrație, afirmând că liberalismul este, prin natura sa, ostil oricărui proiect politic. În democrația liberală, scrie Schmitt, „politica, departe de a fi preocuparea unei elite, a devenit îndeletnicirea disprețuită a unei clase de persoane mai degrabă dubioase”(3). Cineva poate adăuga că democrația liberală nu pare să caute proiecte politice: cu vasta sa infrastructură tehnologică și rețeaua pieței libere, argumentează Schmitt, democrația liberală nu are nicio dificultate să facă inofensive toate credințele opuse și ideologiile aflate în competiție sau, chiar mai rău, să le facă ridicole (4). În democrația liberală, în care cele mai multe proiecte colective au fost deja de-legitimate de credința în individualism și în urmărirea bunăstării economice proprii, „nu poate fi cerut, din niciun punct de vedere posibil, ca cineva să-și dedice viața funcționării liniștite (a acelei societăți)” (5). Puțin câte puțin, democrația liberală face ca toate proiectele politice să devină nepopulare și neatractive, în afară de cazul în care fac apel la interesele economice. Democrația liberală, scrie Schmitt, pare a fi potrivită unui mediu rațional și secularizat în care statul este redus la un fel de „gardian” care supervizează tranzacțiile economice. Statul devine un fel de „mini-stat” („Minimalstaat”) inofensiv sau stato neutrale (6). Cineva poate argumenta că forța democrației liberale stă nu în poziționarea agresivă a idealului său liberal, ci mai degrabă în renunțarea la toate idealurile politice, inclusiv al său însuși. Până la un punct, această inerție apolitică apare a fi azi mai puternică decât oricând altădată, devreme ce niciun concurent serios al democrației liberale nu apare la orizont. Ce contrast puternic față de vremea anterioară celui de-al Doilea Război mondial, când ideologiile radicale de stânga și de dreapta făceau să existe un sprijin atât de amplu pentru elitele politice și ideologice! Poate că „vraja” (Entzauberung) politicii s-a risipit atât de departe, astfel încât a contribuit la întărirea democrației liberale apolitice? Este foarte revelator, într-adevăr, este schimbarea din comportamentul elitelor moderne în democrațiile liberale; stânga, drepta și centrul aproape că nu se mai deosebesc în declarațiile lor publice sau în vocabularul lor politic. Stilul lor poate e diferit, dar mesajele rămân practic aceleași. Discursul „soft” și apolitic al prinților moderni liberali, așa cum scrie recent un observator francez, îl inspiră pe „liberal-socialist” să exclame: „Voi muri iubind-ți frumoșii tăi ochi, marchiză”, iar la aceasta, „socialist-liberal”-ul răspunde: „Marchiză, iubind ochii tăi frumoși, voi muri” (7). Agenda de stânga este adesea atinsă de o retorică de dreapta încât cei de stânga par a încorpora principii conservatoare. Invers, politicienii de dreapta par adesea ca niște stângiști deziluzionați în multe probleme de politică internă sau externă. În democrația liberală, toate partidele din spectrul politic, indiferent de diferențele declarate dintre ele, par a fi de acord cu un lucru: democrația funcționează cel mai bine când arena politică este redusă la minimum iar sferele economică și juridică sunt extinse la maximum.

O parte a problemei poate rezulta din natura însăși a liberalismului. Schmitt sugerează că noțiunile de liberalism și democrație „trebuie să fie distinse una de cealaltă, astfel încât mozaicul pe care-l constituie democrația modernă de masă să poată fi recunoscut”(8). Așa cum notează Schmitt, democrația este antiteza liberalismului, fiindcă „democrația… încearcă să realizeze o identitate a celor guvernați și a celor care guvernează, și astfel ea vine în contradicție cu parlamentul, ca o instituție greu de admis și învechită”(9).

Democrația organică vs democrația apolitică

Adevărata democrație, pentru Schmitt, înseamnă suveranitate populară, în vreme ce democrația liberală și parlamentul liberal caută să reducă puterea populară. Pentru Schmitt, dacă identitatea democratică este luată în serios, numai poporul poate decide în legătură cu destinul său politic, și nu reprezentanții lui liberali, fiindcă „nici altă instituție constituțională nu poate rezista criteriului unic al voinței poporului, oricum ar fi aceasta exprimată”(10). Democrația liberală, argumentează Schmitt, nu este nimic altceva decât un eufemism pentru un sistem care consacră decesul politicii și astfel distrugerea adevăratei democrații. Dar, se naște o întrebare: de ce, dată fiind istoria liberalismului de toleranță și aplecarea sa pentru tolerarea diverselor facțiuni, insistă atât Schmitt în a respinge democrația liberală? Oare liberalismul, mai ales în lumina recentelor experiențe cu acele „ideologii puternice”, nu-și dovedește superioritatea și natura sa umană?

Nucleul poziției lui Schmitt stă în convingerea sa după care conceptul de „democrație liberală” este un non-sens semantic. În locul său, Schmitt pare a sugera în același timp o nouă definiție a democrației și o nouă noțiune a politicului. După Schmitt, „democrația necesită, mai întâi omogenitate și apoi – dacă apare această nevoie – eliminarea sau eradicarea eterogenității”(11). Omogenitatea și concomitenta eliminare a eterogenității sunt cei doi stâlpi ai democrației lui Schmitt, ceva care este în contradicție totală cu sistemul liberal de partide și cu fragmentarea corpului politic. Omogenitatea democratică, după Schmitt, presupune o memorie istorică comună, rădăcini comune și o viziune comună despre viitor, toate acestea putând să subziste numai într-o cetate în care poporul vorbește cu o singură voce. „Atâta vreme cât poporul are voința existenței politice, scrie Schmitt, el trebuie să rămână deasupra tuturor formulărilor și credințelor normative… Cea mai naturală modalitate de exprimare a voinței poporului este prin aprobarea și dezaprobarea mulțimilor adunate laolaltă, adică prin aclamație”(12). Desigur, cu această definiție a omogenității democrației ce rezultă din voința populară, Schmitt pare a valoriza comunitatea tradițională mai mult decât societatea civilă care, începând cu secolul trecut, a devenit piesa centrală a democrației liberale (13). Cineva se poate întreba totuși până la ce punct democrația „organică” a lui Schmitt se poate aplica societăților foarte diferențiate ale Vestului, ca să nu mai vorbim despre cazul Americii, atât de diversă din punct de vedere etnic.

Schmitt insistă: „conceptul central al democrației este poporul (Volk), nu umanitatea (Menscheit)… Poate exista – dacă democrația ia o formă politică – numai democrație populară, dar nu poate exista o democrație a umanității (Es gibt eine Volksdemokratie und keine Menscheitsdemokratie)” (14). Desigur, viziunea unei democrații „etnice” intră în conflict cu democrația liberală modernă, care are drept scop, printre altele, așa cum afirmă apărătorii ei, să depășească diferențele etnice în cadrul societăților pluraliste. Democrația „etnică” a lui Schmitt poate fi văzută ca reflex al unicității unui popor dat, care se opune imitațiilor democrației sale de către alte popoare sau rase. Devreme ce democrația lui Schmitt seamănă cu democrația antică grecească, criticii pot să se întrebe cât de fezabilă poate fi ea astăzi. Transplantat în secolul XX, acest anacronism democratic poate apărea ca deranjant, nu în ultimul rând pentru că ea va reaminti atât de statele fasciste cât și de statele din Lumea a Treia cu legile lor stricte în ce privește omogenitatea etnică și culturală. Schmitt confirmă aceste îndoieli atunci când scrie că „o democrație își demonstrează puterea politică prin știința de a refuza sau ține departe ceva străin și inegal care îi amenință omogenitatea (Fremde und Ungleiche… zu beseitigen oder fernzuhalten)” (15). Orice apărător al democrației liberale din societățile multiculturale moderne poate să se plângă de faptul că democrația lui Schmitt îi exclude pe cei a căror naștere, rasă sau doar religie sau afiliere ideologică sunt considerate incompatibile cu o democrație restrictivă. „Străin” poate fi o idee străină care este considerată a amenința democrația, iar străinul poate fi cineva care este văzut ca fiind nepotrivit să participe la corpul politic din cauza rasei sau credinței sale. Cu alte cuvinte, cineva poate ușor să-l bănuiască pe Schmitt că susține tipul de democrație care aproximează „statul total”.

Schmitt nu a tratat cu mai multă simpatie nici principiile liberale ale legalității. În eseul Legalität und Legitimität (Legalitate și legitimitate), Schmitt susține că democrația liberală creează iluzia libertății, prin acordarea unui nivel corect de libertate de exprimare fiecărui grup politic și fiecărei opinii contrare, ca și o cale legală garantată de a-și îndeplini scopul într-o manieră pașnică (16). O atare atitudine față de drepturilor legale este contrară noțiunii de democrație, și în cele din urmă duce la anarhie, susține el, fiindcă legalitatea într-o democrație adevărată trebuie să fie mereu expresia voinței populare și nu expresia intereselor particulare. „Legea este expresia voinței poporului (lex est quod populus jubet)”, scrie Schmitt (17), și în nici un caz legea nu poate fi manifestarea unui reprezentant anonim sau a unui parlamentar care se ocupă doar de interesele mărunte ale circumscripției sale electorale. Într-adevăr, continuă Schmitt, un popor omogen etnic și istoric are toate condițiile să susțină justiția și să rămână democratic, cu condiția să-și manifeste mereu voința (18). Bineînțeles, cineva poate spune că Schmitt are în minte o formă de democrație populistă din vremea anilor 1930, când existau dictaturi plebiscitare care au disprețuit atât partidele parlamentare cât și alegerile organizate. În a sa Verfassungslehre, Schmitt atacă alegerile parlamentare libere pentru faptul că ar crea, prin votul secret, un mecanism care „îl transformă pe cetățean (citoyen), care este o figură democratică și politică specifică, într-o persoană privată care își exprimă numai opinia sa privată și-și dă votul” (19). Aici Schmitt pare a fi în același ton cu remarcile sale de mai înainte despre omogenitatea etnică. Pentru el, mult-lăudata „opinie publică”, pe care liberalii o asimilează cu noțiunea de toleranță politică, este de fapt o contradicție în termeni, fiindcă un sistem care este obsedat de intimitate inevitabil se îndepărtează de la deschiderea politică. Adevărata, organica democrație, după părerea lui Schmitt, este amenințată de votul secret liberal, iar „rezultatul este suma opiniilor private” (20). Schmitt merge mai departe și spune că „metoda alegerilor populare de astăzi (Volkswahl) și a referendumurilor (Volksentscheid) în democrația modernă nu are nicio legătură cu alegerile populare autentice; în locul acestora din urmă, sunt organizate proceduri pentru alegera unor indivizi bazate pe suma totală a voturilor independente”(21).

Cum era de așteptat, viziunea lui Schmitt despre egalitatea democratică depinde de credința sa după care democrația autentică presupune omogenitatea socială, o idee pe care Schmitt o dezvoltă mai mult în Verfassungslehre (tradusă în engleză ca The Crisis of Parliamentary Democracy – Criza democrației parlamentare – n. tr.). Deși democrația liberală sprijină egalitatea legală a indivizilor, ea ignoră egalitatea cetățenilor înrădăcinați (rooted citizens – n. tr.). Democrația liberală asigură doar egalitatea indivizilor atomizați, ale căror legături etnice, culturale sau rasiale sunt atât de slabe sau diluate, încât ei nu mai pot fi considerați ca niște moștenitori egali ai unei memorii culturale comune și ai unei viziuni comune despre viitor. Fără îndoială, egalitatea și democrația, pentru Schmitt, sunt inseparabile. Egalitatea într-o democrație organică autentică are întotdeauna loc între „egali de același fel (Gleichartigen)” (22). Lucrul acesta corespunde cu afirmațiile anterioare ale lui Schmitt, după care „drepturile egale au sens cu adevărat unde există omogenitate”(23). Se poate trage din această scurtă descriere a egalității democratice concluzia că într-o societate fragmentată etnic și ideologic poate fi atinsă vreodată egalitatea? Se poate argumenta că prin transferarea discursului politic despre egalitate către sfera juridică, democrația liberală a mascat elegant inegalitatea bătătoare la ochi într-o altă sferă – cea economică. Putem fi de acord cu Schmitt că democrația liberală, în măsura în care afirmă „drepturile omului” și egalitatea legală și se laudă cu mândrie cu „egalitatea oportunităților economice”, încurajează de fapt inegalitățile economice. Într-adevăr, inegalitatea în democrația liberală nu a dispărut, și, în conformitate cu observațiile lui Schmitt privind schimbările din sfera politică, „o altă sferă în care predomină substanțiale inegalități (astăzi, de exemplu, sfera economică), vor domina politica. Nu e de mirare că, având în vedere abordarea sa contradictorie despre egalitate, democrația liberală a fost sub tirul constant atât al stângii, cât și al dreptei” (24).

Pe scurt, Schmitt respinge democrația liberală în mai multe privințe: 1) democrația liberală nu este „demo-kratia”, fiindcă nu întărește identitatea dintre guvernați și guvernanți, 2) democrația liberală reduce arena politică, și astfel creează o societate apolitică, și 3) susținând egalitatea legală și urmând căutarea constantă a bogăției, ea va avea suportul acestei bogății, dar astfel democrația liberală va conduce la o inegalitate economică frapantă.

Note

1. A se vedea Giovanni Sartori, Democratic Theory (Detroit: Wayne State University Press, 1962), 3. „Într-o perspectivă cumva paradoxală, democrația poate fi definită ca o denumire sforăitoare pentru ceva ce nu există.” A se vedea, de exemplu, lucrarea autorului francez „schmitt-ian” Alain de Benoist, Democratie: Le probleme (Paris: Le Labyrinthe, 1985), 8. “Democrația nu este nici mai ‘modernă’ și nici mai ‘evoluată’ decât alte forme de guvernare: Guverne cu tendințe democratice au apărut de-alungul istoriei. Putem vedea cum perspectiva lineară utilizată în acest tip de analiză poate fi în particular înșelătoare”. Împotriva teoriei comuniste a democrației, a se vedea Julien Freund, considerat astăzi drept cel mai bun expert în Schmitt, în Politique et impolitique (Paris: Sirey, 1987), 203. „Chiar în numele democrației, desemnată ca autentică și ideală, dar mereu amânată pe a doua zi, și-au dus non-democrații campania lor de propagandă împotriva democrațiilor reale și existente la un moment dat”. Pentru o interesantă critică a teoriei democratice, vezi Louis Rougier, La Mystique democratique (Paris: Albatros,1983). Rougier a fost inspirat de Vilfredo Pareto și de teoria acestuia elitist-antidemocratică a statului.
2. Vezi, de exemplu, o analiză a „politicii post-electorale” din SUA, care poate fi caracterizată de incapacitatea guvernamentală de a stopa creșterea apelului la instituțiile judiciare în Benjamin Ginsberg and Martin Shefter, Politics by other Means: The Declining Importance of Election in America (New York: Basic Books, Inc., 1990).
3. Carl Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, trans. Ellen Kennedy (Cambridge: MIT,1985), 4.
4. Vederile unor autori de stânga despre liberalism sunt foarte apropiate de cele ale lui Schmitt, mai ales în ce privește represiunea „soft”. A se vedea, de exemplu, Jürgen Habermas, Technik und Wissenschaft als Ideologie (Frankfurt: Suhrkamp, 1968). Vezi și Regis Debray, Le Scribe: Genese du politique (Paris: Grasset, 1980).
5. Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen (Munchen und Leipzig: Duncker und Humblot, 1932), 36. Recent, lucrările cele mai importante ale lui Schmitt au devenit disponibile în engleză. Ele includ: The Concept of the Political, trans. G. Schwab (New Brunswick: Rutgers University Prress, 1976); Political Romanticism, trans. G. Oakes (Cambridge: MIT Press, 1986); and Political Theology, trans. G. Schwab (Cambridge: MIT Press; 1985).
6. Schmitt, Der Begriff, 76.
7. Francois-Bernard Huyghe, La soft-ideologie (Paris: Robert Laffont, 1987), 43.
8. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 8.
9. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 15.
10. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democrary, 15.
11. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 9.
12. Carl Schmitt, Verfassungslehre (Munchen und Leipzig: Verlag von Duncker und Humblot, 1928), 83.
13. 13. Vezi Ferdinand Tönnies, Community and Society (Gemeinschaft und Gesellschaft), trans. and ed. Charles P. Loomis (New York: Harper & Row, 1963). Tönnies făcea distincție între ierarhia din societatea modernă și cea din societatea tradițională. Opiniile sale sunt similare cu cele ale lui Louis Dumont, Homo Hierarchicus, the Caste System and its Implications, trans. Mark Sainsbury and L. Dumont (Chicago: University of Chicago Press, 1980). Dumont a fost atent la inegalitatea „verticală” vs cea „orizontală” în grupurile sociale.
14. Schmitt, Verfassungslehre, 234.
15. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 9.
16. Carl Schmitt, Du Politique, trans. William Gueydan (Puiseaux: Pardes, 1990), 46. Legalität und Legitimität apare în traducere franceză cu o prefață a lui Alain de Benoist, ca “L’égalité et légitimité”.
17. Schmitt, Du Politique, 57.
18. Schmitt, Du Politique, 58. Vezi și Verfassungslehre, 87-91:
19. Schmitt, Verfassungslehre, 245.
20. Schmitt, Verfassungslehre, 246.
21. Schmitt, Verfassungslehre, 245.
22. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 10.
23. Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 13.
24. vezi, de exemplu, revoluționarul conservator Arthur Moeller van den Bruck, cu Das Dritte Reich (1923) a cărui critică a democrației liberale adesea seamănă cu cea a lui Schmitt și are ecouri din Critica programului de la Gotha a lui Karl Marx. Vezi și contemporanul lui Schmitt, Othmar Spann, cu o analiză similară, în Der wahre Staat (Leipzig: Verlag von Qnelle und Meyer,1921).

Traducere C. Pantelimon