Sunt ruşii altfel decât oamenii cu care istoria i-a pus în contact? Un posibil răspuns l-am găsit, în urmă cu zece ani, în cartea lui Georges Nivat, „La pas prin noua Rusie”. De fiecare dată când s-a vorbit de spaţiul rus s-a creionat imaginea unei Europe răsturnate şi întoarse spre alte orizonturi. Rusia întruchipează “dublul chip al lui Ianus” care va dura “cât va dura Rusia: Asie prin imensitatea ei, prin moravurile ei nomade, prin refuzul de a se instala în existenţă şi prin solidaritatea de clan; Europă prin cultura ei, prin religia greacă, prin antichitatea omniprezentă, prin bogăţia intelectuală şi prin acea înrădăcinare în frumuseţe care dă vraja oraşului răsărit în deltă (…)”.
“Axa eurasiatică” îşi aşază eşafodajul etnografic şi antropologic: “Rusia este mai multe Asie decât Europă”, și pentru că este “permanent nomadă, îşi aglutinează limba, aşa cum se întâmplă cu limbile siberiene”. Şi aceasta poate pentru că Rusia “este în continuare o ţară imensă” ale cărei graniţe “sunt resimţite într-un chip profund diferit”.
Graniţe aparente şi limite imaginare, care rămân tributare unui adevărat “genocid toponimic” caracterizat printr-un “caracter vag al limitelor” şi al numelor care se schimbă cu repeziciune de mai multe ori într-o singură generaţie. Astfel, “Rusia nomadă” şarjează pe axa euroasiatică, menţinând ţara într-o “stare de «flu» în materie de habitat”. Rusia apare asemeni “unui spaţiu necompartimentat, fără garduri şi împrejmuiri”.
Limitele devin mult mai clare, mai palpabile atunci când părăsesc geografia fizică pentru a intra în geografia simbolică. De pildă, ataşarea de lumea ortodoxiei are delimitări clare: arhimandritul Ambrozie din Ivanovo, “un părinte foarte blând”, a spus „«am pierdut şi România». Se referea desigur, la călătoria Papei”. Confruntarea dintre cele două tipuri de geografii, ca moduri de viaţă, este definită şi de Soljeniţîn: “Trebuie să facem acum o alegere decisivă: între imperiul care ne distruge în primul rând pe noi înşine, şi salvarea fizică şi spirituală a poporului nostru”.
Rusia continuă să fie ţara unde “sosirea unei rude de la oraş stârneşte bucuria familiei”, şi “imediat se pune de o petrecere şi se adună toată lumea”. Spaţiul rus se volatilizează într-un “amestec de nepăsare şi indiferenţă cu superstiţia şi sacrul. Nu există graniţă clară între sacru şi profan, între treburile curente şi spiritual, ci tendinţa spontană, mereu reînnoită, de a le împleti”.
Rusia rămâne în geografia simbolică o perspectivă controversată. Pe când Europa construieşte cu naivitate proiecţia unei Rusii victimizate, proiecţie focalizată pe ideea că “a avut ghinionul de a fi smulsă din Europa de tătari”, ruşii contrapun propria lor proiecţie-simbol: “Rusia le datorează mai mult tătarilor decât Kievului”.
În Rusia “supravieţuieşte nu doar simbolica regimului comunist, se perpetuează nu doar instituţiile, ci trăiesc mentalităţile, continuă educaţia, se menţin valorile utopiei colectiviste” (Magdalena Boiangiu).
În spaţiul vast al frontierelor simbolice care trebuie intuite sau ghicite, “viaţa socială e în regres. Oamenii nu se mai vizitează ca înainte: nu numai pentru că nu se mai găsesc produse ieftine, ci, mai ales, pentru că nu mai au tragere de inimă. (…) Teatrele de revistă au dispărut, au dispărut şi comicii, teatrul trece printr-o criză majoră. Sălile de cinema sunt aproape goale. Moscoviţii se adună în sânul familiei, la televizor, se hrănesc cu noile seriale, dintre care cel mai cunsocut acum, comentat de toţi în toate mediile, e faimosul telefilm mexican «Chiar şi bogaţii plâng». Fără îndoială pentru că oferă toate ingredientele din visul clipei prezente: un mediu bogat, cu locuinţe de vis, un context social de lumea a treia, de care Rusia nu e departe, cel puţin pe plan psihologic, şi, mai ales, filosofia simplă, consolatoare: «Şi bogaţii plâng»…”.
În “spaţiul care rămâne pe loc”, te întrebi “unde se situează acum Saratov în spaţiul rus?” Oraşul care la începutul secolului XX pe harta imperiului “era departe de toate frontierele”, astăzi “Rusia se opreşte la doar câţiva paşi de Saratov”. Deşi spaţiile devin alunecoase, memoria istorică “evacuată” din Europa occidentală în Rusia fixează puncte de repere, delimitează spaţii, creează bariere. Dezastre îndepărtate, petrecute de pildă în secolul al XVII-lea, “nu evocă un episod îndepărtat, ci livrează o memorie vie…”. Şi aceasta în ciuda faptului că “civilizaţia sovietică a omogenizat o ţară imensă; pe toţi pereţii au apărut aceleaşi lozinci, panouri de propagandă aidoma; s-au înstăpânit peste tot aceeaşi ierarhie, acelaşi vocabular politic de sus până jos, o televiziune unică, plină de filme de război”.
S-a conservat şi mitul tătucului, al “salvării care vine de sus”, libertatea nefiind trăită ca o realitate colectivă. Acest fenomen a fost descris pe scurt de Iakov Gordin: “Bineînţeles, în om există instinctul libertăţii. Dar realizarea sa cere un efort intelectual – omul trebuie să înţeleagă că acest instinct e constructiv. Pentru a te lăsa în voia instinctului sclaviei nu e nevoie de nici un efort. Pentru libertate trebuie să lupţi, sclaviei e suficient să i te abandonezi”. Şi astăzi Rusia “este o ţară atât de mare, cu un popor atât de puţin cultivat şi atât de pasiv, încât are nevoie de o mână de fier. E cert că ideea mâinii de fier, legată de cea a saltului supranatural în economie, nu s-a epuizat încă în Rusia”.
Oraşul capitală începe să “prindă viaţă”. Atunci “când plouă, toate au un aspect mohorât, mizerabil; pe vreme bună, spectacolul aduce cu o piaţă provensală şi oraşul devine încântător”. Chioşcurile cu marfă “dispărute din magazinele oficiale” sunt, “fără îndoială, controlate de mafie” iar “lângă unele chioşcuri de noapte staţionează maşini cu femei elegante – chioşcarul oferă şi serviciile unor prostituate de lux, iar tariful se negociază la chioşc”. Dar “răul proliferează şi graţie nepăsării, felului în care oamenii se dezinteresează de spaţiile comune din imobile. Şaptezeci de ani trăiţi în socialism nu numai că nu i-au deprins cu respectarea bunului comun, ci i-au înverşunat împotriva lui: în blocuri, intrările sunt respingătoare, împuţite, sumbre. Becurile arse nu sunt înlocuite, iar cele care merg se fură de-a dreptul”.
Acestea sunt realităţile “balamucului“ comunist, o uriaşă “întreprindere de faţadă, care adora faţadele, în timp ce interiorul se surpa, pentru că nu era întreţinut”. „Balamucul“ s-a transferat libertăţii fără oprelişti şi prost înţelese; produsul lui sunt numeroasele “vile aiuristice şi neghioabe – adevărate injurii la adresa spiritului arhitectonic al ţării” Mergând “la pas prin noua Rusie”, vom avea surp.riza să recunoaştem mari părţi din România şi nu-i de mirare căci România şi Rusia “fac parte din Cealaltă Europă, o Europă care a trăit şi a conservat altfel creştinismul”. Rusia “ţine Asia pe genunchi” – realitate pe care România a cunoscut-o timp de peste patruzeci de ani, după 1947 -, iar îngemănarea de Europă şi Asie care se împletesc în spaţiul rus face din acesta un “celălalt”, devenit o necesitate, individuală şi culturală, în dialogul cu Europa.
sursa: cotidianul.ro
