În intenţia de a finaliza o lucrare despre reperele teoretice operante în biopolitică [convenind, fără emoţii, că termenul – biopolitică – a fost germinat în „laboratoarele de încercare” ale lui Michel Foucault], nu îmi mai rămâne altceva decât să readuc în ecuaţie şi varianta vernaculară, aşa cum este prezentată ea în paginile Buletinului Eugenic şi Biopolitic, publicat în anii `30, la Cluj, de către Subsecţia Eugenică şi Biopolitică a Astrei. Bineînţeles,cu păstrarea distanţei de rigoare, vis-à-vis de inflamaţiile saeculum-ului şi axându-mă (doar) pe în(des)cărcarea filosofico-politică a conceptului!
Pe cărările periferice sau prea centrale ale temei, am lecturat (şi) pagina culturală a României Liberedin 23 noiembrie 2012, cu interes în interviul lui Marius Turda, surescita(n)t încă din afirmaţia – titlu: România interbelică îşi construia românul perfect. Subiectul mă interesa nu numai prin pliurile pe care le oferea cărţii-în-definitivare, ci şi pentru că mi se solicitase de foarte curând (cu tot ritualul aferent – expediere de carte prin poştă, confirmări de primire, semnări de formulare, deadline-uri şi iar deadline-uri), o recenzie la lucrarea lui M. Turda,Modernism and Eugenics(NY: Palgrave Macmillan, 2010), pentru paginile unui Anuar de Istorie, cu interes în spaţiul european şi publicat în Statele Unite. O recenzie rămasă neinserată în volum, pentru că, teoretic, subiectul şi tratarea sa erau etichetate prea sofisticate pentru massa cititorilor anuarului, nefamiliarizaţi nici cu referinţele teoretice la biopolitică sau eugenie, nici chiar cu minimele detalii despre spaţiul românesc!
Nimic surprinzător în măsura în care tocmai Marius Turda simţea nevoia să mărturisească în Modernism and Eugenicscă istoria eugeniei a fost văzută prea mult timp doar prin lupa higienei rasiale naziste, impunându-se, în cele din urmă, ajungerea la o maturizare conceptuală necesară unei examinări echidistante, comparativ-multidisciplinare. În prelungirea acestei evidenţe, putem afirma şi noi că, dincolo de polarizarea discursului politic, problema demografică a ţărilor post-comuniste este una, exclusiv, de ordin biopolitic.
De altfel, atât biopolitica cât şi eugenia nu au rămas concepte latente, epuiza(n)te. Să nu uităm, doar cu titlu informativ, că, în demersul de echivalare simbolică a vieţii corpului cu noţiunea de Corp al Naţiunii, populiştii pot fi consideraţi – avant la lettre – ”biopoliticieni declaraţi”, sau că, plasată într-o ecuaţie a reflexelor biopolitice, replica liberală dată ”biopoliticii populiste” este una destul de palidă, aproximând imperativul, potrivit căruia statul este jucătorul principal în arena demografică. Pe considerentul că învestind mai mult în sănătatea naţională şi în prelungirea speranţei de viaţă, acesta accelerează „îmbătrânirea“ societăţii, ”amalgamarea” prin amestecul de generaţii, inclusiv a celor inactivi (recte a celor ce nu contribuie sau contribuie nesemnificativ la impozite). De aici şi relansarea unei retorici liberale care impulsionează ”latura economistă”, cedând în defavoarea convieţuirii şi a investiţiei moral-emoţionale, a valorizării capitalului cultural-educaţional, etic şi estetic, la care trebuie să recunoaştem că se recurgea, aproape obsedant, şi în anii '30-'40, în paginile Buletinului Eugenic şi Biopolitic.
Aşa se explică faptul că eugenia nu va mai reprezenta doar o critică biologică a modernităţii degenerative, ci un proces politic funcţionând după logica unei legalităţi retractile, împrumutând câte ceva din strategia defensivă a rasei particulare şi instituţionalizând controlul populaţiei dintr-un terioriu dat. Eugenia a devenit, în cele din urmă, o formă a cunoaşterii biopolitice, prin reinstaurarea supremaţiei legii naturii în defavoarea culturii, prin subordonarea drepturilor şi intereselor individuale de la baza statului totaliza(n)t.
Într-un exerciţiu de recuperare şi de recapitulare a ”reflexelor biopoliticii”, sub semnul retoricii resimţite dinspre interogaţia ce se întâmplă cu biopolitica azi?, sunt uşor de reperat anumite perspective insolite asupra politicii riscului, cu toate deviaţiile de rigoare dinspre ”registrul ştiinţelor vieţii”, prin care biopolitica se defineşte drept politică moleculară, dublată de tehnicile biomedicinei, care au transformat-o în pretext ethopolitic.
Biopolitica a revenit în trend, cuprinzând, tentacular, totul: de la reforma locuinţelor, campaniile împotriva fumatului şi programele pediatrice de vaccinare, până la politicile fiscale pentru stimularea şi/sau obstrucţionarea natalităţii, ca şi campaniile recensământului naţional şi∕sau ale celor de igienă industrial-economică şi administrativă. Cu acces la un cifru similar, spectrul biopoliticii actuale,ca fenomen organic, pledează pentru includerea în reacţie a întregului reţetar al practicilor medicale, sociale, culturale şi al disciplinelor înrudite acestora. Nu sunt omise nici ”variantele postmoderne ale autoperfecţionării”, de la nudism şi vegetarianism, până la fitness sau programe complexe şi complete de înfrumuseţare etc.
Subiecte cu care, cu siguranţă, şi cititorii anuarului de istorie menţionat mai sus sunt (excesiv de) familiarizaţi!
