Julius Evola și Mircea Eliade, scurtă istorie a unei ”prietenii ratate”

Claudio Mutti 8 aprilie 2016 1 comentariu

1. Introducere

Traiectoria raporturilor culturale și umane dintre doi protagoniști ai vieții intelectuale ai secolului XX ca Julius Evola și Mircea Eliade este marcată de un acord cordial în stadiul său incipient: în 1926, într-o recenzie a unor reviste italiene și românești publicată în ”Revista universitară”, tânărul de nouăsprezece ani Mircea Eliade, citând autorii numărului din ” Bilychnis – Rivista mensile di studi religiosi” din ianuarie 1926, menționa în particular articolul lui Evola, în vremea aceea în vârstă de douăzeci și șapte de ani, ”La scolastica dinnanzi alla spirito moderno” (”Scolastica înaintea spiritului modern”). Apoi, la sfârșitul lui 1927, înainte cu un an să plece în Italia, în ”Cuvântul”, Eliade recenzase cu mare admirație studiul lui Evola ”Il valore dell’occultismo nella cultura contemporanea”, apărut și el în “Bilychnis”.

Entuziasmul din această relație pe cale să se nască reiese din paginile Jurnalului savantului român din iulie 1974. Atunci când a auzit vestea morții lui Evola, Eliade va evoca astfel, poate cu o urmă de nostalgie, primele sale contacte cu scriitorul italian: ”Amintiri. Descoperirea primelor cărți, la Universitate. Scrisorile pe care le primeam la Calcutta (rugându-mă să nu-i vorbesc despre yoga, ”puterile magice” etc., decât în cazul când aș avea de raportat experiențe precise, la care am fost martor). Mi-a dăruit, pe când eram în India, câteva publicații, dar nu mai mi-aduc aminte decât de fascicolele din Krur” (Fragments d’un journal II. 1970-1978, cit., p. 192 e Lettera I[1]).

După aceea contactele epistolare dintre Evola și Eliade vor deveni regulate și se vor concentra mai ales pe aspectele editoriale, cu referire la traducerile din operele lor, la recenzii, lecture, comentarii etc.; în diverse circumstanțe cei doi au avut și posibilitatea să se întâlnească personal.

Însă pe măsură ce deschiderile de tinerețe au lăsat locul amărăciunilor spirituale și durităților doctrinaire ale vârstei mature, anumite neînțelegeri au minat totuși relația ce se instaurase între cei doi de ani de zile, până la ”ruptura” formală din 1963, la care vom reveni.

Istoria relației dintre Evola și Eliade a fost de mai multe ori tratată într-o serie de lucrări de înalt nivel (ne gândim la studiile lui G. Monastra, P. Baillet, G. de Turris și C. Mutti și la cel mai recent al lui M. De Martino[1]) și a oferit ocazia unei serii de intervenții și studii la nivel internațional, dar din păcate aproape mereu marcate de profunde prejudecăți ideologice și de o insuficientă cunoaștere a surselor originare și a operelor.

Sursele care au permis refacerea istoriei ”prieteniei ratate” (“une amitié manquée”, așa cum bine a fost definită de către P. Baillet) dintre Evola și Eliade, care a durat cincizeci de ani, sunt în principal: a) mențiunile din operele autobiografice ale celor doi (una singură, foarte scurtă, în cazul lui Evola, în ce-l privește pe Eliade; două, mai detaliate, în cazul lui Eliade cu privire la Evola), b) recenziile operelor respective; c) o parte din corespondența dintre cei doi, adică numai cele șaisprezece scrisori scrise de Evola lui Eliade în franceză într-un interval de timp care ține din 1930 până în 1954, recuperate după căderea regimului Ceaușescu în România; d) menționări ale celor doi în scrisori destinate unor terți: Evola este citat o dată într-o scrisoare a lui Eliade către un corespondent al său, expresia unui moment de entuziasm[2]; și, simetric, Eliade este citat o dată într-o scrisoare a lui Evola datată în 29 iulie 1971 către directorul revistei „Vie della Tradizione”, Gaspare Cannizzo, aceasta din urmă expresie a unui moment mai amar, urmare a rupturii „liniștite” din 1963.

2. Contacte și citări înainte de război

În scrisoarea din 28 mai 1930, pe care o propunem în documentul care urmează și în care Evola îi cerea lui Eliade noutăți despre India, unde savantul român se afla în acea perioadă, punându-i la dispoziție o listă a cărților și articolelor sale pe care era gata să i le trimită, citim: „Am primit scrisoarea dvs. Îmi amintesc perfect de domnia-voastră. Un prieten de-al dvs. mi-a spus că ați plecat deja în India”.

Aceasta este unica probă care atestă un contact între Evola și Eliade la Roma în perioada șederii tânărului român din aprilie 1927 sau din aprilie-iunie 1928. Dar poate fi vorba fie de o întrevedere directă, personală, fie doar de una indirectă (îți poți „aminti perfect” și de o persoană pe care nu ai văzut-o dar de care ai auzit vorbindu-se mult). De aceea, deci, neavând alte detalii asupra acestui episod și în lipsa unor probe care să ateste incontestabil o întâlnire directă între cei doi savanți la Roma, momentul în care Evola și Eliade s-au cunoscut personal trebuie fixat cu siguranță în martie 1938, în casa din București a profesorului Nae Ionescu. „Evola îl văzuse în dimineața aceea pe Corneliu Codreanu și fusese foarte impresionat. Mai ales pentru acest motiv: întrebându-l despre tactica lui politică și șansele electorale ale Legiunii, Codreanu i-a vorbit despre virtualitățile ascetic-contemplative ale temniței, despe singurătate, tăcere și întuneric ca instrumente de autorevelare și alte asemenea lucruri. Evident, Evola era încântat. Îmi aduc vag aminte despre observațiile lui în legătură cu dispariția disciplinelor contemplative în lupta politică din Occident.” (Fragments d’un journal II. 1970-1978, Gallimard, Parigi 1981, p. 193[2]). În ceea ce-l privește, Evola va confirma în 1971, în scrisoarea citată către Gaspare Cannizzo, că tocmai prin Eliade a reușit să ia legătura cu șeful Gărzii de Fier, Codreanu, la București.

Înainte de război, Eliade îl citase adesea și cu plăcere pe Evola; dincolo de ceea ce am schițat deja, în 1928, în timpul călătoriei spre Ceylon, Eliade a scris „un întreg studiu asupra filosofiei magice (a lui Evola), studiu care a rămas în stadiul de manuscris” și care nu a mai fost niciodată tipărit.

În 1935 Eliade a recenzat Rivolta contro il mondo moderno în ”Timpul”, definindu-l pe Evola ca pe ”unul dintre spiritele cele mai interesante ale generației războiului”. În 1936 îl definea pe Evola ca pe un filosof în căutarea ”fenomenelor originare” într-o ”epocă istorică îndepărtată” iar într-o scrisoare către Coomaraswamy îl apropiase de acesta din urmă, ca și de Guénon, sub profilul ”înțelegerii lumii simbolice și teoretice”. În 1937, în ”Valorificări ale Evului Mediu”, îl înscria pe Evola (ca și pe Guénon și Coomaraswamy) printre exponenții acelor elite care vedeau în civilizația medievală importanța simbolului și primatul transcendenței.

3. Contacte și citări după război

După război, Evola și Eliade se vor revedea la Roma, chiar dacă nu este clar exact de câte ori și când.

În ceea ce privește citările reciproce, situația se inversează: pe de o parte, într-adevăr, Evola a citat și l-a recenzat mult pe Eliade: operele Șamanismul și tehnicile extrazului (tradusă, printre altele, de Evola cu pseudonimul C. d’Altavilla) și Tratatul de istorie a religiilor au fost recenzate de Evola în „Roma”: primul în 1952 și al doilea în 1954, în timp ce în 1955, tot în „Roma”, Evola a menționat – fără a cita în mod particular nici Mitul eternei reîntoarceri nici alte cărți – „cercetările recente ale unui savant calificat în tradițiile antice, Mircea Eliade, în legătură cu concepția ciclică asupra timpului”. În același cotidian vor apărea recenziile evoliene la Mituri, vise și mistere și la Mefistofel și androginul, în 1957 și, respectiv, în 1971. În schimb, Evola a publicat în influentul organ de presă al ISMEO[3] în 1955 un articol care era o amplă recenzie la Yoga. Nemurire și libertate, apărută în anul anterior la editura Payot. Această ultimă carte, ca și Tratatul de istorie a religiilor și Șamanismul, au fost de mai multe ori citate în 1958 în Metafizica sexului.

Pe de altă parte, în opera eliadiană din anii ‘50, numele lui Evola apare mult mai rar. În cartea amintită despre Yoga din 1954, Eliade definește drept „o excelentă analiză” studiul evolian asupra budismului conținut în Dottrina del risveglio; în Făurari și alchimiști, în 1956, pe lângă câteva citări din Tradizione ermetica, găsim și această frază: „Plasându-se în perspective diferite, J. Evola și C.G. Jung au comentat cu multă pertinență simbolismul Morții inițiatice, așa cum se degajă el din nigredo, putrefactio, dissolutio” (ed. rom., 2008, p. 164). În această operă, Eliade răspândește între altele interpretarea evoliană a materiei prime în relația cu testul alchimic al lui Zacharia. În Mefistofel și androginul, apărut în 1962, au fost apoi menționate multe citări din opera evoliană și mai ales o transpunere aproape literală a unui aliniat din Metafizica sexului.

Între altele, trebuie să ne amintim că în anii șaizeci, revista “Antaios. Zeitschrift für eine freie Welt”, condusă de Eliade și de Ernst Jünger a publicat cinci articole ale lui Evola.

4. Prezența ”ascunsă” a lui Evola în narațiunile lui Eliade și o ”profeție” neliniștitoare

E foarte interesant de văzut cum, citat rar și cu ”prudență” în opera științifică a lui Eliade, Evola era în schimb prezent, chiar dacă ”incognito” și sub un nume fals, în anumite romane și nuvele ale aceluiași autor. Desigur, este vorba despre un Evola care, ca și celelalte personaje ale narațiunilor eliadiene, se mișcă într-un univers nocturn, cvasi-oniric, separat în orice caz de dimensiunea diurnă căreia îi aparține opera academică a istoricului religiilor. ”Când scriu un roman – declara într-adevăr Eliade – intru într-o lume care are propria ei structură temporală și în care raporturile mele cu personajele sunt de tip imaginar și nu critic”.

Să vedem care sunt ”aparițiile evoliene” indiscutabile în povestirile lui Eliade, unde și-a găsit loc și o misterioasă „profeție”:

1) Romanul ”Lumina ce se stinge”, din 1934, i-a dezvăluit atentului cercetător Marcello De Martino consistente ”reminiscențe evoliene”, care rezultă în mod clar din confruntarea cu anumite pagini din L’individuo e il divenire del mondo. Într-adevăr, protagonistul, Manoil, ”fusese mereu un idealist și de aceea magia era implicată în sistemul său”, sistem pe Eliade îl definește textual drept ”idealismul său magic”.

2) În Secretul doctorului Honigberger scris între 1939 și 1940, apare un personaj enigmatic, indicat cu inițialele elocvente J. E., căruia îi este dezvăluit de către doctorul Honigberger existența Shambalei, ”acel pământ miraculos în care numai inițiații pot pătrunde”. Despre acest J. E. se spune că ar fi încercat, sub influența directă a lui Honigberger, o inițiere yoga care a sfârșit ”într-un mod teribil”, rămânând paralizat. Lucrul surprinzător este că cinci ani după redactarea acestui roman, în cursul unui bombardament asupra Vienei, așa cum se știe, Julius Evola a căpătat o leziune la măduva spinării care i-a cauzat pareza parțială a membrelor inferioare. În 1963, în Il Cammino del Cinabro Evola consemna ”spusa după care întâmplarea aceea ar fi fost consecința nu se știe cărei întreprindeti ”prometeice” a mea”, adică o întreprindere analoagă celei încercată de J. E. eliadesc. Nu numai atât: dacă în roman J. E. se supune unui tratament care nu reușește să-l vindece de starea de amnezie în care căzuse, în Cammino del cinabro Evola este convins că numai printr-o eventuală anamneză ar fi putut să vină, odată cu înțelegerea semnificației profunde a evenimentului ce i se ”întâmplase”, vindecarea însăși a infirmității: ”În punctul în care, prin intermediul unei lumini majore, o ‘amintire’ de acest gen ar fi răsărit sau ar răsări, ar apărea desigur și posibilitatea de a depăși, dorind acest lucru, însăși faptul fizic”.

3) În Vita nuova, scrisă între 1940-1941 și rămasă incompletă, studentul bucureștean Tuliu (un nume ce seamănă cu Julius) dispune de o bibliotecă în care se află, printre altele, ”operele complete ale lui René Guénon și J. Evola, colecții complete din Ur”, ‘Krur’ și ‘Etudes Traditionnelles’”[3].

4) Într-o nuvelă târzie din 1978-1979, Nouăsprezece trandafiri, e greu să nu te gândești la un alter-ego al lui Julius Evola atunci când întâlnești pe Ieronim Thanase, filosof și ezoterist înconjurat de discipoli tineri, care e ”paralizat în fotoliu” și atribuie propria infirmitate unei erori comise în trecut. ”Undeva, am făcut o greșeală ; undeva, nu știu unde, într-un rol pe care l-am jucat anapoda, într-o punere în scenă eronată, nu știu… Dar când voi descoperi cauza — pentru că doctorii își tot bat capul de un an, și nu-i dau de rost —, cînd o voi descoperi, tămăduirea vine de la sine”. Este vorba deci despre aceeași temă prezentă în Secretul doctorului Honigberger, ca și în Cammino del cinabro. De asemenea, învățătura lui Ieronim Thanase amintește fie pozițiile trans-idealiste ale lui Evola filosoful – ”idealismul său magic”, pentru a relua definiția folosită de Eliade în Lumina ce se stinge – fie acelea ale lui Evola savantul lumii Tradiției, care ”acordă valoare istoriei prin ceea ce aceasta poate furniza mitului”[4].

5. Influențe reciproce?

Din punctul de vedere mai substanțial și tehnico-comparatist, influențele reciproce și aporturile, ca și convergențele și divergențele de vederi dintre Evola și Eliade în diverse domenii ale doctrinelor spirituale ale antropologiei, istoriei religiilor și altele nu au fost până acum bine cântărite, într-un mod suficient de aprofundat în toate aspectele lor posibile.

Câteva exemple în acest sens: mai întâi, cu privire la alchimie, unde, la Evola, cum am arătat, avem o operă fundamentală precum La tradizione ermetica (I ed. 1931; II ed. revăzută 1948), iar lui Eliade două cercetări monografice interesante și originale asupra alchimiei asiatice (1935) și asupra celei babiloniene (1937), ca și un tratat sistematic,  Făurari și alchimiști (I ed. 1956, II ed. revăzută 1977). Convergențele în materie, înțelese mai ales ca influențe reciproce, mai mult sau mai puțin conștiente, din partea lui Eliade ca intuiții hermeneutice fundamentale ale lui Evola, și divergențele din ce în ce mai radicale dintre cei doi au făcut obiectul unui studiu exhaustiv sub îngrijirea lui Paolo Pisi[5].

Nu este la fel pentru alte arii tematice, cum ar fi, de pildă, cea referitoare la tantrism (hinduist și budist) și, în general, cea privitoare la mistica indiană, între care enumerăm trei opere ale lui Evola (L’uomo come potenza, din 1926; La dottrina del risveglio, din 1943; La Yoga della potenza, din 1949), care preced trei opere ale lui Eliade, cu care apoi se vor intersecta (Yoga, din 1936, Tehnici ale Yoga, din 1948 și Yoga. Nemurire și libertate, din 1954). S-a observat că, în cazul studiilor asupra misticii indiene, influența lui Evola asupra lui Eliade pare evidentă (chiar dacă nemărturisită), așa cum este evidentă (și mărturisită) influența primului studiu al lui Eliade despre Yoga (1936) asupra celui de-al doilea studiu al lui Evola despre tantrism (1949) [6]. Lipsește totuși în acest caz o analiză comparată clară a operelor celor doi relativ la complexul tantric, presupuse sau adevărate influențe ale ideilor lui Evola asupra viziunii eliadiene a misticii eroticii indiene.

6. Neînțelegerile și ruptura finală din 1963

În scrisoarea din 15 decembrie 1951, Evola îi reproșează lui Eliade, numai pe jumătate în glumă, ”preocuparea sa extremă (a lui Eliade – n. t.) de a nu menționa în operele sale niciun autor care nu aparține strict literaturii universitare cea mai oficială”, făcând referire expresă la citatele lipsă din René Guénon.

Eliade preciza în Jurnalul său: „’Teza’ mea era simplă: cărțile mele se adresează publicului de azi, nu ’inițiaților’. Pentru aceștia din urmă – spre deosebire de Guénon et compagnie – eu n-aș scrie cărți…” (M. Eliade, Fragments d’un journal II. 1970-1978, Gallimard, Parigi 1981, pp. 194[4]), și, în particular, îi scrisese lui Evola că tactica sa era adecvată, în general, mediului academic, ostil din principiu tangențelor cu autori considerați „necanonici din punct de vedere științific”; mai degrabă, această atitudine pur instrumentală ar fi permis introducerea, din când în când, în mediul universitar a unui „cal troian”. Evola, în scrisoarea următoare, din 31 decembrie 1951, scria că i se par „suficiente” clarificările făcute de savantul român.

După cum rezultă din documentarea descoperită, seria de scrisori adresate de Evola lui Eliade se încheie în 8 martie 1954. Cu toate acestea, contactele dintre cei doi trebuie să fi continuat până la sfârșitul deceniului șapte, pentru că în iulie 1974, aflând vestea morții lui Evola, Eliade avea să scrie în Jurnal: „Nu l-am mai văzut de vreo zece-doisprezece ani, deși am trecut de mai multe ori prin Roma”. (Eliade, Jurnal 1970-1985, Humanitas, București, 1993, p. 164).

Din ce motiv a hotărât Eliade să nu se mai întâlnească cu Evola? Răspunsul îl dă chiar Eliade, în această notă din Jurnalul său din iulie 1974 care, exclusă din ediția franceză, apare în schimb în ediția română, editată postum și îngrijită de Mircea Handoca: „Apoi, mai târziu, am primit la Chicago volumul lui autobiografic, în care amintea și de vizita la București, scriind, între altele, că în ’cercul lui Codreanu’ l-a întâlnit și pe ‘faimosul istoric al religiilor de mai târziu, M. E.’ Am avut impresia, probabil nejustificată, că încercase să spună: uite, au mai fost și alți pasionați de extrema dreaptă, și ei, acum, după război, pot publica, sunt discutați etc. Eu, Evola, de ce sunt încă sabotat, ignorant de marea presă etc.? Amănuntul acesta m-a mâhnit și totodată m-a iritat. Nu i-am mai scris de atunci. Dar am continuat să-l citesc – și cu același interes.” (M. Eliade, Jurnal 1970-1985, Humanitas, București, 1993, p.166). Referința „incriminată” din Cammino del cinabro citată de Eliade spune textual: „La București l-am cunoscut și pe Mircea Eliade, care, după război, urma să cunoască notorietatea prin numeroase scrieri de istorie a religiilor și cu care am rămas permanent în contact. La vremea aceea, el făcea parte din grupul lui Codreanu și se implicase deja în activitatea Grupului din Ur” [7].

După „răceala” dintre cei doi, apărută la sfârșitul anului 1951, Eliade ar fi simțit încă o presupusă ofensă din partea lui Evola, care ar fi determinat la ruperea oricăror legături. Supărarea lui Eliade, îm realitate vizibil neîntemeiată (același Eliade vorbea despre „impresia probabil nejustificată”), găsește o explicație mai realistă dacă sunt luate în considerare eforturile făcute de savantul român pentru a-și ascunde propriul trecut care îl lega de cercul lui Codreanu. Același Evola probabil că a luat în considerea această voință a lui Elaide, având în vedere că, în 29 iulie 1971 îi scria astfel lui Gaspare Cannizzo, în scrisoarea deja menționată din care reluăm aici pasajul care ne interesează: „E adevărat că Mircea Eliade a făcut parte din Garda de Fier, ca și faptul că, prin intermediul lui am luat, la acea vreme, legătura cu șeful acesteia, Corneliu Codreanu, la București, în 1936 (rectificare 1938): M. Eliade nu agreează totuși, din motive de înțeles, ca acest trecut să fie reamintit. Acum el trăiește în America, unde predă la universitate” [8].

Astfel, în 1963, anul publicării lucrării Il cammino del cinabro, relația personală dintre Evola și Eliade s-a terminat, chiar dacă Evola a continuat să colaboreze la ”Antaios” până în 1969 (poate pentru că Evola le-a propus studiile sale direct membrilor redacției și nu directorilor revistei). În vreme ce Eliade se limita la a-l citi pe Evola ”cu același interes”, Evola a perseverat în propria acțiune de agent cultural, promovând ulterior cunoașterea operei lui Eliade în rândul publicului italian: în 1971 a inserat lucrarea Mefistofele e l’androgine în colecția ”Orizzonti dello spirito”, pe care o conducea pentru editura Edizioni Mediterranee, iar în 1974 a făcut să reapară, pentru aceeași colecție, o traducere revizuită din Șamanismul și tehnicile extazului.

Dacă bilanțul relației personale dintre Evola și Eliade s-a pecetluit ca o ”prietenie ratată”, relația culturală dintre cei doi a fost condiționată de ”corectitudinea academică” pe care Eliade a ales s-o respecte, încât, așa cum bine s-a observat, ”pentru atitudinea pe care a avut-o în timp față de Evola pot fi utilizate exact aceleași cuvinte pe care el le scrisese – referindu-se la alții – în 1935 când a recenzat Rivolta contro il mondo moderno: ‘Evola a fost ignorant de specialiști, fiindcă depășește cadrul lor de cercetare’”. (G. de Turris, L’“Iniziato” e il Professore, cit. în nota 1, p. 249).

Note

[1] Cfr. Giovanni Monastra, Il rapporto Eliade-Evola, una pagina della cultura del Novecento, în “Diorama letterario”, 120, novembre 1998; Philippe Baillet, Julius Evola et Mircea Eliade (1927-1974): une amitié manquée, în “Les deux étendards”, I, 1, settembre-dicembre 1988, pp. 45-55; Gianfranco De Turris, L’“iniziato” e il Professore. I rapporti “sommersi” tra Julius Evola e Mircea Eliade, în AA. VV., “Delle rovine ed oltre. Saggi su Julius Evola”, Antonio Pellicani Editore, Roma, 1995, pp. 219-249; Claudio Mutti, Evola e la Romania, in “Julius Evola, La tragedia della Guardia di Ferro”, a cura di Claudio Mutti, Fondazione Julius Evola, Roma, 1996, pp. 5-15 e Julius Evola sul fronte dell’Est, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1998; Marcello De Martino, Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i “non detti”, Settimo Sigillo, Roma, 2008.

[2] Scrisoarea, din 1936, prima și unica ce s-a păstrat dintre cele trimise lui Ananda Coomaraswamy (1877-1947), indolog, istoric al religiilor tradiționalist și unul dintre cei mai venerați maeștri ai lui Eliade, este reprodusă în M. Eliade, Europa, Asia, America. Corespondenţa, I, Humanitas, București, 1999, p. 201.

 [3] După proiectul lui Eliade, (“Il diario del romanzo di Vita Nuova” 1940-1942), ”Tuliu va spune ceea ce – din motive felurite, asupra cărora nu e locul să stărui aici – eu n-am avut niciodată curajul să mărturisesc în public. Numai de câteva ori, rar, am mărturisit la puțini amici credințele mele ’tradiționaliste’ (pentru a prelua un termen al lui René Guenon)”. După exprimarea ”imensei bucurii” pentru scrisoarea primită (Eliade îi trimisese studiul despre yoga ce rezultase în urma cercetărilor doctorale) și a admirației sale pentru ”imensa și clara erudiție” a operelor sale, ca și, mai ales pentru ”înțelegerea lumii simbolice și teoretice”, înțelegere pe care nu o găsea ”printre alți orientaliști”, el adaugă o frază care arată limpede care era poziția sa în ce-i privește pe cei trei maeștri ai Tradiției, și în particular în ce-l privește pe Evola: ”C’est seulement dans les écrits de M. René Guénon et dans certains travaux de Julius Evola qu’on peut deviner une semblable capacité de compréhension et de sympathie” (”Doar în scrierile lui René Guénon și în anumite lucrări ale lui Julius Evola putem afla o atare capacitate de înțelegere și de empatie”).

[4] Thanase spune într-adevăr: ”Ipoteza lui Hegel este corectată şi nuanţată de către actori, care au curajul să-i ducă gândul mai departe. Ei sunt de acord că fiecare eveniment istoric reprezintă o nouă manifestare a Spiritului Universal. Acesta înseamnă că e necesar să-i descifrăm semnificaţia simbolică. Motivul trebuie căutat în faptul că: „orice eveniment, orice întâmplare cotidiană comportă o semnificaţie simbolică, ilustrează un simbolism primordial, transistoric, universal…”. Este desigur foarte semnificativ faptul că într-un roman mult mai recent, de la sfârșitul anilor ‘70, Eliade a inserat încă odată un personaj clar inspirat de Evola, care murise cu câțiva ani mai înainte.

[5] P. Pisi, “Evola, Eliade e l’alchimia”, în Studi Evoliani, 1999, a cura di G. De Turris, Fondazione Evola, Roma, 2001, pp. 62-92.

[6] Cfr. Eliade contro Evola de Giovanni Casadio, Prefazione a “Julius Evola – Lettere a Mircea Eliade 1930-1954” Quaderno n. 46 della collana dei Quaderni Evoliani, Fondazione Julius Evola, Edizioni Controcorrente, Roma, 2011.

[7] Această ultimă frază confirmă contactele pe care Eliade le-a avut cu Evola și amicii din Grupul Ur în timpul vizitelor sale la Roma din 1927 și 1928, când Grupul și revista acestuia țineau de casa lui Evola, unde era sediul redacției.

[8] Scrisoare reprodusă în J. Evola, Lettere 1955-1974, La Terra degli Avi, Finale Emilia (Mo) s. d., a cura di R. Del Ponte, p. 104. Dincolo de diferitele inexactități de fond (Eliade nu mai era formal membru al Legiunii lui Codreanu și nu a fost mijlocitorul întâlnirii dintre cei doi), scrisoarea demonstrează că Evola intuise clar motivele încetării relației epistolare.

traducere: Cristi Pantelimon

sursa: http://www.rigenerazionevola.it/

[1] Citatul este preluat din M. Eliade, Jurnal II 1970-1985, Ed. Humanitas, 1993 (ediție îngrijită de Mircea Handoca). Toate citatele în limba română din Jurnal vor fi preluate din această ediție  – n. tr.

[2] P. 165 în ed. Humanitas (n. tr.).

[3] Istituto italiano per il Medio ed Estremo Oriente (n. tr.).

[4] P. 166 în ed. Humanitas (n. tr.).