Japonologul rus Vassili Molodiakov i-a scris din Tokyo amicului nostru Dughin pentru a-i preciza anumite fapte geopolitice referitoare la Japonia. Această scrisoare a apărut în numărul 3 al revistei Elementi (sub-titrată Evraziskoe obozrenie – Observatorul eurasianist), revista teoretică a ”Noii drepte” rusești.
Dragă Alexandr Dughin,
Am citit recent studiul dumneavoastră ”Marele război al continentelor”, apărut în ziarul Dyeinn care mi-a fost trimis în Japonia de niște cunoscuți. Aș vrea să-mi exprim admirația pentru curajul construcțiilor dumneavoastră adesea foarte complexe și care, la început, mărturisesc, m-au aruncat într-o oarecare confuzie și oarecare perplexitate. Totuși, examinându-le în liniște și în detaliu, nu pot să nu recunosc că acest scenariu ”conspiratologic” explică efectiv un mare număr de fapte în manieră logică și nu este aplicabil numai la istoria Rusiei și a Europei. Aș vrea să exprim aici câteva judecăți personale și să aduc câteva completări subiectului ”războiului continentelor”; analiză în care, în particular, ”frontul Pacificului” nu este luat în considerație în vreme ce evenimentele care s-au derulat acolo nu erau nici mai puțin interesante nici mai puțin dramatice decât cele care se petreceau în Europa. Nu pot pentru moment să vorbesc cu o siguranță suficientă decât despre Japonia (de formație, sunt japonolog și istoric al Japoniei) și numai despre perioada ce merge de la 1936 la 1960. În cursul acestei perioade excepțional de importante din punct de vedere geopolitic, Japonia era țara care se afla în centrul tuturor evenimentelor din Pacific.
1.Conform opiniei lui Mackinder, Japonia este un Imperiu de tip continental sau eurasianist, ceea ce confirmă absența distincției dintre metropolă și colonii: chiar în cursul celui de-al Doilea Război mondial, japonezii s-au străduit să integreze și să dezvolte teritoriile cucerite și nu le-au considerat ca pe simple ”surse de aprovizionare” (în materii prime sau altceva). Imperialismul japonez este de același tip cu cel rusesc sau german, ceea ce observase pe bună dreptate Lenin (doar că nu pronunțase cuvântul cheie, care de altfel nu putea fi pronunțat). În momentele cele mai puternice ale istoriei japoneze, ”pământul” trecea înaintea ”sângelui”. Preponderența ”sângelui” nu ar fi dus decât la o catastrofă.
2.Până la începutul anilor 30, pozițiile atlantiștilor japonezi erau destul de puternice; cu toate acestea, ei nu jucau un rol cheie în politică. Liderul lor, Sidehara, ministru al afacerilor străine din 1925 până în 1927 și din 1929 până în 1931 era de orientare net pro-britanică și pro-americană. El a fost îndepărtat de la putere de cercurile militare a căror agresivitate nesăbuită făcea adesea jocul atlantiștilor (să ne amintim puciul inspirat de ministru de război, generalul Araki, în 1932, ca și puciul ofițerilor din 26 februarie 1936).
3.Liderul euasianiștilor era prințul Konoe, unul dintre politicienii cei mai în vogă ai Japoniei de dinainte de război; prim ministru între 1937-1939 și între 1940-1941; ministru de stat în 1939; membru, în 1945, al cabinetului prințului Hikasikuni (cabinet care a semnat capitularea și a fost, aproape în integralitate, arestat de americani). Konoe era partizanul celei mai mari integrări posibile cu China, a uniunii cu Germania și era un adversar hotărât al războiului contra Uniunii Sovietice (pactul de non-agresiune a fost semnat când el exercita funcția de prim-ministru). Konoe îi ura pe americani și s-a sinucis în toamna lui 1945 înainte de arestarea sa. Și astăzi încă el se bucură de o mare notorietate în Japonia și personalitatea sa suscită mereu respect.
4. Cel mai apropiat prieten personal, om de încredere și consilier al lui Konoe a fost, pe parcursul a mulți ani, Ozaki, politolog, jurnalist, specialist în China, recunoscut ca atare de comunitatea științifică japoneză și internațională, specialist de asemenea al relațiilor sino-japoneze și, în același timp, tovarăș de luptă al lui Richard Sorge. Konoe lua în considerare opiniile și sfaturile lui Ozaki și îi mărturisea multe lucruri. Sunt motive să credem că Konoe știa pentru cine lucra Ozaki și spera ca vocea sa să fie auzită la Moscova. În fond, ambii erau niște eurasianiști convinși și se ajutau reciproc, chiar dacă nu mereu într-un mod foarte clar.
5. În cartea sa Cu misiunea diplomatică la Berlin (Moscova, 1965), Valentin Berejkov, interpret al lui Stalin, menționează tulburarea, aproape panica și disperarea lui Ribbentrop atunci când a transmis declarația de război ambasadorului sovietic Dekanozov (Berejkov era interpretul ambasadorului). El a declarat că se opusese mereu acestui război și cerea să fie făcut cunoscut clar acest lucru la Moscova. Ambasadorul Reich-ului la Moscova, Schulenburg, căzuse și el într-o disperare asemănătoare. Toate acestea completează de altfel mărturia lui Arno Breker.
6. În octombrie 1941, militariștii l-au răsturnat pe Konoe (în aceeași epocă, Sorge și tovarășii săi de arme erau la rândul lor arestați). Tojo, fost ministru de război și, în trecut, general al corpului de jandarmi, a devenit prim ministru. Tojo era un eurasianist onest, dar limitat, care ura în aceeași măsură Kominternul, SUA și pe atlantiști, dar care nu a avut niciodată forța să ajungă la capătul misiunii sale istorice. Este posibil ca atlantiștii, chiar dacă nu-l manipulau, să fi profitat masiv de toate greșelile sale.
7. Tojo a fost ”răsturnat” în iulie 1944 de ministrul comerțului și industriei, adjunct al ministrului armamentului din cabinetul său, Kishi, șeful ”departamentului muniții” japonez în timpul războiului și unul dintre liderii cei mai importanți ai eurasianiștilor. Dar era deja târziu. La Yalta, Stalin cumpărase Europa de Est de la anglo-saxoni, lăsându-le acestora grija să-și împartă Japonia în profitul lor.
8. Încă de la începutul ocupației americane, Sidehara, extras de la naftalină, a devenit prim ministru sub tutela SUA (din octombrie 1945 până în mai 1946). În perioada guvernării sale au fost arestați ”criminalii de război”, au fost adoptate, dictate de americani, primele legi ”democratice” și a debutat americanizarea totală și o rapidă transformare de inspirație atlantistă.
9. În vremea procesului de la Tokyo, Tojo a fost considerat ca principalul responsabil, condamnat la moarte și spânzurat. Konoe s-a sinucis înainte de arestare. Kishi a fost condamnat la închisoare pe viață. Americanii i-au spânzurat pe generali, dar nu pe oamenii politici.
10. Esida, în trecut diplomat, și care nu era legat de cercurile militariste, a devenit prim ministru între 1946 și 1954 (cu câteva sincope). El i-a servit pe atlantiști fiind el însuși mai degrabă un eurasianist. Principalele reforme ”democratice” americane au fost făcute sub guvernarea sa, cu toate că Esida s-a străduit să conserve cea mai mare parte posibilă din Japonia trecută, de dinainte de război, cea tradițională. El este unul dintre politicienii cei mai respectați actualmente în Japonia (ținând cont de dezgustul persistent al japonezilor pentru politică și politicieni). În 1952, el a făcut să iasă din închisori ”criminalii de război”.
11. Kishi, eliberat în 1952, s-a angajat activ în politică. În 1955, Patidul Liberal și Partidul Democratic, ambele la putere, s-au topit într-un Partid Liberal-Democratic unic (care guvernează și azi). Kishi a devenit primul său secretar general. În 1956, primul-ministru Kamoyama, politician de mică anvergură, convenind tuturor facțiunilor și neavând trecut militar, a restabilit, cu asentimentul și consimțământul influentului Kishi, relațiile diplomatice cu URSS-ul. În 1956, Kishi a devenit ministru al afacerilor străine și, câteva luni mai târziu (în 1957), menținând o vreme și acest minister, prim ministru. El a făcut un turneu în Europa și a intensificat activitățile diplomației japoneze la ONU, care tocmai admisese în cadrul său Imperiul Soarelui Răsare. Apoi trebuie menționat un turneu în Africa de Sud și restabilirea relațiilor cu majoritatea țărilor cucerite de Japonia în timpul războiului.
Kishi a început restaurarea templelor șintoiste și sub guvernarea sa s-au pus toate bazele a ceea ce se numește de obicei ”miracolul economic japonez”. În 1960 el a semnat, în ciuda protestelor ”democraților” care au dus țara în pragul războiului civil, ”Pactul asupra securității”, pact istoric, care, juridic, făcea cele două națiuni, cea japoneză și cea americană, egale în drept (contrar Acordului de la San Francisco din 1951). Din acest motiv, Kishi a fost constrâns să se retragă și nu a mai ocupat posturi guvernamentale importante, rămânând totuși deputat în Parlament și șef al unei facțiuni a Partidului Liberal-Democratic.
12. Persistă o problemă teritorială între Japonia și URSS (Rusia). Pentru a ajunge la un acord pașnic și la posibilitatea unei uniuni eurasiene, Hrușciov ar fi trebuit, în 1956, să cedeze două insule, ceea ce nu a făcut în virtutea atlantismului său. Cine l-a împiedicat să facă astfel pace definitiv cu Japonia? Orice ar fi, a ceda astăzi aceste insule nu ar duce la nimic, este într-adevăr foarte târziu.
13. Sorge, la fel ca toți membrii grupului său, era un eurasianist, privilegiind ”pământul” în raport cu ”sângele”. El era între altele analist și colaborator al revistei de geopolitică a lui Haushofer, lucru care este ignorat de majoritatea surselor occidentale și de toate sursele sovietice. În ciuda întregii sale orientări globale pro-atlantiste, exista, în Komintern, un lobby eurasianist. Sorge era unul dintre reprezentanții acestuia.
Bine înțeles, nu trec aici decât câteva scurte idei, care ar putea servi ulterior drept canava pentru o anchetă mai vastă. Metoda dvs. nu numai că este aplicabilă Japoniei dar, mai mult, conține în sine mai multe posibilități. Dar să nu uităm că tendințele pro-eursianiste și pro-atlantiste erau deja perfect perceptibile în multe dintre lucrările vechi ale cercetătorilor noștri. Personal, adopt teoria dvs. drept ”model”.
Cu tot respectul, Vassili MOLODIAKOV
Trad: Vladimir Muscalu
Textul scrisorii este din 1993 (n tr.)
http://www.archiveseroe.eu/geopolitique-c18393823/4
