După un adagiu vechi, Diabolus Deus inversus, răul este mai puţin efectul unei negări cât inversarea şi pervertirea unei ordini superioare. Acest adevăr este valabil şi în domeniul istoric. Istoria erorilor care au dus la criza civilizaţiei modern contemporane aşteaptă încă a fi scrisă şi exact prin raportare la aceasta adagiul pe care l-am citat ar putea să se releve profund adevărat.
Faptul că „principiile nemuritoare” ale democraţiei, egalităţii, „libertatea”, raţionalismul, internaţionalismul şi laicismul masonic, mesianismul marxist tehnico-economic au fost principiile otrăvite ale lumii moderne, nimeni nu se mai îndoieşte. Dar puţini sunt cei care bănuiesc adevărata origine a acestor erori. Se presupune în general că este vorba aici despre produsele unei gândiri filosofice sui generis, făurite şi difuzate de intelectuali revoluţionari. Lucrul acesta nu este decât aparent adevărat; în ce priveşte originea lor interioară, ea este cu totul diferită: aceste erori sunt rezultatul procesului foarte precis de involuţie spirituală, de profanare, de „degradare” şi, în fine, de inversiune.
Termenul de „iluminism” ne oferă deja un exemplu frapant al acestui fapt. În accepţiunea sa de aici înainte comună, el este sinonim cu raţionalismul, cu critica iconoclastă, cu antitradiţionalismul. Or, la început, adică înainte de „politizarea” sectei „Iluminaţilor”, „iluminism” avea o cu totul altă semnificaţie; el se raporta la „iluminarea spirituală”, adică la un tip de cunoaştere supraraţională şi supra-individuală care era legată, odinioară, nu numai de tradiţiile foarte precise de natură întotdeauna aristocratică, dar având, totuşi, ceva comun şi cu ceea ce termenul de „iluminism” semnifica în folosirea curentă.
Lucrul acesta este valabil de asemenea cu privire la majoritatea simbolurilor, „riturilor” şi „demnităţilor” masoneriei. Aici este vorba de asemenea de elemente care se raportează adesea la vechii Rozacrucieni, la Ordinul Templierilor, la tradiţiile spirituale ale vechiului companionaj, la ghibelinismul primar şi la Misterele Clasice ele însele, adică la o lume care, în esenţa sa ierarhică, sacrală şi spirituală, constituie antiteza absolută a ideologiilor sectei masonice, în care, de altfel, toate aceste simboluri şi aceste semne nu mai sunt decât o suprastructură moartă, de care nimeni nu se îngrijeşte în a-i căuta sensul şi originea.
De aceea, mai degrabă, se întâmplă ca în tabăra adversă, adică antimasonică, să se ajungă la comiterea de grave confuzii, de exemplu atribuind caracterele sectei masonice vechilor tradiţii şi organizaţii iniţiatice care, în afara semnelor, nu au nicio legătură cu această sectă.
În geneza lor, individualismul anarhic şi liberalismul au lăsat deja să apară mai clar procesul involutiv asupra căruia dorim să atragem atenţia. Se cunoaşte această frază a lui Aristotel asupra suveranilor: „Pentru aceşti oameni, nu există lege; ei sunt legea”. Termenii de „liber”, „neînvins”, „stăpân al legii” etc. revin mereu în literatura ascetică a indo-germanilor din Asia; expresiei „individ autonom, stăpân pe sine”, care se întâlneşte în Extremul Orient, îi corespunde, în anumite texte ale Misterelor alexandrine, ideea unei „rase primordiale autonome şi fără rege”. Toate aceste atribute desemnau o demnitate spirituală, o calitate „regală”, ceva supranatural care nu se poate concepe decât prin raportare la o altă forţă de sus şi care nu priveşte decât o minoritate de fiinţe superioare, „eroii”.
Or, este suficient ca aceste principii să fie profanate, să fie secularizate, democratizate şi să se extragă din ele un ideal pentru nu ştiu care individ, oricare ar fi el, pentru a face din ele instrumentele subversiunii şi a ajunge astfel la anarhie şi la individualism, adică la atitudini şi la greşeli care vor conduce cu certitudine la negarea şi la destructurarea planului spiritual, singurul pe care aceste principii puteau fi valabile şi legitime. Este deci o inversiune cea care a antrenat imediat o destructurare.
La fel s-ar putea spune despre ideea de „egalitate”. Pe planul naturii, egalitatea este o absurditate: în natură nu există nimic „egal”. Pe un plan mai înalt, nu despre „egalitate” trebuie vorbit, cât despre „paritate”[1]. Dar, şi aici, este vorba despre valori de tip esenţialmente aristocratic care se află la origini. „Paritatea” nu avea valoare legitimă şi virilă decât între „oameni liberi” şi „nobili”, dincolo de toate diferenţele de natură, în aşa măsură încât, în anumite ţări cum ar fi Anglia, expresia „pair” conservă şi astăzi această semnificaţie şi desemnează un titlu de nobleţe. Democratizând şi inversând această idee, se obţine dimpotrivă „principiul nemuritor” egalitar ca instrument al subversiunii mondiale.
Din adânca antichitate indo-europeană s-a transmis până în evul de mijloc germano-roman, apoi la tradiţiile care au primit într-o anumită măsură moştenirea sa spirituală, ideea de Imperiu, de Regnum, înţeles ca o realitate nu numai politică, dar şi metafizică, ca o ordine superioară care nu se opune principiului „naţiunii”, ci îl depăşeşte furnizând ca punct de reper o organizare mai întinsă, de tip nu numai temporal, dar şi spiritual; de aceea, în toate manifestările sale autentice, Imperium-ul prezenta trăsături religioase şi se sprijinea pe o autoritate spirituală reală, fundament al dreptului său supranaţional.
Involuţia unei astfel de concepţii conduce la internaţionalism şi la cosmopolitismul antinaţional. Este vorba aici efectiv de o veritabilă decădere şi de o veritabilă contrafacere: în vreme ce Imperiul îşi găsea justificarea în ceea ce este superior naţiunii, destructurarea internaţionalistă are ca punct de reper ceea ce este inferior naţiunii şi duce de la un tip de ordine ierarhică şi diferenţiată la nivelare, denaturare, la hibrid, la promiscuitate. Am putea face consideraţii analoage asupra ideii „mesianice”.
Se ştie că această idee, la origine, era strâns legată de concepţia unui Regnum şi că, în plus, ea le era cunoscută indo-europenilor arieni chiar sub acest aspect, mult înainte de evrei sau de creştini. Arianul se gândea deci la venirea unui „Regat” şi a unui „Domn Universal” drept şi victorios, mediator între ordinea umană şi ordinea supranaturală.
Or, tema mesianică reapare în curentele cele mai corupătoare ale epocii moderne, marxismul şi bolşevismul, dar, şi aici, într-o contrafecere materialistă.
Este utopia absurdă care constă în a crede că procesele economice şi tehnice, după ce ar elimina orice diferenţă socială şi orice mobil superior, după ce ar proletariza omul şi „socializa” toate bunurile, ar da naştere unei noi ere de bunăstare şi de prosperitate universală.
Dostoievski a definit corect acest nou miraj mesianic ca un Eden, care va semăna în toate cu Eden-ul mitic, cu deosebirea că legea universală a primului va fi munca şi indivizii vor trebui în prealabil să fie eliberaţi de tot ceea ce este „eu” şi liber arbitru.
Acest subiect, pe care nu am făcut decât să-l schiţăm, ar merita să fie aprofundat. Într-adevăr, interesul pe care îl prezintă nu este numai teoretic sau istoric. Este chiar în interesul acţiunii şi este fundamental faptul de a cunoaşte geneza negaţiilor şi erorilor pe care trebuie să le combatem. Fără acest lucru, chiar cu toată buna credinţă, am putea cădea în erori periculoase. Ceea ce vrem să spunem prin aceasta este că, luptând împotriva formei distrugătoare pe care o ia o idee pervertită şi deformată, s-ar putea ajunge uşor să luptăm împotriva acelei idei înseşi, neştiind s-o recunoaştem datorită absenţei principiilor adecvate, ceea ce are ca rezultat creşterea confuziei şi a dezordinii. A urmări procesul de degradare şi de inversiune este, dimpotrivă, singurul mijloc de a separa pozitivul de negativ, de a ataca răul la rădăcină şi de a atinge adevăratele puncte de reper necesare pentru opera de reconstrucţie.
Traducere: Vladimir Muscalu
Sursa: http://frontdelacontre-subversion.hautetfort.com/archive/2015/06/13/julius-evola-l-histoire-secrete-de-la-subversion-5639335.html
[1] Acest tip de „egalitate” este, aşadar, un raport, adică presupune întotdeauna un referenţial în afara termenilor care se compară. Egalitatea este posibilă prin raportare la ceva, nu în sine, abstract (n. tr.).
