Instrumentul fundamentalist
„Adevărata problemă a Occidentului nu este fundamentalismul islamic, ci Islamul ca atare”. Această frază, pe care Samuel Huntington o aşază la finalul lungului capitol al Ciocnirii civilizaţiilor intitulat „Islamul şi Occidentul” (1) merită să fie citită cu o atenţie sporită faţă de cea care i-a fost rezervată până acum.
După ideologul american, Islamul ca atare este un duşman strategic al Occidentului, fiindcă este într-un antagonism de fond cu acesta din urmă, antagonism care nu se naşte atât dint-o controversă teritorială, cât dintr-o fundamentală şi existenţială diferenţă dintre apărarea respectiv respingerea „drepturilor omului”, „democraţiei” şi „valorilor laice”. Într-adevăr, Huntington scrie: „Până când Islamul va rămâne Islam (şi aşa va rămâne), iar Occidentul va rămâne Occident (lucru mai puţin sigur), conflictul de substanţă dintre două mari civilizaţii şi stiluri de viaţă va continua să caracterizeze în viitor raporturile reciproce” (2).
Dar fraza citată la început nu se limitează la desemnarea inamicului strategic; din ea se poate deduce indicarea unui aliat tactic: fundamentalismul islamic. E adevărat că în paginile Ciocnirii civilizaţiilor ideea utilizării fundamentalismului islamic contra Islamului nu este formulată explicit; totuşi, în 1996, când Huntington a publicat The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, o practică de acest fel era deja inaugurată.
“Este un fapt dat – scrie un fost ambasador arab acreditat în Statele Unite şi Marea Britanie – că Statele Unite au procedat la alianţa cu Fraţii Musulmani pentru a-i scoate pe sovietici din Afganistan şi că, de atunci, nu au încetat a face curte curentului islamist, favorizând propagarea lui în ţările islamice. Urmând calea marelui lor aliat american, majoritatea statelor occidentale au adoptat, în confruntarea cu nebuloasa integralistă, o poziţie care merge de la neutralitatea binevoitoare până la conivenţa deliberată“ (3).
Folosirea tactică a aşa-zisului integralism sau fundamentalism islamic de către occidentali nu a fost totuşi iniţiată în Afganistan începând cu 1979, când – aşa cum menţionează în From the Shadows fostul director al CIA Robert Gates – deja cu şase luni înainte de intervenţia sovietică serviciile secrete americane începuseră să-i ajute pe luptătorii afgani.
Ea începe în anii cinzeci şi şaizeci, atunci când Marea Britanie şi Statele Unite, identificând în Egiptul nasserian principalul obstacol al hegemoniei occidentale în Mediterana, au urnizat Fraţilor Musulmani o susţinere discretă dar decisă. Este emblematic cazul unui ginere al fondatorului mişcării, Sa’id Ramadan, care „a luat parte la crearea unui important centru islamic la München în Germania, în jurul căruia s-a constituit o federaţie cu multe ramificaţii”(4). Sa’id Ramadan, care primea bani şi instrucţiuni de la agentul CIA Bob Dreher, i-a expus în 1961 propriul proiect de acţiune lui Arthur Schlesinger Jr., consilier al nou alesului preşedinte John F. Kennedy. „Când inamicul este înarmat cu o ideologie totalitară şi dispune de regimente de adepţi devotaţi – scria Ramadan – cei care sunt înregimentaţi în poziţii politice opuse trebuie să-i combată pe planul acţiunii populare şi esenţa tacticii lor trebuie să consiste într-o credinţă contrară şi într-o devoţiune contrară. Numai forţele populare, reacţionând natural pe cont propriu şi implicate natural ar putea face faţă pericolului infiltrării comuniste.” (5)
Folosirea instrumentală a mişcărilor islamiste utile strategiei atlantiste nu s-a încheiat cu retragerea Armatei Roşii din Afganistan. Asistenţa pe care administraţia Clinton a oferit-o separatismului bosniac şi celui kosovar, sprijinul american şi britanic pentru terorismul wahhabit în Caucaz, susţinerea oficială de către Brzezinski a mişcărilor fundamentaliste armate în Asia centrală, intervenţiile în favoarea bandelor subversive în Libia şi în Siria sunt episoadele succesive ale unui război contra Eurasiei în care SUA şi aliaţii săi s-au folosit de colaborarea islamistă.
Fondatorul An-Nahda, Rachid Ghannouchi, care în anul 1991 a primit elogiile guvernului lui George Bush pentru rolul eficace pe care l-a avut în medierea dintre facţiunile afgane antisovietice, a încercat să justifice colaboraţionismul islamist schiţând un tablou aproape idilic al relaţiilor dintre SUA şi lumea islamică. Unui jurnalist de la „Le Figaro” care l-a întrebat dacă americanii i se par mai concilianţi decât europenii şeful islamist tunisian i-a răspuns că da, fiindcă „nu există un trecut colonial între ţările musulmane şi America, nici cruciade, nici război, nicio istorie”; iar în ce priveşte evocarea luptei comune a americanilor şi islamiştilor contra inamicului bolşevic a menţionat şi contribuţia englezilor. (6)
„Nobila tradiţie salafită”
Islamismul reprezentat de Rachid Ghannouchi, scrie un orientalist, e cel care „se reclamă de la nobila tradiţie salafită a lui Muhammad ‘Abduh şi care a avut o versiune mai modernă în Fraţii Musulmani” (7).
Întoarcerea la Islamul pur al „strămoşilor pioşi” (as-salaf as-sâlihîn), trecând sub tăcere tradiţia originară a Coranului şi a Sunnei în cursul secolelor: acesta este programul curentului reformist care îi are ca întemeietori pe persanul Jamal ad-Din al-Afghani (1838-1897) şi discipolii săi, dintre care cei mai importanţi au fost egipteanul Muhammad ‘Abduh (1849-1905) şi sirianul Muhammad Rashid Rida (1865-1935).
Al-Afghani, care în 1883 a fondat Asociaţia Salafiyya, în 1878 era iniţiat în masonerie într-o lojă de rit scoţian din Cairo. El face ca să intre în organizaţia libero-muratorie intelectualii din anturajul său, printre care Muhammad ‘Abduh, cel care, după ce a îndeplinit mai multe sarcini importante, la 3 iunie 1899 a devenit muftiu al Egiptului cu binecuvântarea englezilor.
„Sunt aliaţii naturali ai reformatorului occidental, ei merită toată încurajarea şi toată susţinerea care li se poate da” (8): aceasta este o recunoaştere explicită a rolului lui Muhammad ‘Abduh şi a indianului Sir Sayyid Ahmad Khan (1817-1889) pe care le-a dat-o lordul Cromer (1841-1917), unul dintre arhitecţii principali ai imperialismului britanic în lumea musulmană. În fapt, în timp ce Ahmad Khan afirma că „dominaţia britanică în India este lucrul cel mai frumos pe care l-a văzut lumea” (9) şi afirma într-o fatwa că „nu e legitim să te revolţi împotriva englezilor până ce aceştia nu vor respecta religia islamică şi vor consimţi ca musulmanii să-şi practice cultul propriu” (10), Muhammad ‘Abduh transmitea mediului musulman ideile raţionaliste şi scientiste ale Occidentului contemporan. ‘Abduh susţinea că în civilizaţia modernă nimic nu contrastează cu Islamul adevărat (identificând ginn-i cu microbii era convins că teoria evoluţionistă a lui Darwin era conţinută în Coran), de unde necesitatea de a revedea şi a corecta doctrina tradiţională, supunând-o judecăţii raţionale şi adăugându-i contribuţiile ştiinţifice şi culturale ale gândirii moderne.
După ‘Abduh, exponentul principal al curentului salafit a fost Rashid Rida, care în urma prăbuşirii califatului otoman a proiectat crearea unui „partid islamic progresist” (11) capabil să creeze un nou califat. În 1897 Rashid Rida a fondat revista “Al-Manar”, care, difuzată în întreaga lume arabă şi chiar mai departe, după moartea sa va fi publicată pentru cinci ani de un alt exponent al reformismului islamic: Hasan al-Banna (1906-1949), fondatorul organizaţiei Fraţii Musulmani.
Însă, în timp ce Rashid Rida teoretiza naşterea unui nou stat islamic destinat să guverneze umma, în peninsula arabă prindea formă Regatul Arabia Saudită, în care domnea o altă doctrină reformistă, aceea wahhabită.
Secta wahhabită
Secta wahhabită îşi trage denumirea proprie din numele lui Muhammad ibn ‘Abd al-Wahhab (1703-1792), un arab din Nagd din şcoala hanbalită care s-a entuziasmat foarte repede de scrierile unui jurist literar care trăise cu patru secole înainte în Siria şi în Egipt, Taqi ad-din Ahmad ibn Taymiyya (1263-1328). Susţinător al unor obtuze interpretări antropomorfice ale imaginilor conţinute în limbajul coranic, animat de un adevărat odium theologicum în confruntarea cu sufismul, acuzat de mai multe ori de heterodoxie, Ibn Taymiyya merită din plin definiţia de „tată al mişcării salafiste de-a lungul secolelor” (12), dată de Henry Corbin. Pe urmele sale, Ibn ‘Abd al-Wahhab şi partizanii săi au discreditat ca fiind manifestări ale politeismului (shirk) credinţa în intermedierea profeţilor şi a sfinţilor şi, în general, toate acele acte care, după părerea lor, echivalează cu deţinerea de către o fiinţă umană sau altă creatură a unei părţi din omnipotenţa şi voinţa divină, astfel că ei considerau a fi politeist (mushrik), cu toate consecinţele ce decurg de aici, pe cel mai pios musulman pe care-l prindeau că-l invocă pe profetul Mohamed sau că se roagă lângă mormântul unui sfânt. Wahhabiţii au atacat oraşele sfinte al Islamului şiit, distrugând sanctuarele; cucerind între 1803-1804 Mecca şi Medina, au demolat monumentele sepulcrale ale sfinţilor şi martirilor şi au profanat până şi mormântul Profetului; au condamnat organizaţiile iniţiatice şi riturile lor, au abolit celebrarea naşterii Profetului, au impus impozite pelerinilor şi au suspendat pelerinajul la Casa Domnului, au dat interdicţiile cele mai absurde.
Înfrânţi în acţiunea pe care suveranul egiptean a dus-o împotriva lor la incitarea Sublimei Porţi, wahhabiţii s-au împărţit între cele două dinastii rivale Sa’ud şi Rashid şi pentru un secol şi-au consumat energia în luptele interne care au însângerat peninsula arabă, până ce Ibn Sa’ud (‘Abd al-’Aziz ibn ‘Abd ar-Rahman Al Faysal Al Su’ud, 1882-1953) a restaurat secta. Susţinut de Marea Britanie care, unic stat în lume, în 1915 a iniţiat relaţii oficiale cu el exercitând un „cvasi protectorat” (13) asupra Sultanatului de Nagd, Ibn Sa’ud a reuşit să ocupe Mecca în 1924 şi Medina în 1925. Devenind astfel „Rege al Hidjaz-ului şi Nagd-ului şi al regiunilor adiacente”, după titlul care în 1927 i-a fost atribuit prin Tratatul de la Jeddah din 20 mai, încheiat cu prima putere europeană care a recunoscut noua formaţiune statală wahhabită: Marea Britanie.
„Victoria sa – scria unul dintre orientaliştii care l-au lăudat – l-a făcut suveranul cel mai puternic al Arabiei. Puterea sa se întindea asupra Iraq-ului, Palestinei, Siriei, Mării Roşii şi Golfului Persic. Personalitatea sa impunătoare s-a afirmat prin crearea acelor Ikhwàn sau Fraţilor: o confrerie de wahhabişti activişti pe care englezul Philby a denumit-o „o nouă masonerie” (14).
Este vorba despre Harry St. John Bridger Philby (1885-1960), organizatorul revoltei arabe antiotomane din 1915, cel care „ocupase la curtea lui Ibn saud postul decedatului Shakespeare” (15), pentru a cita expresia hiperbolică a unui alt orientalist din epoca aceea. El a fost cel care a susţinut pe lângă Winston Churchill, George al V-lea, baronul Rothschild şi Chaim Weizmann proiectul unei monarhii saudite care, uzurpând custodia Locurilor Sfinte tradiţional deţinută de dinastia haşemită, a unificat peninsula arabică şi a controlat în contul Angliei ruta maritimă Suez-Aden-Mumbay.
La sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în timpul căreia Arabia Saudită a menţinut o neutralitate filoengleză, la patronajul englez s-a adăugat şi apoi i s-a substituit cel nord-american. În acest sens, un eveniment anticipator şi simbolic a fost întâlnirea care a avut loc la 1 martie 1945 pe Canalul de Suez, la bordul navei Quincy, între preşedintele Roosevelt şi suveranul wahhabit, care, aşa cum aminteşte orgolios un arabist american „a rămas mereu un mare admirator al Americii, pe care o preferă chiar Angliei” (16). Într-adevăr, încă din 1933 monarhia saudită concesionase către Standard Oil Company of California monopolul exploatărilor petroliere, în timp ce în 1934 compania americană Saoudi Arabian Mining Syndicate obţinuse monopolul explorării şi exploatării aurului.
Fraţii Musulmani
Uzurpând custodia Locurilor Sfinte şi având prestigiul ce rezultă dintr-un astfel de rol, familia Sa’ud a simţit nevoia să dispună de o „internaţională” care să-i permită să-şi extindă propria hegemonie asupra unei mari părţi a comunităţii islamice, cu scopul de a contracara răspândirea panarabismului nasserian, a naţional-socialismului baathist şi – după revoluţia islamică din 1978 din Iran – a influenţei şiismului. Organizaţia Fraţilor Musulmani a pus la dispoziţia politicii Riyadului o reţea organizaţională care în mod evident era alimentată financiar de saudiţi. „După 1973, graţie creşterii redevenţelor provenite din exploatarea petrolului, mijloacele economice nu au lipsit; acestea vor fi investite mai ales în zonele în care un Islam puţin „consolidat” ar fi putut deschide poarta influenţei iraniene, adică în Africa şi în comunităţile musulmane emigrate în Occident” (17).
Pe de altă parte, sinergia dintre monarhia wahhabită şi mişcarea fondată în 1928 de egipteanul Hassan al-Banna (1906-1949) se bazează pe un teren doctrinar substanţialmente comun, fiindcă Fraţii Musulmani sunt „moştenitorii direcţi, chiar dacă nu mereu cu totul fideli, ai salafismului lui Muhammad ‘Abduh” (18) şi astfel ei poartă înscris în ADN-ul lor tendinţa de a accepta, chiar cu toate rezervele necesare, civilizaţia modernă occidentală. Tariq Ramadan, nepotul lui Hassan al-Banna şi exponent al actualei intelighentzii musulmane reformiste, interpretează astfel gândirea fondatorului organizaţiei: „Ca toţi reformiştii care l-au precedat, Hassan al-Banna nu a mai demonizat Occidentul. (…) Occidentul a permis umanităţii să facă paşi mari înainte şi aceasta odată cu Renaşterea, când a fost iniţiat un vast proces de secularizare (care a adus o contribuţie pozitivă, ţinând cont de specificitatea religiei creştine şi a instituţiei clericale)” (19). Intelectualul reformist aminteşte că bunicul, în activitatea sa de maestru de şcoală, se inspira din cele mai recente teorii pedagogice occidentale şi citează din scrierile sale un pasaj semnificativ: „Trebuie să ne inspirăm din şcolile occidentale, din programele lor (…) Trebuie de asemenea ca din şcolile occidentale şi programele lor să preluăm interesul constant către educaţia modernă şi modul lor de a aborda exigenţele şi pregătirea instruirii, fondate pe metode bazate pe studii asupra personalităţii şi naturii copilului (…) Trebuie să profităm de toate aceste lucruri, fără să ne fie ruşine: ştiinţa este un drept al tuturor (…)” (20)
Cu aşa-numita „Primăvară arabă” s-a manifestat în manieră oficială disponibilitatea Fraţilor Musulmani de a se alinia reperelor ideologice ale culturii politice occidentale pe care Huntington le indica drept termeni fundamentali ai contrastului cu Islamul. În Libia, în Tunisia, în Egipt Fraţii s-au bucurat de susţinerea americană.
Partidul egiptean Libertate şi Justiţie, constituit în 30 aprilie 2011 din iniţiativa Fraternităţii şi controlat de ea se reclamă de la „drepturile omului”, susţine democraţia şi gestionarea capitalistă a economiei, nu se opune împrumuturilor de la FMI. Preşedintele său, Muhammad Morsi (n. 1951), astăzi preşedinte al Egiptului[1], a studiat în Statele Unite, unde a lucrat ca asistent universitar la California State University; doi dintre cei cinci fii ai săi sunt cetăţeni americani. Noul preşedinte a declarat brusc faptul că Egiptul va respecta toate tratatele semnate cu alte ţări (deci şi cu Israelul); el a întreprins prima sa vizită oficială în Arabia saudită şi a declarat că intenţionează să întărească relaţiile cu Riyadul; de asemenea, a declarat că susţinerea mişcării armate de opoziţie faţă de regimul de la Damasc este o „datorie etică”.
Dacă teza lui Huntington aveau nevoie de o demonstraţie, Fraţii Musulmani au furnizat-o.
NOTE:
1. Samuel P. Huntington, Lo scontro delle civiltà e il nuovo ordine mondiale, Garzanti, Milano 2000, p. 319.
2. Ibidem, p. 310.
3. Rédha Malek, Tradition et révolution. L’enjeu de la modernité en Algérie et dans l’Islam, ANEP, Rouiba (Algeria) 2001, p. 218.
4. Stefano Allievi şi Brigitte Maréchal, I Fratelli Musulmani in Europa. L’influenza e il peso di una minoranza attiva, în: I Fratelli Musulmani nel mondo contemporaneo, a cura di M. Campanini e K. Mezran, UTET, Torino 2010, p. 219.
5. “When the enemy is armed with a totalitarian ideology and served by regiments of devoted believers, those with opposing policies must compete at the popular level of action and the essence of their tactics must be counter- faith and counter-devotion. Only popular forces, genuinely involved and genuinely reacting on their own behalf, can meet the infiltrating threat of Communism” (http://www.american-buddha.com/lit.johnsonamosqueinmunich.12.htm)
6. “- Les Américains vous semblent-ils plus conciliants que les Européens? – A l’égard de l’islam, oui. Il n’y a pas de passé colonial entre les pays musulmans et l’Amérique, pas de croisades; pas de guerre, pas d’histoire… – Et vous aviez un ennemi commun: le communisme athée, qui a poussé les Américains à vous soutenir… – Sans doute, mais la Grande-Bretagne de Margaret Thatcher était aussi anticommuniste…” (Tunisie: un leader islamiste veut rentrer, 22/01/2011; http://plus.lefigaro.fr/article/tunisie-un-leader-islamiste-veut-rentrer-20110122-380767/commentaires).
7. Massimo Campanini, Il pensiero islamico contemporaneo, Il Mulino, Bologna 2005, p. 137.
8. Cit. în: Maryam Jameelah, Islam and Modernism, Mohammad Yusuf Khan, Srinagar-Lahore 1975, p. 153.
9. Cit. în: Tariq Ramadan, Il riformismo islamico. Un secolo di rinnovamento musulmano, Città Aperta Edizioni, Troina (En) 2004, p. 65.
10. Massimo Campanini, Il pensiero islamico contemporaneo, cit., p. 23.
11. Cit. în: Tariq Ramadan, op. cit., p. 143.
12. Henry Corbin, Storia della filosofia islamica, Adelphi, Milano 1989, p. 126.
13. Carlo Alfonso Nallino, Raccolta di scritti editi e inediti, Vol. I L’Arabia Sa’udiana, Istituto per l’Oriente, Roma 1939, p. 151.
14. Henri Lammens, L’Islàm. Credenze e istituzioni, Laterza, Bari 1948, p. 158.
15. Giulio Germanus, Sulle orme di Maometto, vol. I, Garzanti, Milano 1946, p. 142.
16. John Van Ess, Incontro con gli Arabi, Garzanti, Milano 1948, p. 108.
17. Alain Chouet, L’association des Frères Musulmans, http://alain.chouet.free.fr/documents/fmuz2.htm. Asupra prezenţei Fraţilor Musulmani în Occident, cfr. Karim Mezran, La Fratellanza musulmana negli Stati Uniti, in: I Fratelli Musulmani nel mondo contemporaneo, cit., pp. 169-196; Stefano Allievi e Brigitte Maréchal, I Fratelli Musulmani in Europa. L’influenza e il peso di una minoranza attiva, ibidem, pp. 197-240.
18. Massimo Campanini, I Fratelli Musulmani nella seconda guerra mondiale: politica e ideologia, “Nuova rivista storica”, a. LXXVIII, fasc. 3, sett.-dic. 1994, p. 625.
19. Tariq Ramadan, op. cit., pp. 350-351.
20. Hassan al-Banna, Hal nusir fi madrasatina wara’ al-gharb, “Al-fath”, 19 sett. 1929, cit. în: Tariq Ramadan, op. cit., p. 352.
Traducere Cristi Pantelimon
Sursa: http://www.eurasia-rivista.org/lislamismo-contro-lislam/17951/
[1] La data scrierii articolului. Azi, Morsi nu mai este preşedintele Egiptului (fiind înlăturat de la putere la 3 iulie 2013) (n. tr.).
