La cererea publicului, adică la sugestia dlui Cristi Pantelimon, lărgesc paranteza referitoare la „enigmaticul colonel Romanov”. Probabil că nu i-aș fi ținut minte numele, dacă nu-mi sărea în ochi paradoxul: un Romanov emisar al Țarului comunist! Da, are dreptate domnul Cristi, informația este foarte importantă. Voi încerca să sistematizez și să pun pe hârtie tot ce-mi aduc aminte în această privință, din discuțiile purtate în principal cu Simion Ghinea și Petre Țuțea. De câteva ori, în holul mare al Athenee Pallace-ului, am asistat, mai mult ca martor mut, la discuții pe acest subiect ale celor doi cu alți camarazi. Mi-aduc aminte câteva nume: Antonaru, Nacu… Pe alții i-am uitat sau n-am avut onoarea să le aflu numele… Mă mai întrebau și pe mine ce părere am: au greșit sau nu legionarii când au respins oferta colonelului Romanov?
Mărturii interesante – și mult mai importante ar putea depune domnul Marcel Petrișor, care a făcut ani buni de temniță alături de cei doi, pomeniți mai sus. Or, subiectul oferta lui Romanov a fost discutat mai ales în temniță, între fruntașii legionari încarcerați, părerile fiind împărțite, iar la ieșirea din temniță, în 1964, nu se ajunsese la nicio concluzie care să poți spune că ar reprezenta punctul de vedere legionar! Mai precizez că Simion Ghinea, personaj puțin cunoscut din pricina discreției și modestiei sale, a fost unul dintre comandanții legionari extrem de activi. După „fuga” în Germania a câteva sute de fruntași legionari și internarea în lagăre și închisori a mii de legionari, Simion Ghinea a fost șeful legionarilor din România aflați în stare de libertate. A organizat ajutorul legionar, printre altele, pentru familiile celor arestați sau plecați, unii pe lumea cealaltă. Las pentru altădată o relatare mai amplă asupra Bădiei Simion…
De mai multe ori l-am auzit pe Simion Ghinea spunând că nu poate uita momentul următor: el pe trotuarul din față la CAPȘA, iar peste drum, în sala Teatrului Constantin Tănase, se ținea o importantă întrunire comunistă, cu megafoane instalate în stradă, ca trecătorii să poată auzi discursurile din sală. Ce nu putea uita Simion Ghinea a fost momentul în care Ana Pauker s-a pronunțat cam așa: „îi invităm alături de noi pe bravii legionari, care au suferit și ei prigoana burghezo-moșierească din România”. Leg această amintire de „oferta lui Romanov” venită din partea lui Stalin. Așa era: legionarii suferiseră și ei prigoana „burghezo-moșierească”, care fusese cu ei incomparabil mai aspră, de-a dreptul criminală, cum nu fusese față de comuniști!
Stalin și serviciile secrete rusești cunoșteau bine potențialul legionar, ca și serviciile engleze. Doar colaboraseră atât de strâns în ianuarie 1941 ca să pună de o „rebeliune” legionară, în urma căreia legionarii să fie scoși de la guvernare și mai ales din structurile Armatei Române, despre care se știa că va intra curând în războiul anti-sovietic, deci și anti-englez, pentru Întregirea Țării. O armată română cu guvern legionar și cu susținerea Mișcării Legionare ar fi avut o putere de pătrundere în aliniamentele sovietice mult mai mare, o disponibilitate la sacrificiu fără pereche printre armatele angajate în marea conflagrație. Așa cred eu, că diversiunea anti-legionară din ianuarie 1941, a avut și acest scop: legionarii să nu participe la Cruciada Anti-Bolșevică din Răsărit! Și mai cred, sunt convins chiar, am dovezi, că cei care, din partea serviciilor secrete românești, au organizat această diversiune criminală, nu au făcut-o cu știința și acordul lui Ion Antonescu.
La sfârșitul războiului, adică după august 1944, Eugen Cristescu a fost capturat și dus la Moscova. Din propriile sale mărturii făcute la întoarcere, unul dintre subiectele asupra cărora a fost chestionat de ruși cu insistență a fost Mișcarea Legionară. A ținut mai multe prelegeri pe acest subiect în fața unor săli pline de înalți ofițeri KGB și GRU. Se poate trage concluzia că rușii, în frunte cu Stalin, au avut informații corecte despre legionari, au înțeles esența anti-politicianistă a acțiunii legionare, împotriva marii finanțe etc. Legionarii se pronunțaseră și împotriva comunismului, în care Codreanu văzuse primejdia cea mare pentru România și pentru omenire, dar în acțiunea practică legionarii se răfuiseră fizic cu exponenții și apărătorii ordinii impuse de oligarhia coruptă și corupătoare, instaurată la guvernarea României de oculta plutocratică… De marea finanță mondială!
Semnificativ momentul din noiembrie 1940, când legionarii își fac dreptate la Jilava singuri, și-i execută pe asasinii legionarilor în anii de guvernare carlistă. În celelalte celule, alăturate, se aflau arestați zeci de comuniști! I-am auzit pe mulți nerozi mirându-se că legionarii i-au lăsat în viață pe comuniștii din Jilava. Păi de ce i-ar fi omorît?! Nu existase până atunci nicio confruntare fizică între cele două tabere, iar pentru deosebirea de idei politice sau de altă natură doctrina legionară nu prevedea „sancțiuni”! Necum pedeapsa capitală.
Existau destule motive pentru ca Stalin, dacă era bine informat asupra legionarilor, să facă ce a făcut: a încercat să-i atragă de partea sa pe legionari! Pentru cât timp? Cât de sinceră era această prețuire? Cât de liberi ar fi fost legionarii să-și urmărească propriile ținte?! Iată numai câteva întrebări și motive de îndoială care vor fi contat pentru legionari la vremea aceea.
Altminteri, discursurile lui Codreanu în Parlamentul României fuseseră taxate de unii adversari că ar fi avut tentă comunistă! Vocea lui Codreanu a fost singura – alături de dr Lupu, care s-a rostit în apărarea greviștilor de la Grivița! Etc. Ca adversari ai aceluiași regim politic, chiar dacă de pe poziții radical diferite, comuniștii și legionarii aveau câteva puncte doctrinare comune! Deosebirile – oricât de mari, de fundamentale, puteau fi uitate, o vreme cel puțin!… Să-și fi făcut Stalin asemenea calcule?
Ce calcule și-au făcut legionarii?
Au ales, în cele din urmă, să nu colaboreze cu comuniștii, cu armata de ocupație! Chiar cu prețul ca această ocupație să capete astfel în România forme de o asprime rară. Cazul Pitești, de pildă, de represiune antilegionară, fiind de o cruzime fără pereche, de a stârnit stupoarea și „admirația” specialiștilor din tot lagărul comunist. Întrebare: nu cumva violența represiunii kominterniste, antilegionară și antiromânească, a depășit cu mult ce prevăzuseră legionarii atunci când au refuzat oferta Romanov? Adică: nu cumva, dacă ar fi știut ce-i așteaptă, altul ar fi fost răspunsul legionarilor la oferta Romanov?…
Și nu cumva refuzul legionarilor a făcut ca represiunea să depășească orice așteptări?!
Din alte surse, nu cele citate mai sus, am auzit comentariul următor: Ana Pauker a tratat cu legionarii până a pus mâna pe listele cu numele legionarilor, fără de care era greu de pornit represiunea. Cu alte cuvinte, le-a întins legionarilor o capcană și Nicolae Pătrașcu, reprezentantul lor la tratative, a fost tras pe sfoară…. Nu mai țin minte la cine am auzit acest comentariu, nici nu este important din punctul de vede al acestor însemnări care ar dori să se mențină la un nivel mai teoretic, mai puțin al faptelor istoricește riguros reconstituite: dilema în care s-au aflat legionarii când li s-a făcut oferta Romanov, indiferent de decizia finală a legionarilor, de a refuza! Dilema este o situație, o stare, de regulă neplăcută, incomodă, din care nu există decât două soluții, două ieșiri, amândouă prezentând inconveniente greu de acceptat. Intrarea la guvernare alături de comuniști ar fi însemnat dezicerea de tot trecutul legionar și renunțarea la viitorul Mișcării. Instinctul de conservare îi îndemna însă să se alăture comuniștilor și să încerce imposibilul: domolirea Fiarei, coabitarea cu aceasta. În cele din urmă au prevalat argumentele în favoarea soluției „onorabile”! Prin care să nu fie afectată imaginea „arhangelică” a Legiunii. Imaginea care azi contează atât de mult, contează în mod decisiv, în proliferarea legionarismului la scară tot mai …planetară.
Cert este, pentru mine, ca martor, un singur lucru: În temnițele comuniste, iar mai apoi în libertate, legionarii au dezbătut îndelung oferta Romanov, fără să ajungă la capătul disputei. Controversa ar putea continua și azi.
Mai adaug un detaliu de ultimă oră: pe blogul ioncoja.ro a apărut informația că este în curs de apariție în Occident o carte care ar urma să publice documente inedite privind relațiile strânse dintre Ceaușescu și legionari… Repet: Ceaușescu și legionarii… N-au lipsit legionarii din familia, din neamul lui Nicolae Ceaușescu, așa cum n-au lipsit din nicio familie românească mai serioasă! Va fi oare, după apariția acestei cărți, să consemnăm că dilema în care s-au aflat legionarii mai făcea posibilă și o a treia soluție? O ieșire mai secretă?
Am știut de la același Simion Ghinea că a existat un caiet care se găsea numai la Căpitan, uncaiet cu parole. Nu erau trecute nume, ci parole, cu care se înscriseseră în Mișcarea Legionară persoane cu un statut special: atașate Legiunii, aceste persoane puteau fi de un folos mai mare cauzei cu condiția să nu se cunoască atașamentul lor la valorile și țelurile Mișcării. De exemplu, un magistrat sau ofițer superior, care nu putea rămâne în funcție dacă și-ar fi arătat vreo simpatie politică, cu atât mai mult simpatia pentru legionari. Iar din acea funcție putea aduce multe servicii camarazilor!
Sau un tînăr intelectual a cărui evoluție publică ar fi avut de suferit dacă se știa că este legionar! Așa cum au avut de suferit Mircea Eliade și Emil Cioran, și atâția alții. Dar nu toți. Unii intelectuali și-au ascuns cu dibăcie crezul politic, s-au dedublat cu multă diplomație și au făcut carieră strălucită printre comuniști! Nu s-au dedat la excese pentru a fi „crezuți” și acceptați în haita de lupi, de hiene, iar comuniștii aveau și ei nevoie de câțiva autentici cărturari, cu studiile efectuate la timp și cu strălucire. Măcar pentru fațadă. Aceștia au făcut mult bine culturii și societății românești, în măsura în care a depins de ei! Au diminuat deseori efectele distructive ale proletcultismului!
Cunosc câțiva. Mai exact spus i-am bănuit că sunt înregistrați în Caietul Căpitanului. Unii au ajuns chiar în Comitetul Central al PCR. Când am început să fiu și eu cât de cât cunoscut, inclusiv cu simpatiile mele legionare, unii dintre activiștii comuniști m-au „taxat” pentru asta, dureros de tot chiar, dar alții m-au iubit cu discreție și eficiență. La câțiva dintre cei cu greutate și răspundere politică în cultură și învățămînt am simțit ceva mai special, o anumită satisfacție cu care priveau și receptau „cojismele” mele, de la adunările PCR sau scriitoricești. Am simțit că ei nu mă vor „apăsa” la o adică, adică atunci când ar fi ajuns să depindă de ei soarta mea profesională. Îmi pare rău că după 1990, la cei câțiva care au prins acest soroc, nu m-am prezentat să discut cu ei pe față subiectul, bănuiala mea! Azi nu mai este în viață niciunul!
Ce rost aveau parolele acelea? Ideea era că, dacă la un moment dat, cel mai probabil după biruința legionară, acești legionari neînregimentați în cuiburi, fără carnet de membru, fără cotizația plătită la zi, ar fi dorit să-și dezvăluie identitatea de legionari, n-aveau decât să se se prezinte la sediul legionar central și să rostească parola fermecată, confirmată de caietul amintit! Și-și intrau în drepturile de vechi și statornic combatant naționalist!… Simplu și ingenios!
După moartea Căpitanului, caietul a trecut pe la mai multe persoane, printre care și pe la Simion Ghinea. De la el știu această poveste. M-am ferit să-l întreb unde se mai află acel caiet la data respectivă… O altă poveste, relatată după 1990 de un fost securist, despre cum a fost identificat un român important din Occident după o parolă, mă face să cred că acel caiet a ajuns la cine nu trebuia! Numai că și în Securitate se pare că au ajuns câțiva dintre acei legionari care au acționat de capul lor pe linia legionară!… Dintre prietenii apropiați, numai pe Lucian Pavel l-am descoperit că știa și el de Caietul cu parole…
Literatură? Politic fiction?…
Ce legătură au toate acestea cu „cazul” dlui Ion Iliescu?
Cele mai sus relatate au legătură cu orice politician important, care a ajuns în poziții de decizie sau a aspirat la așa ceva. Deci și cu unul ca Ion Iliescu! Atât cât cunosc faptele „de armă” ale fostului nostru președinte, mi-am permis să-mi imaginez, să cred, să-mi închipui că dînsul a trecut de mai multe ori prin momente de cumpănă, când a trebuit să aleagă între două comportamente posibile: unul onorabil, moralicește corect, convenabil pentru imaginea publică și pentru judecata contemporanilor, dar fără consecințe pentru binele comunitar, șialtul, pe care publicul să-l perceapă ca pe o abatere de la normele eticii publice, ca pe o maculare a imaginii publice, dar care, în realitate, pe termen lung, să fie mult mai folositor, mai benefic decât prima soluție.
Alexandru Bârlădeanu și-a făcut datoria de a avertiza public asupra pericolului maxim pe care-l prezentau intențiile de reformare ale lui Petre Roman, la data aceea susținut public numai/mai ales de Petre Băcanu, cu întreaga redacție a „României Libere”. Bătrân și bolnav, Alexandru Bârlădeanu a ales această soluție, acest gest onorabil și disperat: dezvăluirea în public a intențiilor adversarului, intenții anti-românești, al căror caracter nociv puțini l-au înțeles atunci! Drept care Petre Roman și-a văzut de drum și ne-a pricopsit cu măsurile acelea aberante asupra cărora mai nimeni nu a mai putut reveni. Sau nu a avut voie!…(!!)
Se știa că Ion Iliescu nu agreează acele măsuri, că nu-l agreează pe Petre Roman! Acum ne este limpede că-i fusese impus. Probabil că n-o să aflăm niciodată de cine fusese impus Petre Roman în fruntea Guvernului României! Mă întreb dacă însuși Ion Iliescu știe!… Nici măcar Petre Roman?!… Deloc exclus!
Iliescu s-a abținut să-l susțină pe Bârlădeanu și să ia distanță față de neroziile sau actele de sabotaj și subminare a economiei naționale pe care Petre Roman le făcea cu graba celui care știa că nu va face mulți purici ca prim ministru. Era limpede că are un caiet de sarcini precise și că era la întrecere cu timpul…
Inert cum părea la ce făcea Petre Roman, adică nesupărându-i pe cei care ni-l vârâseră pe gât pe „omul fără gât”, Ion Iliescu a rămas în joc, iar Alexandru Bârlădeanu a fost pus pe linia moartă. Se poate spune că în felul acesta Ion Iliescu a putut, la un moment dat, să pună un prim ministru mai aproape de viziunea sa politică și economică: Nicolae Văcăroiu. În legătură cu guvernarea Nicolae Văcăroiu, memoria mea reține în mod deosebit două momente semnificative, două declarații făcute de dl Văcăroiu într-un cerc restâns la care aveam acces.
Prima: Nicolae Văcăroiu se întâlnește cu delegația FMI (sau a Băncii Mondiale), care îl atenționează asupra faptului că în România nu se colectează destul de bine taxele și impozitele, că sunt multe restanțe, mulți restanțieri!… La care „nea Nicu” face imprudența să dea un răspuns sincer: „Aveți dreptate, avem mari greutăți chiar și cu firmele cele mai serioase, ca Pepsi Cola sau Coca Cola, restante cu sume mari la plata taxelor!” La care de peste masa tratativelor răspunsul a venit și mai sincer: „Nu vă legați dumneavoastră de firme ca Pepsi Cola sau Coca Cola. Aceste firme au cotizat destul înainte de 1990, pe banii lor a căzut comunismul, iar dumnevoastră sunteți acum prim ministru!…”
A doua: În așteptarea acelorași instanțe mondialiste, care urmau să prezinte un pachet de măsuri aspre, greu acceptabile, la Reșița și Hunedoara s-au organizat în acele zile greve puternice, pe care primul ministru le-a putut invoca în tratativele cu reprezentanții lui Big Brother, ca s-o lase mai moale aceștia cu reforma. Se înțelege cine a organizat acele greve?!
Cine caută să înțeleagă comportamentul și jocul politic al lui Ion Iliescu trebuie, după mine, să pornească de la convingerea că Ion Iliescu, încă de …pionier, s-a visat dintotdeauna să ajungă secretar generat al PCR! Să ajungă în fruntea Țării având sprijinul unui partid comunist, muncitoresc, într-un regim monopartinic, autoritar și discreționar cum era regimul ceaușist și toate celelalte sisteme politice din lagăr! Mi-e ușor să-mi imaginez că Ion Iliescu s-a visat un reformator al acestui sistem, căruia să-i dee celebra „față umană”! Pe 22 decembrie 1989, la prima sa apariție TV după „fuga” lui Ceaușescu, Ion Iliescu s-a dat de gol: se credea viitorul secretar general al PCR. Dovadă, celebra sa declarație, acuzația că Nicolae Ceaușescu „a întinat idealurile” comunismului.
Mi-aduc bine aminte ce era în capul meu în acele zile: teama că se va instala în fruntea Țării troica Brucan – Iliescu – Roman, modelul sovietic: secretar general – președinte – prim ministru. Cel mai mult îmi repugna că Nicolae Ceaușescu va fi înlocuit de Silviu Brucan! A trecut mult până am priceput că Brucan și-a luat alt rol: de eminența cenușie a regimului, discretă și deplin eficientă, cu rol decisiv în chestiunile majore! De unde-i venea lui Brucan această autoritate? Ce l-a constrâns pe Ion Iliescu să-l recunoască de șef? Episodul povestit de Mircea Coșea ar trebui pus în discuția tuturor celor implicați, cu obligația de a-și dechide buzunarul cu amintiri și să-l deșerte fără să lase nimic pentru mai târziu. Aviz în primul rând pe adresa domnilor Ion Iliescu și Petre Roman, oricât se feresc cei doi să mai facă ceva împreună!
N-am stat niciodată de vorbă cu dl Ion Iliescu între patru ochi! Am fost numai în delegație, din partea Uniunii Vatra Românească, de vreo trei-patru ori. Cu o singură excepție, când am organizat la Vatra Românească, în sediul vechi de pe Moliere, un Sfîntul Ion pentru ION-ii din Vatră. Ne-am trezit la un moment dat, după miezul nopții, că apare însuși Ion Iliescu, al cărui domiciliu era la câteva case mai alături. Gest de om normal. N-am băgat de seamă să fi venit cu vreo „gorilă” după dînsul. A fost bine venit și bine primit, mai ales că a dat acolo, printre invitați, și de Marian Munteanu. Au stat de vorbă cei doi într-un cadru mai restrâns pentru prima oară, mi se pare. Din păcate nu mai țin minte nimic din ce și-au spus. Ca orice gazdă, aveam obligația de a stârni oaspeții să golească cât mai multe pahare. Iar în chestiunea asta succesul ți-l asigură numai exemplul personal!…
Un alt gest de normalitate a(l) lui Ion Iliescu: la un moment dat m-a căutat dna Agatha Nicolau, cunoscuta actriță din Constanța, acum, după 1990, deputată FSN. Mi-a spus că stafful prezidențial ar fi bucuros dacă aș accepta să scriu un text, un text mai special, pe care să-l semneze președintele României… Despre ce text era vorba? Un mesaj de mulțumire și încurajare pentru românii din străinătate, pentru posturile de radio în limba română din străinătate. Persoanele implicate în această activitate aveau o întrunire la Sinaia, iar Ion Iliescu nu se putea duce să le mulțumească personal, era nevoit să le mulțumească printr-un mesaj. Eu l-am scris! A fost probabil mulțumit semnatarul, căci a mai venit o „comandă”: era aniversarea a 50 de ani a lui Grigore Vieru. Cum să nu scriu eu acel text cu cea mai mare bucurie?! Cred că au mai urmat vreo două-trei, de aceeași orientare politică: naționalistă. Unul dintre ele a fost un mesaj către toți românii la Învierea Domnului. Textul a fost reprodus în multe ziare, inclusiv în România Liberă, unde a avut parte de un comentariu răutăcios: autorul comentariului dădea ca sigur că textul nu a fost scris de Ion Iliescu, ci de o înaltă față bisericească și se întreba care a fost ierarhul care a consimțit să se dezonoreze în asemenea hal…
Eu n-am văzut lucrurile în acest fel… Iar atunci când Agatha Nicolau m-a invitat la o întâlnire cu unul dintre consilierii prezidențiali, care ținea să-mi mulțumească – mi s-a dat de înțeles că ar fi vorba și de o plată a serviciilor aduse Președintelui Țării, eu i-am răspuns cam așa: Dragă doamnă, mi s-a făcut deja o mare onoare că Președintele Țării a semnat texte scornite de mintea mea! E suficientă această plată! Am scris textele pentru prestigiul instituției și mă bucur că n-am dezamăgit! Președintele Țării, oricare ar fi el, când face un lucru bun trebuie sprijinit necondiționat! Prestigiul președintelui este parte din prestigiul Țării și al Neamului!” Bla-bla! Bla-bla!…
Astfel că întâlnirea „aceea” cu domnul consilier n-a mai avut loc. Din când în când mă întâlnesc însă cu domnul consilier la vreun concert sau alt eveniment cultural și ne salutăm cu plăcere, mai schimbăm o bârfă, socializăm!
De Agatha Nicolau nu mai știu nimic…
Ion Iliescu am auzit că e bine mersi!
Doamne, ajută, pe toată lumea!
Ion Coja
11 iunie 2014
Post scriptum. Aflu din comentariul fostului meu coleg D.D.R. că în 1990, după alegerile din mai, Ion Iliescu a avut intenția să-l pună prim ministru pe RADU CÂMPEANU!… Ce perspectivă complet nouă se deschide, asupra oamenilor și evenimentelor din acei ani?! Așa că, vrând nevrând, voi reveni!
