Multă lume m-a întrebat despre Ion Iliescu ce părere am! Evident, domnul Ion Iliescu este un subiect de discuții între mulți români, și mai ales de …dispuții, îmi vine să zic, inventând azi, 6 iunie 2014, acest nou cuvînt, o corcitură între discuții și dispute… Așadar, dispuție, dispuții… O efemeridă, probabil…
Zilele trecute am avut (din nou!) această …dispuție cu un fost consilier al domnului Iliescu, o persoană care, de cele mai multe ori, și-a arătat prețuirea pentru fostul său șef. E de luat în seamă părerea apropiaților, mai ales când pe aceștia îi prețuiești ca persoană. Cazul în care ne aflăm!… Domnul consilier este o peroană respectabilă pentru mine.
Din una într-alta, am formulat următoarea obiecție la adresa dlui Iliescu. Mi-am adus aminte de disputa dintre Alexandru Bârlădeanu și Petre Roman, în primele luni după ce s-a declanșat așa zisa „reformă” din societatea noastră post-decembristă. La vremea aceea am fost categoric de partea lui Alexandru Bârlădeanu și cred că nu sunt nici azi în altă poziție. Și i-am zis domnului consilier prezidențial: „De ce Ion Iliescu nu i-a luat apărarea lui Bârlădeanu?” De ce nu s-a arătat de partea cui este, mai ales că nu putea fi decât de partea bătrânului comunist, mare specialist economist, unul dintre puținii care avuseseră curajul să-l înfrunte pe Nicolae Ceaușescu, contrazicându-l într-o problemă importantă de construcție a societății socialiste multilateral dezvoltate: raportul dintre consum, acumulare și investiții. Deci, întrebarea, obiecția mea: De ce Ion Iliescu nu s-a raliat public poziției lui Bârlădeanu, de ce nu a avut tăria / curajul / demnitatea etc., de a i se opune aventurierului parașutat la guvernarea României.
Răpunsul pe care l-am primit a fost următorul, cu totul neașteptat: „Dacă i se alătura lui Bârlădeanu, Ion Iliescu pățea ce a pățit și Bârlădeanu: dispărea din viața publică, din politică!”
De câteva zile sunt pur și simplu obsedat de acest răspuns, al unui profesionist, informat asupra subiectului. Rândurile ce urmează decurg din acest răspuns!…
Așadar, dispărea din viața publică… Adică domnul Iliescu nu făcea ce voia în 1990? Nu dispunea de toată Țara după voia sa?… Nu avea deplina putere asupra evenimentelor?! Existau persoane sau entități de care să se teamă ori să asculte?!… Și a ascultat din convingere sau neavând încotro?…
…Acum pot spune, convins că am dreptate, că l-am judecat greșit deseori pe domnul Ion Iliescu pornind, conștient sau nu, de la premisa – simplist formulată, că poate să facă tot ce vrea și nu face, nu vrea ce trebuie!… Premisă complet greșită!
În definitiv, aceeași greșeală o făceam cu toții și pe vremea lui Ceaușescu. L-am considerat pe Ceaușescu că e liber să ia deciziile pe care le agreează, le consideră cele mai bune și eram supărați pe răposatul că nu lua decizia care ni se părea nouă corectă!…
În ecuația care se prefigurează mai trebuie introdusă și informația primită de la domnul Mircea Coșea, care, în auzul telespectatorilor de la OTV, în urmă cu vreo trei-patru ani, la emisiunea lui Tudor Barbu, a spus că textul legii 15 din 1990(1991?) nu a fost elaborat de „noi”, adică de specialiștii din guvern sau din partidul de guvernămînt, ci a fost adus în modul cel mai mafiot cu putință de trei inși necunoscuți, însoțiți de Silviu Brucan. Cei trei au trecut de filtrele de la intrarea în guvern fără să fie legitimați: erau însoțiți de marea mangafa mai sus numită Brucan! Și era destul!…
Au intrat în biroul lui Petre Roman și au depus textul legii!… Care apoi a ajuns în Parlament și a fost însușit fără multe discuții! Deși era textul de lege cel mai important, care a declanșat prăbușirea și distrugerea legală, legală și totală, a economiei noastre.
Trec peste faptul că Petre Roman a rămas dator măcar cu un comentariu al celor spuse de domnul Mircea Coșea… În lipsa unei reacții putem deduce că lucrurile stau așa cum le-a prezentat domnul Mircea Coșea, ceea ce ne obligă, pe unii ca mine, să-și …redimensioneze termenii în care au criticat, ba chiar au înfierat guvernarea lui Petre Roman.
Și mă opresc la semnificația care mă interesează pe mine acum: așadar nu cunoaștem identitatea celor care au decis un proces atât de important: deposedarea poporului și statului român de cele mai importante investiții făcute în ultimii 40 de ani!… Nu a făcut-o nici FSN-ul, nici altă entitate publică, nici măcar partidele din opoziți! Și nici specialștii din mediul academic, universitar! Cine, atunci, a elaborat textul acelei legi nenorocite?!
E de necrezut ce a povestit domnul Mircea Coșea, dar nu am motive să mă îndoiesc de cele spuse de domnul profesor, fost ministru etc. Și trag concluzia că nici Petre Roman nu a făcut ce „a vrut mușchii săi”! Ceea ce, firește, diminuează mult vinovația sa, deseori vecină trădarea.
Un individ onest ar putea comenta în felul acesta implicarea lui Ion Iliescu: de ce s-a mai băgat dacă nu avea libertatea de a acționa și de a decide?!
Așa aș fi zis și eu cu ceva vreme în urmă! Dar de o bucată de vreme, cum spuneam, privesc ușor altfel prestația lui Ion Iliescu în ultimii 30 de ani, includ deci și anii de pregătire a lui decembrie 1989.
În ianuarie 1989, adică la începutul anului 1989, am fost „invitat” de Aurel Dragoș Munteanu să vin alături de cei care pregăteau / complotau căderea lui Ceaușescu. Am refuzat! Am simțit destul de clar că comanda propriu zisă vine din afară, de la Moscova, dacă nu cumva și mai de departe, via Moscova! Și, român patriot cum mă știam, am refuzat! Ce a urmat se cunoaște, iar faptul că eu am refuzat să fac parte din echipă nu a împiedicat echipa să-și vadă de treabă!… Cui a folosit refuzul meu?!
Deci, ce am obținut prin refuzul meu? N-am obținut nimic pentru ceilalți, ci numai pentru mine am obținut liniștea sufletească de a nu mă fi compromis! De a nu fi pus umărul la săvârșirea răului!….
De o vreme însă îmi pun și altfel aceeași întrebare: nu cumva dacă nu refuzam și participam și eu la evenimente, la derularea lor, aceste evenimente s-ar fi desfășurat cât de cât altfel, în proporție de 0,1% sau de 10%?! Nu cumva participând la planificarea și derularea evenimentelor din Decembrie aș fi putut influența în vreun fel lucrurile, starea la care s-a ajuns? Nu cumva aș fi putut limita efectele nefericite, tragice chiar?!
Ca să dau un exemplu, imaginându-mi că aș fi fost printre complotiști, cred că eu unul i-aș fi tăiat lui Sergiu Nicolaescu din aplombul și elanul „ostășesc” cu care a planificat moartea a sute de tineri!… Eu nu i-aș fi tăcut, căci nu aveam niciun complex de inferioritate față de înfumuratul scelerat! Eu cam știam ce-i poate pielea și i-aș fi făcut atenți și pe ceilalți complotiști că individul este prea periculos prin soiul ciudat de nebunie de care suferea! Am simțit la câțiva dintre complotiști un fel de reținere respectuoasă pentru „marele regizor”! Eu nu aveam așa ceva, din mai multe motive, care nu interesează acum. Și aș fi putut fi de folos, i-aș fi dat peste mână sau măcar l-aș fi tras de mânecă pe zăltatul comandant de oști, diminuând oareșicât proporțiile dezastrului post-decembrist provocat de regizorul dus cu pluta!
Supoziții contrafactuale, așa se numesc, mi se pare. Nu sunt inutile, sunt inevitabile!
Mi-aduc bine aminte de discuțiile la care asistam între Ghinea, Țuțea și alți legionari bătrâni, prin anii 1970. Trecuseră abia vreo 25 de ani de când, în 1945, un emisar al Moscovei, colonelul Romanov, venise la legionari din partea lui Stalin să-i invite la guvernare, alături de comuniști, din două motive: Stalin, atât cât cunoștea el Mișcarea Legionară, o aprecia, iar despre comuniștii din România avea o părere foarte proastă! Nu agrea ideea să lase Țara numai pe mâna lor!… Să te tot miri!
La vremea respectivă acea ofertă i-a împărțit pe legionari în două tabere: unii Pro și alții Contra ofertei, a ideii de colaborare politică cu comuniștii și cu Moscova. N-am știut niciodată care a fost poziția lui Petre Țuțea. El mi-a prezentat argumentele fiecărei opțiuni posibile și la sfârșit mi-a cerut părerea: eu cum aș fi procedat? Instinctul m-a făcut să răspund că refuzul dat de legionari a fost totuși cea mai bună soluție! Adică am răspuns în așa fel ca să nu sporesc amărăciunea insomniilor prin care se vedea bine că treceau bieții oameni!… Și cred că așa a fost și cel mai bine!
Să examinăm puțin fiecare răspuns posibil: dacă legionarii acceptau să intre la guvernare, probabil că guvernarea de după 1944 nu ar fi trecut prin ororile „obsedantului deceniu”, adică prin ororile guvernării kominterniste. Câștiga Țara, pe termen scurt, dar riscul era ca Mișcarea Legionară să se compromită definitiv prin această cooperare tovărășească și deloc camaraderească!…
Refuzând, chiar cu prețul sacrificiilor și suferințelor la care au fost supuși românii, Mișcarea Legionară și-a păstrat capacitatea de a oferi pentru viitorime un model neîntinat – vorba domnului Iliescu. Atât pentru viitorimea imediată, cât și pentru eternitate… Și, după cum ce observă ușor, forța de contagiune a modelului legionar crește, încet, dar sigur, temeinic, și nu numai printre români… Doamne, ajută!
Mă întorc la subiect, la domnul Ion Iliescu. Era evident că din toată gașca decembristă a fost insul cel mai echilibrat, mai bine orientat, mai „normal”. Nu era greu să-și dea seama că în jurul său erau o mulțime de exaltați, de nesăbuiți, impostori și infractori în toată legea unii dintre ei, mai ales printre cei ce i s-au atașat după 22 decembrie 1989.
E foarte probabil ca dl Iliescu să-și fi pus problema cine să-l înlocuiască în caz că! La cine se gândea? Avea la cine să se oprească cu gândul?… Mi-e ușor să-i pun pe listă pe cei la care ar fi greșit dacă s-ar fi gândit că i-ar putea succede! Cap de listă un Petre Roman, un Adrian Năstase… Am avut de mai multe ori sentimentul că domnul Ion Iliescu nu-și găsește succesorul…
Cum spuneam, i-am reproșat deunăzi domnului Ion Iliescu că nu l-a sprijinjit pe Bârlădeanu. Iar domnul X, fost consilier prezidențial, mă face atent: adevărații organizatori ai lui Decembrie 1989 s-ar fi debarasat imediat de Ion Iliescu dacă acesta i s-ar fi opus lui Petre Roman, căci ce făcea Petre Roman nu era din capul său, ci din al celor care acționau prin Brucan și mai știe naiba prin cine alții, din umbră și de la depărtare, probabil…
Adică, dacă, așa cum bănuiesc, dl Ion Iliescu nu era de acord cu ce făcea Petre Roman, posibilitățile sale de a-l contracara erau foarte limitate. Le limita însăși eventualitatea de a supăra astfel anumite entități prin care ajunsese personajul politic cel mai important din România! Iar supărându-le, putea să fie eliminat de pe scena politică și înlocuit! Cu cine înlocuit? Nu cumva prin persoane care se puteau opune într-o măsură încă mai mică răului?! Adică persoane care ar fi făcut încă și mai mult rău decât Ion Iliescu!
Cu alte cuvinte: a existat și există mai departe o forță sau forțe străine care au un control asupra derulării evenimentelor politice din România. Nu este suficientă voința de a te opune acestor forțe! Chiar și la un președinte al României, care deține puterea supremă la care are acces un român! Căci președinția României nu înseamnă puterea de a decide în toate problemele de politică internă și externă. Pe lângă voință, ar mai trebui și forță, iar această forță lipsește, este limitată, indiferent despre ce președinte de Țară ar fi vorba!
În cazul cel mai fericit, lipsa forței este suplinită prin abilitate, diplomație, viclenie etc. Le-a avut în mare măsură Ceaușescu. Nu i-au lipsit nici lui Ion Iliescu. Dar în condiții radical deosebite.
În concluzie, concluzie provizorie, căci voi reveni:
am greșit profund când i-am imputat lui Ion Iliescu că nu a luat atitudine fermă în anumite momente, în consens cu ce știam bine că este chiar și opțiunea sa. A existat un risc de care eu n-am știut, n-am ținut seamă: riscul de a-i supăra pe „unii” aceia și de a-și pierde poziția politică, poziție din care dacă nu putea să împiedice producerea dezastrului, putea totuși să limiteze proporțiile prăbușirii noastre. Am în vedere, ca exemplu, faptul că printre nenorocirile cele mai mari care ne-au lovit dur de tot, două sunt dintre cele mai nefaste: legiferarea vînzării pământului către străini și restitutio in integrum a proprietăților confiscate de comuniști. Aceste măsuri ciminale, în mod vădit contrare intereselor românești elementare, nu au putut fi impuse câtă vreme a fost președinte Ion Iliescu. S-a încercat, dar n-au reușit! Știu bine asta!
Așa că „unii” aceia au fost nevoiți să-l debarce pe Ion Iliescu în 1996. Deși a avut voturile majorității românilor, Ion Iliescu a trebuit să se recunoască învins și să lase președinția României în grija unui autentic trădător și vînzător de țară: Emil Constantinescu. Secondat de țărănistul Vasile Lupu, tembelul obsedat de hectarele rămase de la mă-sa, la care nu a găsit acces decât legiferând principiul restituirii în integrum a propietăților funciare și imobile! Sunt convins că dacă în 1996 se respecta voința electoratului, iar Emil Constantinescu nu ajungea președinte, căci nu a avut majoritatea voturilor!, Ion Iliescu ar fi găsit calea de a împiedica promovarea și votarea legilor respective! Ion Iliescu deja se arătase decis să nu accepte cele două măsuri atât de nefericite pentru Țară. Emil Constantinescu se pare că fusese pregătit îndelung să accepte orice din partea celor care l-au inventat!
Voi reveni și asupra domnului Emil!
sursa: ioncoja.ro
