Pe 15 decembrie 1941, în lecţia de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, istoricul Gheorghe I. Brătianu identifica două „poziţii cheie”, respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: „1. Intrarea Bosforului şi, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de această mare închisă; şi 2. Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpâneşte. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”[1]. Tot el adăuga că „noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de ce se petrece în aceste două poziţii cheie ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră”[2]. Istoria veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea era sintetizată de Gheorghe I. Brătianu ca fiind o luptă pentru Marea Neagră între Rusia şi Europa.
Hidrocarburile din Marea Neagră și România
La începutul secolului XXI, Regiunea Mării Negre este o zonă geopolitică care poate fi utilizată de către actorii riverani ca platformă, fie pentru extinderea influenţei lor, fie pentru limitarea extinderii influenţei altor actori aflaţi în zonele adiacente (Marea Caspică – Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Balcani). Principalii actori geopolitici din regiunea Mării Negre sunt Federația Rusă, UE, NATO/SUA și Turcia. Zona extinsă a Mării Negre include, dacă avem în vedere strict criteriul geografic, cele şase state riverane (Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia şi Ucraina), însă termenul de „extins” se referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una geografică. Albania, Armenia, Azerbaidjan, Grecia şi Republica Moldova se integrează în acest concept al zonei extinse a Mării Negre având în vedere importanța economică, politică și strategică. Unul dintre ei mai importanți gânditori în domeniul geopoliticii și al relațiilor internaționale, Zbigniew Brzezinski considera că scopul geopolitic central al SUA ar trebui să-l reprezinte, la început de secol XXI, consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv UE, astfel încât această Europă să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepută de către elitele politice americane. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care s-au făcut pentru includerea unor state ex-sovietice în spațiul de valori euroatlantice, în diferite formule de angajament (asocierea la UE sau intrarea în NATO), ne îndreptățesc să concluzionăm că Statele Unite au declanșat operațiunea de cucerire a celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla „Rimland”-ul. În opinia geopoliticianului Nicholas J. Spykman, „Rimland”-ul reprezintă regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, spațiul tampon care separă zona pivot de „autostrada” maritimă care înconjoară Eurasia, respectiv Europa, Iranul, Orientul Mijlociu, sud-vestul Asiei, China, Indochina și Siberia de Est.
În raportul cu privire la problemele securităţii naţionale, adresat guvernului SUA în martie 1992 de către Paul Wolfovitz, se vorbea despre necesitatea neadmiterii apariţiei pe continentele european şi asiatic a unei forţe strategice, capabile să se opună SUA, iar în acest sens se atrăgea atenţia că ţările „cordonului sanitar” (în special Letonia, Estonia și Lituania) sunt teritorii de cea mai mare importanţă strategică, iar atentatul asupra lor din partea ruşilor trebuie să atragă după sine rezistenţa armată din partea ţărilor NATO. În anul 1998, preşedintele în exerciţiu al Diviziei petroliere a gigantului Halliburton, viitor vicepreşedinte al SUA, Dick Cheney, declara: „Nu mă pot gândi la un moment în istorie în care o regiune de pe glob să fi devenit brusc atât de importantă pentru noi din punct de vedere strategic, aşa cum este Caucazul, astăzi”. În anul 2001, acelaşi Dick Cheney recomanda în cadrul seminarului pentru elaborarea raportului Politica naţională pentru energie, includerea următoarei fraze programatice: „Preşedintele face din securitatea energetică prioritatea absolută a comerţului nostru şi a politicii noastre externe”. Bruce Pitcairn Jackson, preşedintele Proiectului pentru Democraţiile în Tranziţie, afirma în anul 2005, în faţa Senatului SUA, că „securitatea şi stabilitatea Mării Negre este esenţială pentru securitatea euroatlantică”. Interesul crescând al SUA şi al UE pentru axa Marea Neagră – Marea Caspică şi pentru zona caucaziană, fostă componentă a glacisului strategic al URSS, a generat nenumărate proteste din partea Federaţiei Ruse având în vedere intervenţia Occidentului în ceea ce este considerat ca fiind sfera de influenţă a Rusiei.
În Strategia Națională de Apărare a României pentru perioada 2015 – 2019 se menționează în mod expres faptul că „asigurarea securităţii în regiunea Mării Negre”[3] reprezintă un obiectiv de securitate națională al statului român în condițiile în care evoluțiile politico-militare din spațiul Pontului Euxin readuc în discuție „validitatea aranjamentelor de securitate încheiate cu Rusia la sfârșitul secolului XX”[4]. Totodată, se menționează faptul că „arhitectura europeană de securitate este tot mai ameninţată de crize şi conflicte în derulare în imediata vecinătate, la est şi la sud, în măsură să afecteze, direct sau indirect, interesele naţionale de securitate ale României”[5]. România, ca membră a NATO și a Uniunii Europene, își asumă obligația „de a păstra echilibrul strategic într-o zonă de interferenţă a unor complexe de securitate regionale, dar şi de a contribui la consolidarea procesului de europenizare, prin extinderea graduală a spaţiului european de libertate, prosperitate, securitate şi justiţie”[6]. Dintr-o astfel de perspectivă definită de Strategia Națională de Apărare, România este interesată de asigurarea libertății căilor de comunicații din Marea Neagră pentru dezvoltarea comerțului, soluţionarea conflictelor îngheţate din zonă, protejarea activităţilor economice derulate în Zona Economică Exclusivă a României la Marea Neagră, precum și de „dezvoltarea proiectelor menite să asigure diversificarea accesului la resurse, creşterea capacităţii de interconectare şi a competitivităţii, inclusiv prin implementarea obiectivelor Uniunii Energetice”[7]. Marea Neagră este considerată în acest moment ca fiind o a doua Mare a Nordului, ca potențial al hidrocarburilor, fiind regiunea cea mai importantă din punct de vedere energetic din Europa. Explorările în zona Mării Negre se află într-o fază, totuși, incipientă în pofida celor circa 100 de sonde forate, însă aceste operațiuni implică costuri ridicate (o sondă de explorare ajunge la circa 150 de milioane dolari) și o probabilitate de succes de 20 – 25%. Zona Mării Negre este „coridor” energetic și furnizor de energie, iar o rețea de oleoducte și gazoducte orientate pe direcțiile nord-sud și est-vest străbat zona. Din păcate, investitorii nu îndrăznesc să exploateze resursele de hidrocarburi pontice, iar marile gazoducte și oleoducte construite sau proiectate trec prin jurul Mării Negre fără să traverseze România, astfel încât rolul de hub energetic îl joacă Turcia. Statul turc are capacitatea de-a asigura securizarea tranzitului de gaze naturale și petrol din Federația Rusă, Bazinul Caspic și Orientul Mijlociu. Oleoductele Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) cu o capacitate de 1,2 milioane de barili/zi și Kirkuk-Ceyhan cu o capacitate de transport de 1,5 milioane de barili/zi reprezintă pise esențiale în jocul politico-diplomatic al Turciei în arealul Mării Negre, în ceea ce privește interesele sale strategice și relația cu Federația Rusă. Perspectiva funcționării gazoductelor Trans-Anatolian (TANAP în 2019) și Trans-Adriatic (TAP în 2020) vor amplifica importanța geopolitică și strategică a Turciei deoarece se va realiza interconectarea Azerbaidjanului (zăcământul Shah-Deniz II) cu Italia și Sud-Estul Europei via Georgia, Turcia, Bulgaria și Grecia.
În condițiile în care potrivit proiectului Strategiei Energetice a României pentru perioada 2016 – 2030, finalizată în decembrie 2016, productia de țiței va scădea lent în perioada 2030-2050, existând chiar posibilitatea ca, după 2035 să se îndrepte către zero, în contextul unor prețuri reduse ale petrolului, o evoluție similară fiind preconizată și în cazul producției de gaze, care ar putea tinde către zero după 2045, conform proiectului, România trebuie să dezvolte exploatarea zăcămintelor offshore de gaze și petrol descoperite în ultimii ani în Marea Neagră, ceea ce este o condiție esențială, în opinia experților, pentru a putea miza pe gazul natural în mixul energiei electrice. Totodată, România este o piesă extrem de importantă în strategia energetică a Uniunii Europene în ceea ce privește siguranța aprovizionării cu gaze a statelor membre astfel încât țările din Europa Centrală și de Sud-Est să aibă acces la cel puțin trei surse diferite de energie în viitor.
Pe 27 februarie 2017, Ministerul Energiei a emis autorizatia de construire pentru gazoductul BRUA, un nou coridor european de transport al gazelor naturale care va conecta Bulgaria, România, Ungaria și Austria. Noul gazoduct va avea o lungime totala de 550 km și o capacitate maxima de 1,5 miliarde de mc/anual spre Bulgaria și 4,4 miliarde de mc/anual spre Ungaria. BRUA va lega Europa Centrală cu Coridorul Sudic ce aduce gazele azere din Bazinul Caspic, via Turcia, prin Grecia și Albania. Viitoarea conectare a BRUA cu prognozatul terminal GNL de la Constanța, printr-o extindere de 300 de km, va continua politica de securizare a pieței energetice europene. În cursul zilei de 19 iulie 2016, Transgaz a semnat, la Baku, Memorandumul de înțelegere cu SOCAR, ce a stabilit detaliile unei noi etape în cadrul proiectului AGRI (Azerbaidjan – Georgia – România Interconnector). Proiectul AGRI își propune să transporte șapte miliarde de metri cubi de gaze naturale anual din regiunea Mării Caspice către România, pe teritoriul Azerbaidjanului și al Georgiei și prin traversarea Mării Negre cu ajutorul navelor. Acest proiect implică construcția a cel puțin două terminale de lichefiere pe coasta georgiană a Mării Negre. Miniștrii Energiei din Azerbaidjan, Georgia și România au semnat, în 2015, o declarație comună cu privire la proiectul AGRI ce viza inclusiv transportul gazelor naturale, creșterea posibilităților de utilizare a gazelor din România și a capacității de distribuție în Regiunea Caspică, aprovizionarea și comercializarea de gaze naturale pe piața românească.
Companiile Transgaz și Ukrtransgaz au semnat în iulie 2016 un acord de interconectare pentru conducta de Tranzit 1 Isaccea – Negru Vodă pentru a favoriza, astfel, transportul gazelor naturale peste graniță. La Isaccea exista trei conducte, două dintre ele fiind rezervate integral de către Gazprom pentru livrări de gaze către Bulgaria, Grecia și Turcia. Împreună cu recentele acorduri de interconectare semnate de Grecia și Bulgaria, precum și între Bulgaria și România, acordul semnat de companiile Transgaz și Ukrtransgaz va permite fluxul de gaze în ambele direcții începând din Ucraina și până în Grecia. Într-o astfel de situație, utilizatorii locali de rețea vor avea posibilitatea de a-și diversifica sursele de aprovizionare. Gazoductul Eastring, propus de Slovacia, reprezintă un alt proiect la care România ar putea participa. Prin acest conector, piața slovacă va putea fi interconectată cu România și Bulgaria prin Ungaria sau Ucraina cu ajutorul unei conducte cu o capacitate inițială de 20 mmc, ce poate fi extinsă, mai apoi, la 40 mmc. În clipa în care gazoductul Turkish-Stream (cu o capacitate de până la 63 mmc) va fi realizat, conducta Eastring ar putea transporta și gaz rusesc în Europa Centrală. Eastring ar avea o lungime de 570 de kilometri, iar investiția s-ar ridica la 750 milioane de euro, cu o capacitate anuală de transport de până la 20 miliarde de metri cubi.
UE a alocat 4,7 miliarde de euro pentru perioada 2014 – 2020, prin instrumentul Connecting Europe Facility (CEF) pentru a stimula dezvoltarea infrastructurilor energetice transeuropene prin implementarea unor proiecte cu potential strategic. În clipa de față, UE importă 53% din necesarul său de energie la un cost de aproximativ 406 miliarde de euro pe an adica circa 1,11 miliarde de euro pe zi. România se află pe locul cinci în UE în ceea ce privește producția de petrol și gaze, precum și pe locul trei la gradul de dependență față de importurile de petrol și gaze (25% din importuri). Statul român dispune de rezerve mari de petrol și gaze în platoul continental al Mării Negre, având o capacitate disponibilă de circa 6 miliarde de metri cubi pentru stocarea subterană a gazelor naturale, și, totodată, o poziție geografică favorabilă construirii unei alternative sigure pentru „coridorul sudic” al gazelor naturale. Într-o astfel de situație, România ar putea juca un rol de echilibru și siguranță pentru întreaga zonă central și sud-est europeană în procesul de diversificare a coridoarelor și a surselor de aprovizionare, precum și a securității în aprovizionare.
În opinia unor experți, România ar avea nevoie de investiții în sectorul energetic în valoare de 10 – 15 miliarde de euro până în 2020. Trebuie menționat faptul că România trebuie să se canalizeze spre diversificarea accesului la resurse energetice, interconectarea energetică cu statele vecine și modernizarea infrastructurii energetice. Cu ocazia celei de-a V-a reuniuni a Task-Force-ului pentru implementarea Declarației comune privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi SUA, desfășurată pe 26 septembrie 2016, la Washington, a fost reiterat în Declarația Comună faptul că „Statele Unite ale Americii și România își exprimă susținerea pentru o piață regională a energiei mai transparentă, predictibilă, integrată, diversificată și competitivă” și se va acorda, în continuare, „o atenție specială realizării interconectorilor de gaz între România, Bulgaria, Ungaria și Austria, și între România și Republica Moldova, precum și accelerării dezvoltării exploatării rezervelor offshore din Marea Neagră”.
Zona Mării Negre, pivotul relansării geopolitice a Federației Ruse
Federația Rusă este implicată în proiectele energetice din Marea Neagră prin realizarea unui nou gazoduct (ITGI Poseidon) care va traversa Marea Neagră. Gazoduct pe care Gazprom îl va realiza cu sprijinul companiilor DEPA (Grecia) și Edison SpA (Italia). Compania de stat Gazprom a fost implicată în realizarea unor alte proiecte de gazoducte care traversau Marea Neagră, respectiv South-Stream care trebuia să treacă prin Bulgaria și Turkish-Stream prin Turcia. South-Stream a devenit un proiect eșuat ca urmare a retragerii Bulgariei din parteneriatul cu Gazprom în urma presiunilor UE. Realizarea lui ITGI Poseidon ar putea încuraja Italia să sprijine ratificarea conductei Nord Stream 2. Gazoductul Turkish-Stream a revenit în actualitate după ce Turcia și Rusia au semnat, pe 10 octombrie 2016, acordul de construire a acestui gazoduct. Realizarea lui Turkish-Stream va afecta Ucraina, tăindu-i accesul energetic la ruta transbalcanică, Republica Moldova și România. În opinia multor analiști economici internaționali, Turkish-Stream reprezintă o lovitura dură dată proiectului UE de a-și diversifica sursele de aprovizionare cu gaze având în vedere obiectivul strategic de limitare a dependenței față de gazul rusesc.
În condițiile în care Federația Rusă face eforturi imense pentru a redeveni o super-putere politică, economică și militară, la acest început de secol XXI, putem remarca faptul că în Rusia a existat, la sfârșitul secolului trecut, o intensă activitate de fundamentare teoretică a politicii şi doctrinei maritime a Rusiei, apogeul fiind în anul 2000, când amiralul Kuroiedov, comandantul Forţelor Maritime Militare ale Federaţiei Ruse, îşi va susţine teza de doctorat cu tema Strategia statului pentru apărarea şi realizarea intereselor naţionale în Oceanul Planetar. În acelaşi an, amiralul Kuroiedov va publica un articol în care va sintetiza întreaga politică navală a Rusiei pentru secolul XXI: „Secolul următor va fi secolul oceanelor lumii şi Rusia este obligată să fie pregătită pentru acest lucru”. Cu ocazia Zilei Marinei Rusiei, pe 26 iulie 2015, președintele Vladimir Putin va menționa: ,,Am revizuit doctrina maritimă a Federaţiei Ruse. Este un document foarte complex, care şi-a propus să ofere ţării o strategie navală integrată, consistentă şi eficientă, care să protejeze interesele Rusiei. Focalizarea se va face pe două zone: Oceanul Arctic şi Oceanul Atlantic. Punem accentul pe Oceanul Atlantic deoarece NATO a fost foarte activ acolo în ultima vreme şi s-a apropiat de graniţele noastre. Rusia trebuie, desigur, să răspundă acestor strategii. Al doilea motiv este acela că Sevastopolul şi Crimeea au revenit în graniţele patriei şi avem nevoie de măsuri pentru integrarea lor rapidă în economia naţională. Desigur, dorim şi revigorarea prezenţei navale a Rusiei în Marea Mediterană”.
Prioritatea numărul unu pentru Marina Federației Ruse constă în construcţia şi livrarea către marină de nave şi echipamente noi şi performante, având în vedere în primul rând recuperarea decalajelor survenite în ultimii 25 de ani. Flota de submarine nucleare, atât cele lansatoare de rachete/SSBN, cât şi cele de atac cu propulsie nucleară/SSN, reprezintă obiectivul numărul unu al întăririi Forțelor Navale Ruse, respectiv nu doar construcţia de noi unităţi ci şi îmbunătăţirea sistemului de suport pentru aceste nave. Totodată, se urmărește construcţia unei forţe navale multirol, dotate cu sisteme de arme de mare precizie şi rază lungă şi foarte lungă, astfel încât Rusia să-şi poată proiecta forţa militară pe mare rapid şi eficient, oricând ar avea nevoie.
Începând din martie 2014 s-a observat o întărire a dispozitivului militar al Federației Ruse la nivelul Flotei Mării Negre și a Regiunii Militare Caucazul de Nord. Au fost poziționate capabilităţi aeriene ofensive şi s-a realizat o modernizare a infrastructurilor militare din Crimeea ceea ce consolidează poziţia militară ofensivă a Rusiei şi capacitatea sa de a proiecta putere în afara teritoriului său. Rusia şi-a mărit semnificativ capabilităţile de apărare aeriană şi navală în bazinul Mării Negre, desfăşurând noi rachete de apărare navală (antinave, cu o rază de acţiune de 600 km, ce pot ajunge la Strâmtoarea Bosfor). Avioanele de luptă ruseşti controlează aproximativ trei sferturi din spaţiul aerian al bazinului Mării Negre (triplându-şi practic numărul de aeroporturi în Crimeea), prin intermediul bombardierelor cu rază lungă de acţiune capabile să transporte rachete de croazieră și al avioanelor de recunoaştere care operează aproape de ţărmurile vestice ale Mării Negre având capabilităţi de a pătrunde adânc în Europa Centrală.
Flota Mării Negre cu baze la Sevastopol, Feodosia şi Novorosiisk cuprinde: şase submarine de atac, un crucişător lansator de rachete, şapte nave de luptă antisubmarin, trei fregate, şase corvete, opt nave lansatoare de rachete, opt dragoare maritime, patru puitoare de mine, şapte nave de desant, cinci nave amfibii de asalt. Flotei Mării Negre i-a fost subordonat şi un Corp Expediţionar, format din trupe aeropurtate şi de infanterie marină. Sprijinul aerian al Flotei Mării Negre este asigurat de Divizia a 4-a Aviaţie şi Apărare Antiaeriană. În plus, o flotă independentă de transport greu, compusă din 135 avioane An-22, An-124, IL-76MD şi An-12, asigură aeromobilitatea unei Forţe de Intervenţie Rapidă suplimentară cu efective de 80.000 de militari din compunerea Corpurilor 49 şi 58 Armată. La ordin, Forţa de Intervenţie Rapidă se subordonează Flotei Mării Negre. Analiștii politico-militari consideră că această Forţă Expediţionară are capacitatea de a anihila orice grupare sau regim, considerat de Rusia drept terorist, din bazinul mediteranean, estul Africii, zona Golfului Persic şi întreg Orientul Mijlociu.
Un element cheie din peninsula Crimeea este sistemul C4I de unde se asigură coordonarea operaţiilor terestre şi aero-navale ruseşti pentru întreaga parte europeană a teritoriului Rusiei şi flancul sudic al Federaţiei Ruse. Componenta spaţială subordonată cartierului general al Flotei Mării Negre are ca misiune multiplicarea de până la 10 ori a mobilităţii, a vitezei de reacţie, a eficacităţii şi a preciziei tehnicii de luptă convenţionale, în principal prin monitorizarea şi controlul permanent a 25% din emisfera nordică a Terrei. Funcţionarea centrului spaţial al Flotei Mării Negre se realizează cu ajutorul celor mai noi generaţii de microprocesoare, antene şi echipamente de cercetare, comunicaţii şi dirijare prin satelit amplasate în 20 de facilităţi militare ruseşti de pe teritoriul Crimeii şi care permit integrarea senzorilor de descoperire şi dirijare a armelor de înaltă precizie în sistemul de conducere automatizat al Flotei Mării Negre. Se preconizeză ca Flota Mării Negre să primească 20 de nave militare noi până în anul 2020, ca urmare a unui ambițios program de construcţii navale, respectiv: şase fregate din clasa Gorşkov, trei fregate din clasa Krivak IV, o fregată din clasa Gromki, două nave amfibii de desant din clasa Ivan Gren, şase submarine din clasa Lada şi două submarine din clasa Varşavianka şi, ulterior, chiar un portelicopter Mistral.
La mijlocul lui martie 2017, potrivit informațiilor oferite de autoritățile navale ruse, Flota Rusiei din Marea Neagră era completată cu submarine cu propulsie diesel-electrică din proiectul 636.3, echipate cu rachete de croazieră de tipul „Kalibr”, similare rachetelor de croazieră americane Tomahawk. Trei submarine din acest proiect, supranumite și „găuri negre în ocean” (submarinele „Novorossiisk”, „Rostov-pe-Don” și „Stary Oskol”), deoarece sunt aproape nedetectabile, se află deja în Marea Neagră. Până la sfârșitul anului 2017 este așteptată sosirea a încă trei submarine similar, respective: „Krasnodar”, „Kolpino” și „Veliki Novgorod”. Submarinele din proiectul 636.3 sunt dificil de reperat datorită zgomotului redus în deplasare, fiind capabile în același timp să asigure detectarea proactivă a unor nave inamice la distanță mare și atacarea lor cu rachete de croazieră antinavale. Totodată, Federația Rusă este extrem de interesată în preluarea sub control a marilor şantiere navale de pe coasta Mării Negre, aflate în Ucraina. Preluarea de către ruşi a acestor şantiere navale ucrainene ar permite dotarea Forţelor Navale Ruse cu 4-5 portavioane şi portelicoptere de ultimă generaţie.
Flota Mării Negre a Federației Ruse este pe cale de a deveni cea mai redutabilă forţă strategică din sud-estul Europei. În prezent, principalele sarcini ale Flotei Mării Negre sunt:
1) protecţia zonei economice şi suprimarea activităţilor maritime ilegale;
2) asigurarea securităţii navigaţiei;
3) implementarea acţiunilor de politică externă ale guvernului: vizite, intrări de rutină, exerciţii tip JOINT, acţiuni militare ca parte a forţelor de menţinere a păcii. Flota Rusă din Marea Neagră și-a extins activităţile în Marea Neagră și în Marea Mediterană, pe fondul consolidării prezenţei militare NATO.
Trebuie menționat faptul că realizarea de către Federația Rusă a unor zone A2/AD (anti-access/area denial) în zona Mării Baltice, a Mării Negre și în Estul Mării Mediterane, ar putea provoca dificultăți majore pentru Forța de Reacție Rapidă a NATO (NRF) care ar fi obligată să se deplaseze în zonele respective. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Țara Galilor s-a decis să se creeze Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) în cadrul NFR și care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea pentru interesele strategice și de securitate ale NATO. VJTF va avea valoarea unei brigăzi din trupele terestre (circa 5.000 de militari), sprijinită de elemente corespunzătoare din forțele aeriene, cele de marină și speciale. Conducerea şi componenţa VJTF va fi asigurată prin rotaţie, pe baze anuale, de către Franţa, Germania, Italia, Polonia, Spania şi Marea Britanie, urmând ca această forță să devină complet operațională până la Summitul NATO de la Varşovia din 8 – 9 iunie 2016. Și, totuși…generalul Philip M. Breedlove a insistat pentru stabilirea unor responsabilităţi clare privind activarea VJTF, respectiv existența posibilității de a avea autoritatea pentru a ordona o activare informală a VJTF, în anticiparea unei decizii a Consiliului Nord-Atlantic. Experții militari apreciază că va fi destul de dificil să se ajungă la timpul de reacţie dorit în cazul dislocării VJTF, respectiv două – trei zile, precum și faptul că prepoziționarea echipamentelor și sistemul de pregătire al trupelor NATO se vor confrunta cu limite practice. Totodată, NATO are nevoie să știe care este, în mod real, capacitatea de luptă a NFR. Dintr-o astfel de perspectivă, ar trebui să gândim și să înțelegem efortul politic și, cu precădere, cel militar al Federației Ruse de a crea cele trei zone A2/AD în condițiile în care încearcă să preîntâmpine orice posibilitate de îndiguire a aspirațiilor sale de putere regională și, în perspectivă, de super-putere.
Federația Rusă consideră că Marea Neagră este o zonă de intersectare a frontierelor geopolitice şi geoeconomice, în contextul extinderii NATO și a frontierelor UE, astfel încât flota militară rusă este însărcinată cu menţinerea dominaţiei militare pentru a deţine controlul absolut al liniilor de comunicaţii din Marea Neagră şi a contracara statele NATO din afara Mării Negre, cu precădere SUA. Totodată, menţinerea şi consolidarea prezenţei militare ruse în statele membre ale CSI este o strategie care consolidează sistemul de apărare al Rusiei în Marea Neagră. Liderii politico-militari de la Kremlin sunt extrem de iritați de numărul din ce în ce mai mare de exerciții navale ale NATO din Marea Neagră, de faptul că Turcia permite o consolidare a dispozitivului naval NATO/SUA din Marea Neagră, prin interpretarea prea largă a Convenției de la Montreaux (1936) privind regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, precum și de existența unor facilitățile militare ale SUA pe țărmul Mării Negre.
În pofida faptul că nave rusești din Marea Neagră au participat la o serie de exerciții navale în Marea Neagră, sub mandat NATO, respectiv exerciţiile militare BLACK SEA HARMONY şi ACTIVE ENDEAVOUR, Federația Rusă se pronunță pentru menținerea statu-quo-ului în Marea Neagră. Kremlinul respinge extinderea iniţiativei NATO din Marea Mediterană (ACTIVE ENDEAVOUR) în Marea Neagră (BLACK SEA TASK FORCE) și consideră că iniţiativele regionale de securitate existente la nivelul Mării Negre, BLACK SEA FOR şi BLACK SEA HARMONY, sunt eficiente şi suficiente pentru asigurarea securităţii în arealul Mării Negre. Din păcate, BLACK SEA FOR nu s-a mai activat din aprilie 2014.
Comportamentul trupelor ruse în executarea aplicației CAUCAZ 2016, respectiv executarea misiunilor de pătrundere în sistemul de apărare aeriană a inamicului și atacurile pentru blocarea strâmtorilor din Marea Neagră, relevă voința Federației Ruse de-a transforma zona Mării Negre într-o trambulină a puterii sale militare în zonele de interes strategic: arealul Mării Mediterane și zona Orientului Mijlociu și de-a interzice direcția operativ-strategică caucaziană. Apariția unităților militare ruse pe teatrul de luptă din Orientul Mijlociu s-a constituit într-o surpriză strategică de proporții, pentru opinia publică internațională și mass-media, precum și pentru anumite cancelarii diplomatice și centre de comandă militară. Capacitatea Federației Ruse de-a disloca, la o distanță considerabilă de teritoriul național, forțe și mijloace aeriene, navale și de apărare antiaeriană a relevat interesele strategice și geopolitice ale Kremlinului, precum și voința de-a sparge ceea ce unii analiști politico-militari ruși o definesc ca fiind încercuirea strategică a Federației Ruse, de către forțele armate ale SUA și aliații săi din NATO. În ceea ce privește eficacitatea Forțelor Armate Ruse, însă nu numai pe teatrul de război sirian, merită menționat faptul că generalul Joseph F. Dunford remarca un nivel extrem de ridicat, valoros, în ceea ce privește capabilitățile nucleare și cibernetice rusești, precum și realizările specialiștilor ruși în privinţa armelor submarine, tiparele operaţiunilor Armatei Ruse, locurile în care operează și nu numai. În acest context, în opinia înaltului demnitar militar american, o combinaţie între comportamentul trupelor ruse şi capabilităţile lor militare reprezintă cea mai semnificativă provocare, ameninţare, pentru interesele strategice ale SUA.
În conformitate cu documentele programatice din domeniul securității și apărării naționale, România în calitate de stat membru al NATO şi UE are „obligaţia de a participa la asigurarea securităţii naţionale şi a aliaţilor”[8] în condițiile în care, la nivel regional, se observă „destabilizarea situaţiei de securitate din Regiunea Extinsă a Mării Negre, denumită în continuare REMN, pe fondul acţiunilor desfăşurate de Federaţia Rusă pentru consolidarea zonelor de influenţă, a fenomenului migraţiei şi a instabilităţii din zona Balcanilor de Vest”[9]. Întărirea puterii militare a Federației Ruse, precum și afirmarea ei plenară, în zona Mării Negre, împreună cu alianța politico-diplomatică și economică realizată cu Turcia, marcată, totuși, de frecvente neînțelegeri, conferă Rusiei o poziție de hegemon în zonă. În condițiile în care compania rusească Lukoil este implicată în explorarea și exploatarea hidrocarburilor din zona românească a platoului continental al Mării Negre putem spera la creșterea încrederii într-un viitor stabil și predictibil al evoluțiilor principalilor actori geopolitici din zonă.
Revitalizarea BLACK SEA FOR și reluarea dialogului în cadrul Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEEM), cu ale sale instrumente politice și economice, s-ar putea constitui în premisele creșterii încrederii și cooperării la Marea Neagră între România și Federația Rusă în condițiile respectării dreptului internațional și-a construirii unei zone de securitate stabile și predictibile deoarece „dezvoltarea potenţialului militar în vecinătatea estică a ţării noastre, materializată în constituirea şi dislocarea de capabilităţi moderne în proximitatea României, concomitent cu derularea unor procese de reorganizare, modernizare şi înzestrare cu sisteme de armamente înalt-tehnologizate”[10], precum şi „creşterea numărului exerciţiilor militare de amploare, desfăşurate cu înştiinţare în timp scurt sau chiar fără notificare, reprezintă cel mai important factor de risc militar la adresa securităţii naţionale”[11].
* Comunicare prezentată în cadrul simpozionului internațional intitulat „Securitate Europeană și Regională: contribuția României și a Rusiei la consolidarea unui climat de încredere în zona Mării Negre”, Fundația Nicolae Titulescu, București, 11 aprilie 2017
[1] Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 108-109.
[2] Ibidem.
[3] Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015 – 2019. O Românie puternică în Europa și în lume, p. 10 pe http://www.presidency.ro/ro/presedinte/documente-programatice, accesat pe 06.04.2017, ora 12.15.
[4] Ibidem, p. 12.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 13.
[7] Ibidem, p. 20.
[8] Strategia militară a României – Forțe armate moderne, pentru o Românie puternică în Europa și în lume pe http://lege5.ro/Gratuit/geztanjsgezq/hotararea-nr-708-2016-pentru-aprobarea-strategiei-militare-a-romaniei, accesat pe 06.04.2017, ora 16.30.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
Sursa: http://aesgs.ro/article.php?id=205
