Mica vanitate, orgoliul rănit al intelectualului valah au avut un rol important în procesul răsturnării ierarhiilor sociale şi naşterii unui model obligatoriu de promovare a „valorilor” comuniste. Se ştie care au fost cele mai reprezentative personaje, al căror obicei de „perfidie a râgâitului intim” la nivel oficial a declanşat inversarea de valori sociale şi culturale, însă de unde pleacă acest neajuns de istorie românească?Mihail Anagnoste descria la 1870 procesul de constituire a unei pături sufleteşti agresive şi superficiale, altfel licenţiate sau ultraprofesionalizate. El a considerat la vremea sa că, „mai întâiu, relele moravuri învechite erau: supunerea către cine se scoală mai de dimineaţă, fie ori ce soiu de omu va fi, fie unu şarlatanu de nimicu, unu neputinciosu ca Epitropolu dedesubtu. Aşa, obiceiu de a vedea cu ochii altuia; aşteptarea de la acesta, pentru ori ce mişcare; năzuirea într-însu a ne face foloasele şi vieţuirea; prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obştească; iată drojdiile sau rămăşiţele din vechime”.
Caracterul deloc onest şi teribil de oportunist al unor vârfuri intelectuale româneşti coboară adânc în timp, iar comunismul a fost doar segmentul istoric care a sprijinit, a cultivat şi a diversificat tipurile de manifestare a acestei adunături de semidocţi. În cunoscuta sa „Metafizică a dosului” (1912), Ştefan Zeletin afirma că „măgarii nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei”, fapt care aduce un argument adevărului istoric descris de Petru Comarnescu ȋn 1938: „Mediocritatea şi fărâmiţarea meschină a existenţei mele mă înnebunesc. Sunt nervos, nemulţumit, fără ţel. Totul mi-e indiferent, afară de moarte pe care o doresc. Sunt obosit de zgomotul în van; seninătatea, nu-mi dă voie viaţa s-o cuceresc. (…) Dezgustat de intelectuali, de câinoşenia lor, de mâncătoria şi vulgaritatea sau suficienţa diabolică a unora dintre tovarăşii de generaţie, încep să mă depărtez de dânşii. Dar nici lumea bună, zisa lume bună, cu snobismele şi superficialităţile ei, nu mă atrage”.
Intelectualii duplicitari, care au acceptat compromisul politic, au săvârşit o dublă trădare: pe de-o parte, au marginalizat deliberat realele valori, iar, pe de altă parte, lucru la fel de neiertat, au acceptat în jurul lor analfabeţi cu titluri universitare. Iată cum prezenta scriitorul Radu Tudoran situaţia pentru anii ‘50: „Alţii se grăbeau să capete titluri; pentru cei cu răspunderi politice era chiar o obligaţie să aibă o diplomă universitară. Până unde s-a ajuns cu aceste ambiţii ar fi de necrezut pentru cineva venit din altă parte a lumii. Cizmar necalificat cu două doctorate, în istorie şi în ştiinţe economice, sau academician doctor inginer docent cu trei clase primare”.
Dintre primii intelectuali care au acceptat deliberat acest joc de distrugere şi neantizare socială, pentru satisfacerea micului orgoliu, au fost C. I. Parhon şi Mihail Sadoveanu. În timp ce populaţia intrase într-un sevraj amestecat cu spaimă, pe ilustrul medic Parhon acest lucru „nu l-a împiedicat să ducă o viaţă îmbelşugată şi să preţuiască onorurile universitare şi academice cu care a fost copleşit”. Asta după ce Academia Română a fost desfiinţată de comunişti şi creată apoi alta în loc, obedientă şi mult mai slabă ca rigoare ştiinţifică. „Ca mulţi alţi savanţi, Parhon se arătase sensibil la linguşirile ruşilor. (…) Bătrânul profesor – avea 73 de ani – era naiv şi vanitos, cum sunt adesea universitarii”.În ceea ce-l priveşte pe Mihail Sadoveanu, „la cei 67 de ani ai săi, era încă robust. Îi plăceau confortul, bucatele gustoase, femeile şi vânătoarea. (…) Uitând blestemele pe care le proferase în 1942, într-o şedinţă a Academiei, împotriva hoardelor de stepă, s-a pus pe dată la dispoziţia extremiştilor”, iar în anul 1946 ajunsese membru al prezidiului şi „începea pentru el «viaţa pe cinste»”, după cum afirmă Henri Prost ȋn „Destinul României (1918-1954)”.
Către 1750, boierii care nu sufereau linguşirea de curte se retrăgeau în văgăuni cât mai depărtate pentru ca domnia să uite de ei. Şi nu era uşor. Se găsea întotdeauna un binevoitor care să-i toarne la marele şef. Către 1830, deprimarea sufletească era atât de mare încât spionii austrieci trimişi în Valahia să depisteze vreo posibilitate de revoltă consemnau resemnarea totală a populaţiei, care nici cu bani nu putea găsi dreptatea în faţa autorităţilor. Către 1920, ţăranii care câştigau vreun proces în faţa arendaşului sau vechilului – deoarece ţara se mai schimbase, doar venise un prinţ german – se cruceau că nu erau hăituiţi de bătăuşii plătiţi de puternicii satului, la ieşirea din tribunal, aşa cum se proceda în vechime. Către 1946-1950, femeile au fost obligate să poarte batic şi să renunţe la coafură, bijuterii şi costumaţie elegantă, „în numele poporului muncitor”. Au fost interzise pălăriile, rochiile, mănuşile de vară sau vestimentaţia de promenadă. Bărbaţii au trebuit să se camufleze în sandale proletare şi cămăşi din stambă şi nelipsita şapcă ceferistă pleoştită într-o parte.
Evacuarea din istorie a părţii cultivate sau angajante social a fost făcută sistematic şi fără remuşcări. În România postbelică se desfăşura un paradox istoric: cu cât erai mai cultivat şi elegant, cu atât mai mult creşteau şansele să fii arestat şi, ulterior, marginalizat. Ceea ce este mai trist a fost faptul că o parte – chiar oportunistă şi pe alocuri savantă – a păturii cultivate a condus lupta pentru eliminarea sau marginalizarea şi ades umilirea confraţilor.
Aceşti intelectuali veroşi au creat feuda culturală a cărei cruzime continuă să se facă simţită şi azi. Feuda culturală este un viciu care ucide valori. Feudele sunt stăpânite de găşti tribale aculturale. Găştile sunt conduse de intelectuali hibrizi, ingineri travestiţi în filologi, fiziceni cu pretenţii de filozofi. Hibrizi care şi-au ratat cariera începută şi nu înţeleg nimic din substituirea adoptată.
Hibrizii sunt exclusivişti şi necruţători cu realele valori, care nu suportă obedienţa. Sunt de-a dreptul înspăimântaţi de noul val al tinerilor, care vin cu ceva proaspăt. Pe hibrizii de azi îi recunoaştem uşor prin inconfundabilul tipar lexical, fredonând aceleaşi teme banalizate, ascultate de soţie şi soacră, şi acestea plictisite. Sunt încremeniţi în clişee verbale repetitive, fiind agresivi cu iubitorii unui alt limbaj. Hibrizii se autoproclamă elite, deşi nu sunt recunoscuţi nici de portarii instituţiilor unde lucrează. Ei reprezintă modelul birocraticului mic şi schizoid care se luptă să servească drept model cultural, deşi nici chelnerii nu-i acordă importanţă. Este arogant şi bâlbâit, neputând să parcurgă nici prefaţa cărţii, aflându-se blocat în teme şi sintagme obosite, asemenea unui activist de partid reactivat.
Hibrizii au apărut la început din lupta României moderne pentru a recupera în salturi Europa civilizată. În acest salt, osmoza noastră cu Occidentul a născut monstruozităţi culturale. Supravieţuirea lor este cauzată şi de puţinătatea contrareacţiilor societăţii româneşti.
„Cadavrele neîngropate la timp încep să întinerească”, afirma cu rafinament A. E. Baconsky. Hibridul este o întinerire forţată a unui trup intrat în putrefacţie spirituală, un suflet care mai stăruie într-o cochilie sfărâmată. Aceşti homunculi culturali ieşiţi din alchimia eşuată a unui proces istoric precipitat au căpătat consistenţă şi agresivitate în anii puterii populare.
Cruzimea feudei culturale se simte de la prima tinereţe, prin speranţele eşuate ale primelor idealuri sau în urma încercărilor naive de a scăpa din penitenciar. Feuda culturală stăpânită de un hibrid este un penitenciar unde, atunci „când vorbeşti de «morala română», străinii dau din umeri, iar băştinaşii avertizaţi pufnesc de râs”, potrivit lui Petre Pandrea.
Micile orgolii ale unei găşti în derivă pot determina catastrofe demografice în termeni culturali. Tot Radu Tudoran spune: „Nomenclatura alcătuia o clasă privilegiată, slugile prea plecate alese de stăpânul ţării… adesea fără alt merit decât smerenia şi darul adulaţiei. Iar stăpânii ţării, numiţi secretari generali de ochii lumii, ce erau altceva decât seniorii din Evul Mediu, cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor?”. Şi aceasta din vremea când frontierele României se înroşeau de dramele victimelor care încercau să evadeze, începând mai ales cu vara anului 1944. Uneori au fost adevărate aventuri demne de un scenariu cinematografic, precum acela al „legionarului” Ştefan Dumitrescu, condamnat şi internat la spitalul de urgenţă şi evadat din instituţie.
Exilul a fost alimentat continuu cu destine ale căror poveşti reale, pline cu acte de curaj sau disperare, precum al unor subofiţeri din ianuarie 1948, fapt pentru care regimul a înăsprit pedepsele împotriva celor care treceau frontiera fraudulos. Iată ce prevedea articolul 267 al noului Cod penal: închisoare corecţională de la trei la zece ani; 4.000-40.000 lei amendă. La fel şi pentru acela care înlesneşte trecerea.
Pentru funcţionarul public sau cel însărcinat cu paza frontierei, închisoare corecţională de la trei la zece ani, plus amendă, pentru complicitate. Dacă primeşte bani, între 5 şi 12 ani închisoare şi amendă între 4.000 şi 40.000 lei; interdicţie corecţională de la doi la cinci ani.
În timp ce Mihail Sadoveanu rostea cuvântarea solemnă la Palatul de pe Calea Victoriei, fost regal, în numele trădării sale pentru o „viaţă pe cinste” cum îi plăcea să spună, drama emigrării clandestine a continuat cu asiduitate în primele luni ale anului 1948.
Chiar fuseseră cuprinşi românii lucizi de un sevraj bizar, care nu putea fi explicat raţional decât prin evadare, aşa cum susţineau ziarele noii epoci?!
Chiar se trăia atât de bine în noul stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, cum se străduiau comuniştii să explice mulţimii chiar din primele articole publicate în presă? Confruntarea a debutat la finalul lunii august 1944. Într-unul dintre primele numere „legale”, ziarul „România Liberă” (anul II, 24 august 1944, p. 1) a publicat un fragment din broşura „Armata Roşie vine” pentru a linişti poporul că nu i se va întâmpla nimic rău: „Comunismul este o mare operă omenească de creaţie şi construcţie, nu de distrugere. PCR vrea să îndrepte toate forţele vii ale neamului, toate resursele economice ale ţării, spre viaţă şi libertate. Copilul şi familia ocupă în alcătuirea socială, pentru care luptă Partidul Comunist, un loc însemnat. Mortalitatea infantilă atinge în România de azi cifre de dezastru. Moartea seceră o treime din copiii care se nasc în România. (…) PCR nu înţelege să oprime credinţa şi nici să distrugă bisericile, libertatea religioasă va fi asigurată. Cetăţenii vor avea dreptul de a-şi avea biserica lor. Biserica română, care a fost mereu aservită statului şi regimurilor politice, se va putea manifesta liberă… Legenda bisericilor transformate în grajduri face parte din cele mai ticăloase minciuni de propagandă”. Cât de „ticăloasă” a fost această propagandă o dovedeşte istoria bisericilor demolate şi chiar transformate în grajduri sau cinematografe sub ocupaţie sovietică. Dar să recunoaştem că un astfel de discurs ar fi de mare succes şi astăzi dacă ar renaşte Partidul Comunist, în ciuda evenimentelor contrare pe care le-a dovedit istoria.
Cum s-a desfăşurat realitatea cotidiană a descris revista „Ţărănismul” (anul 23, nr. 34, 17 noiembrie 1946, p. 6), după doi ani de presiune comunistă asupra României, în noiembrie 1946: „Între trecut şi prezent guvernul a pus un nou calendar socotind că lumea începe de la 6 martie 1945, platforma-program, mai ales de când, cu toată făgăduiala dată la publicarea ei în luna mai, nu a fost pusă în practică nici o iotă, rămânând un basm de adormit copiii. Şi pentru comunişti toată ţara este un orfelinat de copii, al căror suflet moale ca huma – cred ei – va primi orice formă, după cum îl vor frământa mâinile meştere ale proletariatului dictatorial”.
În vreme ce atacurile curajoase la adresa exponenţilor noului regim nu s-au bucurat de sprijinul providenţei, trădarea păturii cultivate s-a înfăptuit şi colectiv, un caz fiind şi deciziile Patriarhiei la proclamarea republicii. Istoric vorbind, realitatea imediată era foarte interesantă şi încă necuprinsă în cărţile de istorie: prin epurarea micilor funcţionari, de la primari la notari sau contabili din spaţiul rural, singurii ştiutori de carte care au rămas să ocupe aceste locuri vacante în satul românesc, atât de necesare funcţionării statului în teritoriu, au fost dascălii bisericilor!
Atmosfera cotidiană era atât de apăsătoare încât memorialiştii preferă să o transfere uitării, iar pentru cei care plecau peste graniţă se aplicau confiscări care depăşeau precedentele istorice al hainiilor medievale. Treptat, cu timpul, prin ticăloşia intelectualului român duplicitar, savant sau semidoct, care a pactizat cu noul regim marginalizându-i chiar şi pe cei valoroşi, s-a constituit o burghezie proletară folosindu-se de tirania lumpenului.
Rezultatul aplicării acestui experiment preţ de câteva decenii a însemnat formarea a două Românii: una complexă în exil, fragmentată în diaspora, iar alta simplă, habituală, administrată de noua burghezie proletară, prin tirania intelectualului duplicitar. Trăim pe două paliere, două dimensiuni tot mai îndepărtate prin idealuri şi aşteptări. La nivelul superior supravieţuiesc bine aceia care află la timp ce se mai vinde, cum se mai poate trăda şi ce ghişeft iese din asta. La nivel micro, acela al viermilor sociali, supravieţuiesc bine intermediarii, aceia care aspiră la palierul superior. Sunt primii care află de organizarea câte unui concurs, afişat prin ziare de gura legii, însă intermediarii aranjează regulile prin ministere, instituţii mai mult sau mai puţin culturale. Este lumea găştilor, a triburilor şi a fratriilor.
Dispreţul melteanului de mahala ajuns în fruntea bucatelor a devenit un peisaj banal mediatic. Hainele de îndelungată carieră „couture” nu pot schimba grimasele unui chip suferind, căci este foarte clar că purtarea noilor şi scumpelor simboluri de „high life” e dificilă, complexă, greu de armonizat cu sufletul sărac şi gândul epuizat înainte de a fi rostit. Şi pentru că dialogul presupune o comunicare variabilă în idei, treceri prin mai multe cronologii sufleteşti, grobianul miliardar rage, se ceartă, gesticulează. Nu poate zâmbi, nu se poate bucura şi nici spaima de lumea spiritualizată nu o poate percepe decât organic, prin intestin, căci, pentru a fi desluşită senzorial, ar trebui înţeleasă şi definită. El trăieşte într-un blocaj între negru şi alb. Nu are curajul să spună de unde se trage, cum spune proverbul „nu uita de unde ai plecat”, şi nici nu poate spune încotro vrea să se îndrepte, căci nu are nici un ideal îndepărtat. Şi astfel, pentru că ei conduc practic mecanismul social, politic, cultural şi, într-o oarecare măsură, şi cel economic, întreaga ţară rămâne într-un blocaj similar: o viaţă ternă, nici albă, nici neagră. Nu ştim care ne este punctul de plecare pentru că avem senzaţia staţionării în istorie şi nici nu ştim dacă suntem orientaţi către o anume direcţie, lipsindu-ne perspectivele în imediat.
