„Oricine a refuzat mitul raţionalist al „progresului” şi interpretarea istoriei ca o dezvoltare pozitivă fără oprire a umanităţii se va găsi pas cu pas condus către o viziune despre lume care era comună tuturor marilor tradiţii culturale şi care avea în centrul său memoria unui proces de degenerare, lentă întunecare sau prăbuşire a unei lumi anterioare mai elevată”. (Julius Evola, Despre secretul degenerării, 1938)
Un articol recent al dlui Constantin Schifirneţ, publicat iniţial în Adevărul şi reluat şi de noi pe Estica („Câţi intelectuali români îşi asumă identitatea europeană?”) pune o problemă de principiu, dar şi una de actualitate, aceea a rolului intelectualilor (români) în integrarea europeană a ţării noastre. Pentru a putea comenta, eventual critic, ideile materialului pomenit, trebuie să facem o scurtă prezentare a cadrului mai general al problemei. Trebuie spus că dl Schifirneţ este un specialist redutabil al ceea ce am putea numi teoria formei fără fond, remarcându-se ca un excelent editor şi comentator al autorilor români moderni care s-au ilustrat în această arie ideatică. Faptul, binecunoscut, că în cultura română marele corpus teoretic modern este dedicat ideilor generale privind forma fără fond nu ne poate surprinde.
Elita noastră intelectuală a stat mereu pe hotarul nesigur în principiu al aşa-zisei integrări europene (sau europenizări, cu termenul mai vechi). De ce s-a întâmplat aşa, adică de ce a căutat mereu o altă cale decât cea care părea a se întrezări la faţa locului e greu de spus în câteva rânduri. Cert este că, în aceeaşi măsură în care critica realităţile autohtone, elita noastră modernă se făcea a nu pricepe problemele insolubile ale lumii pe care o dădea drept model. Dl Schifirneţ, la rândul său, stă pe hotarul nesigur al unei satisfacţii pentru integrarea europeană, dublată de spaima că nu am fi conştienţi de această reală cucerire (d-sa crede că noi, românii, am fi câştigat deja identitate europeană de drept, dar că ne considerăm în mod eronat periferici). În acest context, intelectualitatea are o misiune, aceea de a grăbi un proces de europenizare care e oricum inevitabil! Inevitabil şi fără alternativă, ne asigură autorul…
Din punctul nostru de vedere, lucrurile trebuie nuanţate. Căci dacă europenizarea înseamnă câştigarea în fine a unui drept la o identitate nouă, ne întrebăm, câtă identitate este în Europa? Nu cumva sunt mai multe? Iar dacă aceeaşi occidentalizare înseamnă modernitate fără rest, atunci dl Schifirneţ este în răspăr cu multe puncte de vedere occidentale care consideră că actuala cale de modernizare este foarte discutabilă. Spuneam că elita noastră intelectuală clasică a fost destul de discretă în legătură cu problemele lumii occidentale. Reflexul unei fracasomanii (spaima de propria realitate şi dorinţa imitării alteia) sui generis este poate scuzabil în media populaţiei, dar tocmai elita ar trebui să nu cadă în ea. Dacă „poporul” crede în occidentalizare, elita ar trebui (apropos de misiune!) să arate pericolele sau măcar să vegheze cu spirit critic la un drum ce pare inevitabil. Căci nu e permis ca un om de cultură să nu observe impasul mentalităţii pozitiviste moderne occidentale. De ce un Auguste Comte nu va fi fost taxat drept infantil-utopic atunci când îşi imagina cohortele de specialişti sociali îmbrăcaţi în halate albe şi trudind, cu disperare pozitivistă, la binele comun al unei societăţi care tocmai se pulverizase din punct de vedere tradiţional, iată o întrebare grea pentru noi toţi. Cum e posibil ca, făcând apologia democraţiei americane, filosofii noştri politici mai vechi sau mai noi să nu vadă teoria dublei familii din opera lui Tocqueville, a acelei familii a Vechiului Regim, aristocratică, tradiţionalistă şi ierarhizată, profund ataşată de un loc şi de istoria şi viitorul său, în contrapartidă cu familia modermă, democratică, de după Revoluţie, care consimte să creadă în himera umanismului dar nu mai are putere să-şi apere membrii de aproape? Această familie „umanistă” (cu ultimele ei „cuceriri”) va fi dus la sinuciderea lui Dominique Venner la Notre Dame, un spirit tradiţionalist occidental (câţi vor mai fi?) într-o lume de anomică inspiraţie modernă. Nu ştim de ce aria de căutare a elitei noastre intelectuale a exclus aproape sistematic (şi sinucigaş) Orientul, dacă nu cel real, măcar cel spiritual. Un Eugen Lovinescu credea cu aceeaşi naivitate stranie (totuşi, era un literat de modă veche, cunoscător al latinei!) că ortodoxia este… vinovată pentru înapoierea noastră civilizaţională şi că, dacă am fi fost „arondaţi” catolicismului, am fi trăit mult mai bine! Dacă e aşa, atunci înseamnă că un Donoso Cortés, un autentic spirit catolic (mai mult decât atât, dacă se poate spune aşa!), care dădea, la 1849, tonul în Parlamentul de la Madrid pentru reconsiderarea nevoii de dictatură în sens metapolitic, ca opoziţie la decăderea societăţii europene a vremii (Discursul despre dictatură este o bijuterie retorică în cel mai pur stil clasic!), era un rătăcit? Deloc, căci argumentele lui erau logice, istorice şi teologice (sau tradiţionale). Dictatura antică, în varianta romană, ostracismul, în varianta grecească, erau nici mai mult nici mai puţin decât soluţii temporare la criza lumii, soluţii radicale, dar necesare la o decadenţă care se anunţa lungă de tot. Donoso Cortés nu a avut un ecou important în cultura europeană, fapt semnificativ pentru capacitatea lumii moderne de a-şi identifica slăbiciunile, iar integrarea lui Donoso Cortés în peisajul teoretic european făcută de un Carl Schmitt nu este decât excepţia grozavă care confirmă regula: în Occident spiritul tradiţional a murit, iar modernitatea este… atotputernică (dictatorială).
Un alt autor reprezentativ al Occidentului tradiţional, René Guénon, a fost la fel de… ostracizat de lumea în care s-a născut, fiind obligat să plece într-un Orient real (Egipt) dar şi imaginar, de unde şi-a şlefuit o operă impresionantă prin înălţime şi detaşare metafizică. Degeaba! El este şi acum tratat cu serioasă condescendenţă în mediile oficiale catolice (considerat un fel de duşman implicit al Bisericii, cu toate meritele criticii sale sociale! Aici este cheia, dar ea nu-l priveşte pe Guénon, căci el a avertizat în nenumărate rânduri că tratarea răului lumii actuale prin soluţii sociale este cel puţin insuficientă, dacă nu chiar greşită). Într-un capitol dens din cartea sa Orient şi Occident, dedicată elitei, Guénon răstoarnă toată literatura sociologică clasică despre elită (clasică, adică occidental-canonică), afirmând că Occidentul nu mai are elită în sens autentic, adică tradiţional. Şi că Orientul ar putea fi, dar cât de greu!, un fel de învăţător al Occidentului pe calea revenirii la spiritul unei societăţi normale, tradiţionale. În felul său, şi Donoso Cortés spunea cam acelaşi lucru atunci când îndemna Europa să lase spiritul catolicismului s-o invadeze, fără să acţioneze în sens social: prin simpla revenire la credinţa creştină, credea el, balanţa morală a lumii se va reechilibra şi Occidentul îşi va regăsi calea spre normalitate. N-a fost să fie! Dacă cei doi ar fi fost ascultaţi şi cunoscuţi, teoria formei fără fond ar fi arătat, desigur, altfel! Actualele spaime ale noastre, cele prezente în articolul dlui Schifirneţ, nu ar mai fi apărut. De fapt, perspectiva trebuie răsturnată cu totul pentru a înţelege ce ni se întâmplă: nu lipsa de adaptare la spiritul european modern este cauza anomiei noastre, ci, dimpotrivă, incapacitatea noastră, ca şi a europenilor, de a înţelege impasul ontologic al modernităţii şi nevoia de a reveni la principiile unei societăţi tradiţionale (în sens larg, nu etnografic). Ce ar trebui să facă intelectualii noştri, ca şi cei europeni? În niciun caz integrarea europeană nu este „misiunea” lor. De altfel, pentru Guénon, intelectualitatea adevărată este cea tradiţională, cea refractară la ideea unor mişcări organizate cu accent social sau instituţional, chiar a unor mişcări mai mult sau mai puţin organizate după principii discrete. Misiunea intelectualităţii nu este de a face apologia unui Occident vizibil, ci aceea de a crea, zicea Guénon, „stări de spirit”. Ce înseamnă aceasta? Intelectualul trebuie să fie atent nu la spiritul vremii (aşa cum era, vai, ca un soi de jurnalist, Eugen Lovinescu), ci la stările suprasensible, metafizice ale spiritului tradiţional. Din această perspectivă, nu Orientul are nevoie de ajutor occidental, ci invers, iar duşmanul cel mai mare al Occidentului nu este Orientul, ci el însuşi, mai precis spiritul antitradiţional care erodează peste tot realităţi milenare punând în locul gândirii o biată ideologie, aşa cum bine remarca Leo Struss că se întâmplă în plan politic. Aşadar, rolul intelectualităţii adevărate este să se debaraseze de orice misiune socială şi să treacă la cultivarea stărilor spirituale tradiţionale, o muncă realmente unică, pe care Europa poate că încă o va regăsi. Din păcate, aşa cum spunea Donoso Cortés, dacă s-au văzut indivizi care şi-au pierdut credinţa dar au fost capabili să şi-o regăsească, încă nu există popoare care, odată îndepărtate de credinţă, să fi revenit la ea.
