În maniera verificărilor final-evaluative, aşa cum ne-a obişnuit şi sistemul de învăţământ românesc, orice încercare inovatoare nu poate evita fondul unui aparent gol teoretic, alimentând sentimentul claustrării şi al frustrărilor intelectuale, al sincronizărilor mecanice şi/sau al presiunii dogmatismelor, al fenomenelor intens discutate şi studiate în spaţiul de cercetare occidental, cvasi – ignorate în spaţiul românesc actual, afectat de subdezvoltare teoretico – analitică şi de mimetism formal.
Cu repercusiuni într-o „analiză matriceală” a efectelor primei modernităţi româneşti, nu putem eluda cele trei variante bine-cunoscute: aceea a capitalismului prin proiect, modelul de transformare dependentă şi/sau preluare a ceea „ce ni se potriveşte” – teze epuizate pe fondul reactivării teoriilor secundarului, a relaţiei recesive între două părţi concurenţiale, a racordărilor resimţite dinspre spaţiul european sau a conjuncţiilor, pe nerăsuflate, cu stilul americaniza(n)t.
Sub semnul presiunilor resimţite dinspre normele cercetării româneşti – goana după ISI, reviste în baze de date internaţionale cu + -uri, sau – -uri, într-o frenetică trudă de autotraduceri, intervenţia publică a lui Traian Băsescu, cu ţintă în interpretarea eseistic-metaforică a Raportului pe Justiţie al Comisiei Europene, nu poate decât să genereze o urmă de invidie în mijlocul intelectualilor amorfi, care, sub presiunea saeculum-ului, nu reuşesc să inoveze (poate doar să plagieze) simţul înalt al conexiunilor ermetiza(n)te.
Din acest motiv şi cu sfiala de rigoare, vom eluda, voluntar, arhitexturile hermeneutice ale unui construct-metaforic precum „fiecare chel şi-a pus mâinile în cap”, ale evidenţei subtile „occidentalii nu se uită la televizoarele noastre”, ale chemării la obiectivizare şi învăţare din disfuncţiile istorice – „politicul a făcut greşeli”, „reveniţi-vă!”, „nu mai este vremea anilor '47-'48, când cu ghioaga, comuniştii se instalau la putere”, sau ale construcţiilor recuperate de pe terenul filosofic al lumii ca o sforărie, oprindu-ne, cu stupoare intelectuală, asupra unui termen absolut inovator, acela de (părere)olog, atunci când, orientând lucid bâlbâielile reporterei de la Realitatea TV, cu privire la afirmaţia Primului – Ministru, Victor Ponta, ca reacţie la propunerea de demisionare a miniştrilor, Traian Băsescu mărturisea – cu detaşare inocentă – că nu este nici comentator, nici părereolog.
Cu sârgul revederii aliajelor/ conceptelor sudate, cheia de acces rămasă la vedere este aceea a sensului intrinsec al definiţiei oferite (tocmai pentru a nu ne lăsa pradă neliniştilor şi cercetărilor furibunde) de emiţătorul său: părereolog ═ adică nu-mi dau cu părerea despre declaraţiile premierului! Totuşi, nesupuşi civic aşa cum suntem, nu putem să nu iscodim sensul cuvântului: părere ═ opinie, punct de vedere, concepţie, idee, credinţă şi olog (aici) ═ paralizie, incapabilitate de funcţionare, defectuozitate. Conştienţi fiind că nu putem rivaliza cu sensul prim, tare, al termenului, apoftegma ar putea denunţa refularea celui care, incapabil să emită o părere, o deghizează în spatele unui discurs de punte, cu briză la babord – un mariner cu iz de philosophos (re)lansat în agora publică, cu toată armătura sa, constant, armonios-coabitantă. Părereologic, nu putem decât să privim şi noi strâmb – după model – la deturnările de sens atât de încărcate de sub/supra(valoare), propunându-i sfios (aşa cum îi place preşedintelui), explicaţia consemnată în DEX-ul incapabil (limitat cum este!) să ofere o soluţie inovaţiei orientate în/spre paremiologic, cunoscând parcă aptitudinile şi preferinţele preşedintelui faţă de tot ceea ce ţine de structura lăuntrică şi morală a poporului român.
