Spiru Haret este iniţiatorul şi strategul doctrinei Statului de cultură la Dunărea de Jos. Ideea şi imperativul unui asemenea tip de stat îi aparţin lui Mihai Eminescu şi atmosferei de gândire a junimiştilor. Teoria lui Titu Maiorescu a formelor fără fond influenţase climatul spiritual din Principate şi toţi erau de acord că simplul împrumut de forme şi idei occidentale nu se poate constitui într-un factor de dezvoltare. Socialiştii lui Gherea credeau încă în rolul suveran al factorului economic, deşi sesizau şi ei că economia nu se clintise din marasmul în care-o împinsese proiectul capitalismului dependent şi al împrumutului de forme apusene. Junimiştii se păstrau distanţi faţă de teza marxistă. Eminescu polemizase cu socialismul marxist al fraţilor Nădejde, precum am arătat într-o carte a mea din 1984 (Sincronism european şi cultură critică românească) şi tocmai el fu primul care a împins gândirea teoretică într-o direcţie nouă pe care a exprimat-o sintetic prin conceptul unui stat de cultură la Dunărea de jos.
„Învvăţătorulîntr-un sat nu trebuie să fie numai învăţătoral copiilor; el trebuie să fie, în același timp, și sfătuitorul bun și luminat al sătenilor, pilduitorul lor la cele bune și folositoare pentru dânșii.”
Nimeni în epocă, însă, nu imaginase o doctrină şi o strategie a statului de cultură. În acest context se iveşte opera de gânditor şi reformator al lui Spiru Haret. El a demonstrat că indiferent cât de slab este un popor din punct de vedere economic sau militar, şansa lui nu este zădărnicită dacă porneşte de la cultură şi educaţie. Un popor poate fi robit economic, poate livra comanda militară, poate ceda stăpânirea economică şi chiar pe cea politică şi totuşi sorţii săi în istorie să se anunţe strălucitori. Condiţia minimală este ca acel popor să nu-şi abandoneze cu nici un chip strategia identitară, rolul de stăpân şi deci de comandă asupra strategiei sale identitare. În materie de identitate un popor nu trebuie să admită stăpâni decât dacă primeşte condamnarea la dispariţie. Cel ce ne-a adus la o atare înţelegere a fost româno-armeanul Spiru Haret.
La 1878, poporul român făcuse dovada vredniciei bărbaţilor săi în războiul ultimei cruciade contra imperiului otoman, care ameninţa să sufoce creştinătatea răsăriteană a Bizanţului de după Bizanţ. În acelaşi moment, Spiru Haret va susţine la Sorbona teza sa de doctorat asupra „tricorpului” (three-body theory), inaugurând paradigma celor trei corpuri ca unitate de analiză a mişcării corpurilor cereşti (He made a fundamental contribution to the n-body problem in celestial mechanics by proving that using athird degree approximation for the disturbing forces implies instability of the major axes of the orbits, and by introducing the concept of “secular perturbations” in relation to this. Vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret). Unitatea elementară de analiză a dinamicii sistemului ceresc, preciza Spiru Haret, nu este monomul astronomic (uni-corpul astronomic), nici binomul, perechea de două corpuri cereşti, ci tricorpul, triada astronomică. Descoperirea sa a afost copleşitoare. Altfel spus, sistemul ceresc, cu orbitele sale, devine inteligibil doar dacă pornim de la tricorp, de la o triadă de corpuri cereşti. Cifra cu care începe numărătoarea în univers este cifra trei nu cifra unu ca în aritmetica abstractă. Pornind de aici, H. Poincare va dezvolta teoria haosului (ibidem) şi, prin efect în cascadă, se vor dezvolta teoria efectului aripii de fluture, teoria bifurcaţiei etc., etc.
„O naţiune este un organism viu şi inteligent, în care fiecare părticică, fiecare individ, contribue, în marginile sferei d-sale de acţiune, însă în mod conştient, pentru a întreţine viaţa socială şi a ajuta la dezvoltarea ei.”
Din nefericire, statul român actual este complet insensibil la strategia identitară şi astfel riscă să piardă ultima redută de apărare a fiinţei unuia dintre popoarele neoromanice de la răsărit, condamnând singurul neam neolatin din Orientul european la primejdia extincţiei. În condiţiile în care comanda militară este, astăzi, un fapt de coaliţie asimetrică (deci nu este un atribut neatârnat al statului român), iar comanda economică este şi ea una de tot asimetrică, economia românească fiind controlată în proporţie covârşitoare de mari corporaţii străine şi de marile bănci creditoare (metropolitane),singura pârghie rămasă la români, dacă aceştia, prin elitele lor ar dori s-o folosească, este aceea identitară, a culturii. Un asemenea tip de răspuns, dimpreună cu demonstraţia adiacentă, îi revin în totalitate lui Spiru Haret, care a creat primul model strategic de Stat de cultură la Dunărea de Jos operaţionalizând astfel conceptul eminescian. Mecanismul operaţional al doctrinei haretiste este „şcolarizarea societăţii” şi în acest scop Spiru Haret a promovat un proiect legislativ materializat prin cele două legi: „legea învăţământului secundar şi superior în 1898 şi legea învăţământului profesional în 1899, ambele în timpul primei perioade de ministeriat al lui Haret. Revenit în 1901 la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Haret a repus în vigoare legea învăţământului secundar şi legea învăţământului profesional. În acestă perioadă s-a adoptat programa şcolilor secundare, s-au elaborat regulamente pentru toate treptele din sistemul de învăţământ, au fost înfiinţate şcolile de adulţi, grădiniţele şcolare, cantinele şcolare, apare revista „Albina”, a fost instituită medalia „Răsplata muncii” pentru învăţământul primar (aceste înfăptuiri sunt rezumate de C. Schifirneţ, 2011)” (apud Eufrosina Otlăcan, De la o teză de doctorat magistrală la reforma învăţământului românesc, 2012, 4/01/PDF, p. 191).
Lucrul cu totul special în cadrul reformei haretiste este naţionalizarea primariatului şcolar, adică generalizarea şcolii primare (obligativitatea ei, prevăzută prin lege la 1864) şi deci transformarea ei în principalul instrument al strategiei identitare a poporului român. Esenţa primariatului universal este celebrul îndemn: „o şcoală primară în fiecare sat” (apud ibidem). Originalitatea doctrinei primariatului universal decurge însă din alte trăsături. Mai întâi, prin concepţia reformei sale, Spiru Haret a ridicat preotul şi învăţătorul la rang de piloni ai statului. Ei nu erau doar dascăli de clasă şi de amvon, ci misionari ai statului de cultură, aşa cum reiese din atributele prevăzute de către doctrina haretistă pentru rolu celor doi în cadrul activităţii extraşcolare şi pastorale. Aceştia devin şi agenţii instituţiilor pivot ale unei dezvoltări comunitare durabile – băncile populare, obştile ţărăneşti, cooperativele – menite să susţină politicile de scoatere a comunităţilor săteşti din subalternizarea indusă prin efectele proiectului politic şi economic al capitalismului dependent (al modernizării prin strategia colonială a împrumutului de instituţii apusene, care devin forme fără fond, extrem de costisitoare şi improductive). Legea privind învăţământul secundar, gimnazaial şi liceal propriu-zis, cu secţiile binecunoscute – clasică, reală etc. – dimpreună cu înfiinţarea seminariilor pedagogice şi a şcolilor normale, anunţa deja un imperativ de o teribilă actualitate:licealizarea societăţii româneşti, readus în dezbaterea zilei de către Academicianul Tudorel Postolache. Acesta este, în formulă concentrată, nucelul operaţional al reformei care readuce poporul român la cârma strategiei sale identitare, adică a ridicării prin edificarea statului de cultură la Dunărea de Jos. Acest concept a fost nimicit în mare măsură de expirementalismul reformelor şcolare postdecembriste, culminând cu reformele ministeriatului din ultimii ani.
„Politica, înţeleasă ca lucrare pentru binele general, este cea mai înaltă şi mai nobilă îndeletnicire. A face politică, în acest sens, este și un drept și o datorie pentru orice cetăţean, cât de modest, căci nu este niciunul care, într-o măsură oarecare, să nu fie în stare de a aduce contingentul său de muncă pentru binele comun.”
Evocarea comemorativă a lui Spiru Haret la 100 de ani de la plecarea la cele veşnice este deopotrivă ocazia unui examen obştesc de conştiinţă pe care trebuie să-l treacă o elită complet îstrăinată de ideea statului de cultură la Dunărea de Jos şi decăzută în penibila butaforie a grilelor ISI ca expresie a fanfaronadei naţionale cu privire la proba aşa numitei noastre internaţionalizări ştiinţifice. Rezultatul acestei fanfaronade este goana unei plebea scribax după calificative ISI, înfăţişându-ne o cohortă pe cât de zgomotoasă pe atât de impotentă, fluturând penibil indexări care ascund un vid sufletesc şi o mediocritate intelectuală alarmantă. Modul în care Spiru Haret şi-a făcut intrarea în ştiinţa mondială este pilduitor, de luat ca exemplu. La 27 de ani îşi lua doctoratul cu o lucrare dedicată variaţiilor seculare ale orbitelor planetare, teză care va lansa paradigma triadei astronomice, precum s-a precizat, prin care-l va influenţa pe H. Poincare, pe Tisserand etc. provocând o ruptură paradigmatică de vechea gândire instituită prin lucrările lui Laplace (1773), Lagrange, Poisson etc. Trecând peste studiile dedicate unor chestiuni de utilitate publică (ca de pildă cea referioare la mişcarea apei în canale etc.), vom insista asupra unei alte inovaţii paradigmatice, cuprinsă în marea sa operă, Mecanique sociale, prima lucrare din lume care „aplică matematica la studiul societăţii” prezentată ca „sistem dinamic cu memorie infinită, cauzele fiind exprimate ca funcţii de timp” (Eufrosina Otlăcan, De la o teză de doctorat magistrală la reforma învăţământului românesc, 2012, 4/01/PDF).
Din nou vom sesiza importanţa modelului haretist pentru calea adevărată a ieşirii în lume a ştiinţei naţionale cu totul opusă actualului model ISI-st, fanfaron şi steril (goana după ISI a devenit sportul favorit al unei pături de postulanţi novisimi la grade didactice şi de cercetare fără orizont, căci vidul unui articol ISI nu va compensa niciodată absenţa încordării creatoare a operei monumentale, cu adevărat. Fiindcă şi teza de doctorat a lui Spiru Haret şi Mecanica socială sunt opere monumetale şi nu articolaşe ISI, pe care nici indexatorii nu le citesc. Acestea sunt studii „citate” de grile (indexate în fel de fel de baze de date, favorită fiind baza americană ISI) dar, vai!, necitite. Modelul haretian ar putea fi de folos în iniţierea unui ciclu al neatârnării noastre identitare, adică al ieşirii din mentalitatea obedientă care nu conduce decât la cedarea comenzii poporului român asupra strategiei sale identitare prin fapta bicisnică a pseudoelitelor salecare menţin mintea tinerei generaţii în vraja mincinoasă a grilelor subalternizării mentale.
„Este un lucru contrar oricărei morale a trăi cineva în contul unei idei nobile, fără a face nimic pentru a o servi.”
Cu totul altceva ne spune modelul şi exemplul haretist. Gaston Richard îl preţuia pe Haret şi lucrarea sa ca fiind, spune el, „una dintre cele mai viguroase lucrări ale sociologiei europene” (Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIII (1936), p. 399-407, apud ibidem). În acelaşi sens îl va cita şi Rapoport, iar în tratatul de istoria sociologiei universale a lui P. Sorokin, Haret este singurul citat şi prezentat efectiv. Comunitatea astronomică internaţională a numit un crater de pe lună cu numele său, Haret (http://en.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret).
Citarea operei haretiene este, în toate cazurile, personală, ideatică şi organică, nu artificială, impersonală şi strict indexatoare (o indexare care ascunde orice, camuflând, adeseori, vidul intelectual) ca în cazul grilelor ISI. Revenirea asupra strategiilor de promovare a capacităţii generaţionale (generaţiilor) în statul român este o urgenţă şi un imperativ naţional. Scurtul interval al ministeriatului Andronescu anunţa semne bune, dar cu totul fragile.
Nu este nimic mai actual în actualul context şcolar românesc decât comanda: „Înapoi la Spiru Haret!” Toate formulele sale, doctrina sa centrată pe teza unei strategii identitare la cârma căreia să revină poporul român prin elite organice, capabile să preţuiască neamul românesc, tradiţiile sale, energiile sale, religia sa creştină, sunt deopotrivă actuale şi imperative.
