Înapoi, în istorie

Radu Baltasiu 25 februarie 2015 2 Comentarii

Fukuyama credea acum 20 de ani că s-a terminat cu istoria, în sensul sfârșitului marilor tendințe evolutive. Umanitatea atinsese maximul evolutiv.

Chiar dacă tocmai începea dureroasa tranziție în Est, Orientul Mijlociu începea să fiarbă, sensul era același: toată planeta convergea către sfârșitul marilor ideologii, odată cu triumful progresului (liberalismului: economia de piață și democrația).

Chiar și cu sincopa terorismului din 2001, Fukuyama avea dreptate, pentru că lumea intrase deja în imersiunea ciberspațiului, o premieră evolutivă umană, în sensul că lumea informatică scoate omul din timp și din spațiu, din istorie și … din societate. Ciberspațiul este chiar mai mult decât își închipuia Fukuyama: odată cu sfârșitul istoriei dispare și societatea (apărând „socializarea” virtuală, comunicare fără comunicare). Este adevărat, Fukuyama prezisese teribilul „supliment” al sfârșitului progresului: sfârșitul omului, prin sfărâmarea morală a oricărei certitudini*, și, în ultimă instanță, a moralei înseși. Omul finalului progresului, omul occidental triumfător, este contradictoriu până la autoanihilare, societatea intrând în colaps prin birocratizare excesivă, la rândul ei urmarea nenumăratelor drepturi și prescrieri apărute ca urmare (la rândul lor) a pierderii busolei. Fukuyama este cioranian fără să-l fi citit pe Cioran. Încă o consolare a celor care cred că ideile nu pot fi monopolizate, că societățile înapoiate economic pot produce idei mari – protocronismul. Singurul element suplimentar al lui Fukuyama este vestita sa sintagmă: ultimul om vine la pachet cu „sfârșitul istoriei”. Este punctul unei fraze (epoci) istorice, a stresului în crescendo al omului modern (occidental) în lupta sa orgolioasă cu destinul, proiectul omului autonom nimicit de teroarea istoriei: obsesia controlului a tot și eșecul omului cu el însuși (avem nevoie de ajutorul lui Mircea Eliade pentru a duce la bun sfârșit argumentul lui Fukuyama).

Destinul cioranian prevăzut de Fukuyama ne crea o liniște imediată: în sfârșit, zbuciumul nostru cu timpul s-a terminat; știm unde trebuie să ajungem. E greu, dar vom ajunge undeva, ziceam noi, cei din Est, săvârșind tranziția de la sistemul comunist la cel, impropriu numit capitalist, mai degrabă un fel de democrație originală (în care „foștii” au rămas la putere cu acordul marilor puteri; unde principalele ONG-uri care criticau puterea își aflau sediile și subvențiile grase în … guvernele criticate … – ZiariștiOnline, 23 iul 2012).

Și această stare de tensiune oarecum băltită se termină brusc, în 2014, odată cu invadarea Ucrainei de către Vladimir Putin, președintele Rusiei. Dacă Rusia a ținut să demonstreze că este o mare putere, iată că a reușit. Dar nu în domeniul serviciilor de spionaj și al puterii armate, cum se crede. Cât în capacitatea de a muta omenirea din nou înspre istorie. Pentru că Putin a reconferit dimensiune teritorială timpului nostru, recuperând spațiul pentru omul acesta rațional, înstrăinat de sine. Agresiunea rusească este o reașezare cu consecințe mult dincolo de simulările avute în vedere de experții marilor puteri: omul a fost întors de la porțile „sfârșitului istoriei” înapoi, în istorie. Numai că în istorie există și subistorie și teroarea istoriei, tot felul de slugi și de prădători ai timpului, care se hrănesc cu state, popoare și, în ultimă instanță, chiar cu omul însuși. Reașezarea rusească ne scoate din starea de prostrație, de pe drumul idiocrației ciberspațializării, obligă homo faber să revină cu picioarele pe pământ, în spațiu, în istorie, și deci, să redescopere comunitatea. Comunitatea națională. Mai mare dușman imperiul, oricare ar fi acesta, nici nu putea să-și facă. (Și nu, nu mă refer la grupările ideologice care își spun „naționaliste”, atât cele de extremă stânga din Grecia cât și cele de extremă dreapta din Franța).

PS.
Această schiță nu este „un omagiu adus președintelui” Rusiei, cum îmi atrăgea atenția, pe jumătate în glumă, sper, un prieten. Este o constatare/avertisment adresat nouă, că reintrăm în istorie, după ce fuseserăm cât pe aici să ieșim din ea. Ieșirea din istorie are avantajele liniștii amneziei: lumea nu are nemulțumiri ființiale, e preocupată de sticla borcanului stresului zilnic. Intrarea în istorie aduce întreg zbuciumul din manualul de istorie. Este tensiunea dintre imperium și comunitate, dintre forță și dreptate. La fel ca la 1848.

* „Not content merely to protect life, liberty, and property, many democracies have also defined rights to privacy, travel, employment, recreation, sexual preference, abortion, childhood, and so on. Needless to say, many of these rights are ambiguous in their social content and mutually contradictory. It is easy to foresee situations in which the basic rights defined by, say, the Declaration of Independence and the Constitution, were seriously abridged by newly minted rights whose aim was a more thoroughgoing equalization of society.” Francis Fukuyama, „The End of History and the Last Man”,   Mcmillan, 1992 , p.296. Acces la pasaje din carte aici: http://books.google.ro/books?id=nd-dXzx_wR8C&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false

The Spectator, 10 feb. 2010, „Is the age of democracy over?”, de Francis Fukuyama,  http://www.spectator.co.uk/features/5766228/is-the-age-of-democracy-over/ 

Ziariști Online, „Guvernul Boc a finanțat cu 90.000 de lei revista ’22’ … Criza mare, la fel ca gura unora”, http://www.ziaristionline.ro/2012/07/23/guvernul-boc-a-finantat-cu-90-000-de-lei-revista-22-a-gds-si-szekelyfold-tinutul-secuiesc-criza-mare-la-fel-ca-gura-unora/