Aceasta e încă o carte despre destrămarea Occidentului. Caut să abordez două lucruri care în genere nu se prea pomenesc în literatura aflată în plin avânt pe acest subiect. În primul rând, voi prezenta o relatare a acestui declin bazată nu pe analogie, ci pe deducție. Voi porni de la premisa că lumea e inteligibilă și omul e liber, iar aceste consecințe pe care le resimțim acum nu sunt produsul biologiei sau al vreunei alte legități, ci pur și simplu al alegerilor neînțelepte. În al doilea rând, mă avânt în a propune, dacă nu o soluție completă, cel puțin începutul uneia, cu convingerea că omul nu trebuie să urmeze o analiză științifică atât timp cât se declară moralmente neputincios.
Privind la lumea căreia vreau să-i adresez aceste gânduri, mărturisesc că am fost în primul rând izbit de dificultatea de a face oamenii să accepte anumite premise. Dificultatea aceasta se datorează în parte mult răspânditei teorii a istoriei de sorginte Whig, care postulează că punctul cel mai avansat în timp reprezintă și culmea dezvoltării umane, concepție susținută fără îndoială și de teorii evoluționiste, care sugerează minților simple un soi de trecere necesară de la simplu la complex. Totuși, adevăratul bucluc pare să zacă undeva mult mai adânc. Este problema de-a dreptul năucitoare, dacă e să reducem la cazuri concrete, a încercării de a face oamenii să distingă între bine și rău. Posedă oare oamenii de azi o scară a valorilor suficient de rațională încât să poată vedea aceste adevăruri prin prisma inteligenței? Avem motive să declarăm că omul modern a devenit un idiot moral. Atât de puțini sunt cei care se mai sinchisesc să-și analizeze viețile sau să accepte mustrarea care vine din recunoașterea faptului că sunt într-o stare decăzută, încât se pune întrebarea dacă oamenii mai înțeleg ce înseamnă superioritatea unui ideal. Se poate presupune că orice raționament abstract ajunge, cu asemenea oameni, să fie irosit de-a dreptul; dar ce să mai spui atunci când chiar adevăruri de natura cea mai concretă le sunt puse în față și ei sunt tot neputincioși în a face diferența sau a trage învățăminte din ele? Timp de patru secole, fiecare om și-a fost nu doar propriul preot, ci chiar propriul profesor de etică, iar consecința este o anarhie care amenință chiar acel minim consens de valoare necesar politicului.
Desigur că avem o justificare în a spune despre vremurile noastre: dacă ar fi să cauți un monument al nebuniei, privește în jurul tău. În zilele noastre vedem orașe întregi abrutizate și vechi credințe lovite de moarte. Am putea să ne întrebăm, cu cuvintele apostolului Matei, dacă nu cumva suntem confruntați cu „un necaz așa de mare, cum n-a mai fost de la Facerea lumii”. Mulți ani ne-am mișcat cu o încredințare trufașă că omul și-a cucerit o poziție de independență care a făcut ca vechile constrângeri să devină inutile. Iar acum, în prima jumătate a secolului XX, în culmea progresului modernității, ne confruntăm cu izbucniri de ură și violență fără precedent; am văzut națiuni întregi sfâșiate de război și transformate în lagăre de pedeapsă de către cuceritorii lor; vedem cum jumătate din omenire privește la cealaltă jumătate ca la niște criminali. Pretutindeni, simptome ale psihozei de masă. Și, lucrul cel mai grozav dintre toate, iată că încep să apară baze diferite de valori, astfel încât unicul nostru glob e divizat între lumi care se bat în înțelegeri diferite. Aceste semne de dezintegrare stârnesc spaima, iar spaima duce la disperate zbateri izolate pentru supraviețuire, care în final reușesc doar să grăbească procesul amintit.
La fel ca Macbeth, omul occidental a luat o decizie malefică, ce a devenit cauza finală și eficientă a altor decizii la fel de malefice. Am uitat oare întâlnirea noastră cu vrăjitoarele din pustie? Ea s-a petrecut la sfârșitul secolului al XIV-lea, iar ceea ce vrăjitoarele i-au spus protagonistului acestei drame a fost că omul se va putea împlini numai dacă va abandona credința lui în transcendent. Puterile întunericului lucrau într-un mod subtil, ca întotdeauna, învăluindu-și profeția în forma aparent inocentă a unui atac împotriva universaliilor. Biruința realismului logic în marea dezbatere medievală a reprezentat evenimentul crucial din istoria culturii occidentale; din aceasta au decurs apoi acele consecințe care coboară până la noi, sub forma decadenței moderne.
Aș putea fi acuzat aici că simplific peste măsură procesul istoric, însă tind să cred că politicile conștient adoptate de oameni și de guverne nu sunt doar aduceri la nivelul rațiunii a ceea ce au adus anumite forțe obscure. Ele sunt mai degrabă extrase din cele mai profunde idei despre destinul omului și au o putere mare, chiar dacă nu lipsită de obstacole, de a determina cursul călătoriei noastre.
În acest sens, îl menționez pe William de Occam ca fiind cel mai nimerit reprezentant al unei schimbări care s-a prăvălit peste concepția despre realitate a omului în acel moment de răscruce a istoriei. William de Occam a fost cel care a lansat fatidica doctrină a nominalismului, care neagă existența reală a universaliilor. Triumful lui a constat în decăderea termenilor universali, care au devenit simple denumiri de folosit după bunul plac. Întrebarea cea mai mare a fost dacă există o sursă de adevăr mai înaltă decât omul și independentă de el; iar răspunsul la această întrebare este decisiv pentru definirea viziunii asupra naturii și a destinului umanității. Rezultatul practic al filosofiei nominaliste a fost negarea realității percepute de intelect și substituirea ei cu realitatea percepută de simțuri. Odată cu schimbarea produsă în distingerea a ceea ce este adevărat, întreaga orientare a culturii a luat o cotitură, iar acum ne aflăm pe drumul empirismului modern.
E ușor să-ți acoperi ochii în fața însemnătății unei schimbări doar pentru că s-a petrecut departe în timp și e abstractă în natura ei. Aceia care nu au descoperit faptul că viziunea asupra lumii e cel mai important element în gândirea omului, în gândirea oamenilor care compun o cultură, ar trebui să ia seama la tot alaiul de împrejurări care au decurs de aici într-o succesiune perfect logică. Negarea universaliilor aduce cu sine negarea a tot ce transcende experiența omului. Iar negarea a orice transcende experiența înseamnă în mod inevitabil – găsindu-se, totuși, căi de ocultare a acestui proces – negarea adevărului. Odată cu negarea adevărului obiectiv, nu mai este scăpare din brațele relativismului concentrat în postulatul „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Vrăjitoarele au vorbit cu acel limbaj echivoc oracular atunci când i-au spus omului că, prin alegerea pe care o va face, el se va putea realiza într-un mod desăvârșit, pentru că ele de fapt inițiau un curs care duce la separarea omului de realitate. Așa a început acea „urâciune a pustiirii” care apare azi ca un sentiment de înstrăinare față de orice adevăr dinainte fixat.
Pentru că o schimbare atât de profundă a credinței ajunge în cele din urmă să influențeze fiecare concept, curând după aceea a apărut o nouă doctrină a naturii. Dacă până atunci natura fusese văzută ca imitație a unui model transcendent, constituind o realitate imperfectă, din acel moment a început să fie considerată a conține în ea însăși principiile propriei creații și acțiuni. O asemenea întorsătură a avut două consecințe majore pentru gândirea filosofică: în primul rând a încurajat studiul atent al naturii, ridicat la rang de știință, pe baza supoziției că ea își revelează esența prin acțiuni. În al doilea rând și prin aceeași logică, a aruncat la coș doctrina formelor imperfect întruchipate în lume. Aristotel identificase un element neinteligibil în lume, însă viziunea asupra naturii ca mecanism rațional a exclus acest element. Eliminarea elementului neinteligibil din natură a fost urmată de abandonarea doctrinei păcatului originar. Dacă natura fizică este totul, iar omul e parte din natură, e imposibil să fie văzut ca suferind de un rău constitutiv; slăbiciunile lui trebuie atribuite simplei sale ignoranțe sau unui soi de privațiune socială. Printr-o simplă deducție, se ajunge astfel la corolarul bunătății naturale, firești a omului.
Și ăsta nu e sfârșitul. Dacă natura e un mecanism care operează singur, iar omul este un animal rațional suficient sieși, ceea ce urmează este ridicarea raționalismului la rang de filosofie. De vreme ce omul își propunea de-acum să nu mai pătrundă dincolo de lumea văzută, era normal să considere înseși metodele de interpretare a datelor oferite de simțuri ca pe cea mai înaltă chemare intelectuală. A urmat tranziția la Hobbes și Locke și la raționaliștii secolului al XVIII-lea, care învățau că omul avea nevoie doar să raționeze corect pe baza dovezilor din natură. Întrebarea „cum s-a făcut lumea?” devenea deocamdată lipsită de sens, pentru că a pune această întrebare ar fi presupus existența a ceva înaintea existenței lumii. Așadar, misterul existenței lumii nu mai prezenta interes pentru om, ci mai degrabă explicațiile despre felul în care funcționează ea. Aceasta e baza rațională a științei moderne, a cărei sistematizare a fenomenelor devine, după cum declara Bacon în Noua Atlantidă, un mijloc de dominație.
În acest stadiu, religia începe să asume o demnitate ambiguă și apare întrebarea dacă va putea supraviețui într-o lume a raționa- lismului și a științei. Una dintre soluții a fost deismul, care face din Dumnezeu rezultatul unui mod rațional de descifrare a naturii. Dar această religie, la fel ca toate cele care neagă existența unui adevăr preexistent, era greu de strunit; mai degrabă lăsa loc fiecărui om să înțeleagă ce putea din lumea care se deschidea simțurilor sale. Au urmat referiri la „natură și dumnezeul naturii” și imediat după ele anomalia unei religii „umanizate”.
La orizont pândea de-acum materialismul, deja prezent în mod implicit în tot ce se pregătise deja. Curând a devenit imperios necesar ca și omul să fie explicat prin intermediul mediului său, ceea ce a constituit opera lui Darwin și a altora în secolul al XIX-lea (iar în ce privește caracterul insidios și universal răspândit al acestor schimbări, este interesant faptul că mai mulți cercetători ajunseseră la explicații similare atunci când Darwin și-a publicat concluziile în 1859). Dacă omul a intrat în acel secol înconjurat de aura unei glorii transcendente, acum se prezenta într-un mod care-i satisfăcea pe pozitiviști.
Odată ce ființa umană a fost așadar bine înfiptă în natură, s-a simțit nevoia de a pune la îndoială caracterul fundamental al motivației sale. Necesitatea biologică, reieșită din supraviețuirea celui mai puternic, a fost considerată ca fiind causa causans, după ce chestiunea de maximă importanță a originii omului a fost tranșată în favoarea materialismului științific.
Odată ce se stabilește că omul e modelat exclusiv de forțe din mediul înconjurător, devine obligatorie extinderea aceleiași teorii a cauzalității și asupra instituțiilor umane. Filosofii sociali ai secolului al XIX-lea au găsit în Darwin un susținător puternic al tezei lor conform căreia omul acționează numai din interese economice, și tot ei au desăvârșit opera de desființare a liberului arbitru. Mărețul alai al istoriei a devenit așadar reductibil la ocupațiile economice ale indivizilor și ale claselor; s-au construit prognoze elaborate pe teoria rezolvării conflictelor economice. Omul creat după chipul divin, protagonistul unei mărețe drame în care miza era sufletul său, a fost înlocuit cu un animal căutător și consumator de bunuri.
În cele din urmă a sosit behaviorismul psihologic, care a negat nu doar liberul arbitru, ci chiar și mijloacele elementare de orientare precum instinctul. Pentru că natura scandaloasă a acestei teorii sare imediat în ochi, ea nu a reușit să adune adepți în număr atât de mare ca teoriile celelalte; totuși, ea reprezintă o extensie logică a lor și ar trebui să fie îmbrățișată de susținătorii cauzalității de ordin material. În esență, e o reducere la absurd a firului raționamentului, care a început atunci când omul și-a luat cu voioșie rămas-bun de la conceptul transcendenței.
Nu avem un cuvânt mai potrivit ca să descriem condiția în care a fost lăsat omul decât „abisalitate”. Omul se află într-un abis adânc și întunecat și nu dispune de nimic prin care să se poată ridica singur. Viața sa e doar practică fără teorie. Pe măsură ce se adună problemele pe capul lui, el nu face altceva decât să-și adâncească confuzia, încercând să le rezolve cu procedee ad hoc. În taină, în interiorul lui, el flămânzește după adevăr, dar se consolează cu gândul că viața trebuie să fie experimentată. Vede dezintegrarea instituțiilor și raționează vorbind despre emancipare. Trebuie purtate niște războaie, aparent tot mai multe; astfel ajunge să reînvie unele vechi idealuri – idealuri de fapt golite de sens de concepțiile lui actuale – pe care, prin puterea mașinăriei statului, le forțează din nou să funcționeze. Se luptă cu paradoxul potrivit căruia o imersiune totală în materie îl va face incapabil să rezolve tocmai problemele materiei.
Declinul său poate fi reprezentat ca o lungă serie de abdicări. Pe măsură ce credea că se așază pe sine centru de autoritate în Univers, a găsit tot mai puține dovezi de autoritate; într-adevăr, se pare că există aici un proces dialectic care îl privează de putere pe măsură ce se străduiește să demonstreze că independența de care dispune îl îndreptățește să aibă acea putere.
Povestea aceasta e reflectată în mod elocvent în schimbările care s-au produs în educație. Tranziția de la adevărul intelec-tului la datele experienței a urmat fără cruțare, imediat după întâlnirea cu vrăjitoarele. A apărut un mic semn, „un nor nu mai mare decât o mână de om”, în cadrul unei schimbări care s-a produs în studiul logicii în secolul al XIV-lea – secolul lui Occam. Logica a devenit gramaticalizată, trecând dintr-o știință care învăța oamenii vere loqui [vorbirea în adevăr] spre una care propovăduia recte loqui [vorbirea politic corectă], sau de la o diviziune ontologică pe categorii la un studiu al semnificației, cu inevitabilul accent pe înțelesuri istorice. Aici începe asaltul asupra definiției: dacă cuvintele nu mai corespund unor realități obiective, atunci nu mai pare atât de rău să ne luăm libertăți în folosirea cuvintelor. Din acel punct, încrederea în limbaj ca mijloc de ajungere la adevăr începe să slăbească și continuă până când veacul nostru, plin de un acut sentiment de îndoială, purcede în a căuta un remediu în noua știință a semanticii.
Atât despre subiectul educației. Renașterea și-a direcționat tot mai mult eforturile înspre obținerea unui reușit om de lume, deși nu l-a lăsat privat de filosofie și har, pentru că atunci lumea încă mai era, prin moștenire, o lume a ideației, suficient de apropiată de concepțiile transcendentului pentru a simți efectele dezuma- nizante ale specializării. În secolul al XVII-lea, descoperirile din lumea fizică au pavat calea spre încorporarea științelor în educație, cu toate că abia două secole mai târziu acestea au început să constituie o amenințare la adresa vechilor discipline intelectuale. În acea perioadă, schimbarea a prins viteză cu ajutorul a două evoluții de o importanță covârșitoare. Prima a fost o creștere remarcabilă a dominației omului asupra naturii, care i-a uimit pe toți în afară de înțelepți; a doua a fost răspândirea tot mai accentuată a învățământului de masă. Cea din urmă ar fi putut să fie în sine un lucru bun, însă a ajuns să fie compromis din cauza pro- blemei nesoluționate a autorității, proprie democrației egalitariste: nu se găsea nimeni care să aibă dreptul să spună cu certitudine cu ce anume trebuiau hrănite mulțimile avide de cunoaștere. În cele din urmă, într-o capitulare jalnică în fața circumstanțelor și în renunțarea la autoritatea cunoașterii, a apărut sistemul electiv. Acesta a fost urmat de un carnaval al specializării, al profesionismului și al vocațiilor, adesea încurajate și protejate de curioase mijloace birocratice, astfel încât la adăpostul onorabilului nume al Universității s-a purces la negocierea unor bizare mănunchiuri de interese, nu puține din acestea fiind în esență de-a dreptul anti-intelectuale, chiar și în aparență. Instituțiile de învățământ nu au stopat declinul, ci mai degrabă au contribuit la el, de vreme ce și-au pierdut interesul pentru formarea lui homo sapiens, înlocuindu-l cu homo faber.
Studiul devine obișnuință și este ușor de văzut felul în care schimbările de care vorbeam au reflectat de la o epocă la alta tipul dominant de lider. În secolul al XVII-lea exista, pe de o parte, apărătorul credinței, regalist și învățat, iar, pe de altă parte, intelectualul aristocrat, de felul lui John Milton și al teocraților puritani care au pus bazele primelor colonii americane. Următorul secol a cunoscut dominația Whig în Anglia, iar pe continent apariția enciclopediștilor și a romanticilor, oameni nu lipsiți de un fond intelectual, dar care în mod asiduu tăiau legăturile care ancorează gândirea în realitate, pe măsură ce cădeau răpuși de amăgirea că omul ar fi prin natura sa bun. Mustrarea pe care Frederic cel Mare o adresează unui sentimental, „Ah, dragul meu Sulzer, dumneata nu cunoști rasa asta blestemată”, reflectă foarte bine diferența dintre cele două viziuni. Perioada următoare a fost martora ridicării conducătorului popular și demagog, dușmanul tipic al noțiunii de privilegiu, care a răspândit această idee și în Anglia, a răscolit continentul cu revoluții, iar în Statele Unite a înlocuit ordinea socială instaurată de Părinții Națiunii cu una a demagogiei și a mașinăriei politice urbane. Secolul al XX-lea a adus figura liderului maselor, cu toate că la acel moment deja se petrecuse o rupere a cărei profundă semnificație o vom observa mai încolo. Noii profeți ai reformei se împart strict în umanitariști sentimentali și un grup elitist de teoreticieni fără scrupule, care se mândresc cu independența lor față de sentimentalism. Plini de ură față de lumea asta pe care nu ei au făcut-o, după secole de destrăbălare, comuniștii moderni – revoluționari și logicieni – se hotărăsc să folosească instrumentele rigorii intelectuale. În decizia lor se ascunde cel mai aspru reproș adus omului Renașterii și succesorilor săi pentru dezertarea din frontul intelectului. Nimic nu-l tulbură mai mult pe omul modern decât claritatea logică pe care o folosesc comuniștii în rezolvarea tuturor problemelor. Cine poate spune că sentimentul acesta nu e născut dintr-o descoperire profundă a faptului că aici se găsesc primii realiști adevărați de sute de ani încoace și că liberalismul occidental nu poate fi salvat de bălăceala în zone călduțe de mijloc?
Această istorie a trecerii omului de la transcendentalismul religios sau filosofic a fost povestită de multe ori și, de vreme ce a fost prezentată ca o istorisire a progresului, e foarte greu astăzi să convingi oamenii să vadă contrariul. Totuși, a constata realitatea decadenței este datoria cea mai urgentă a timpului nostru, pentru că, până nu vom fi demonstrat că declinul cultural e un fapt istoric – care poate fi determinat – și că omul modern și-a cam risipit averea moștenită, nu-i vom putea combate pe aceia care au căzut pradă optimismului isteric.
Aceasta e deci sarcina noastră, iar obstacolul cel mai serios în calea ei este faptul că oamenii care au străbătut acest coborâș au dezvoltat o insensibilitate direct proporțională cu gradul lor de degradare. Pierderea se simte mai limpede atunci când începe; după ce se instalează obișnuința, se instalează starea anormală de apatie, care crește pe măsură ce se adâncește criza morală. Șansele cele mai bune de mântuire a omului sunt atunci când se ivesc primele semne timide de avertizare; și asta, cred eu, explică de ce gânditorii Evului Mediu se agitau asupra unor chestiuni care nouă astăzi ni se par lipsite de noimă sau de relevanță. Dacă lucrurile continuă în același fel, glasurile care cheamă la trezire se sting rând pe rând și nu este exclus ca omul aflat în această etapă să ajungă într-o stare în care să-și piardă toată orientarea morală. Așa că, în fața enormei brutalități a timpului nostru, părem incapabili să întâmpinăm cu reacții adecvate pervertirea adevărului și actele de bestialitate. Din ce în ce mai des, ne complacem în prezența contradicției, respingând moștenirea greacă, și arătăm indiferență în fața suferinței, negând spiritul creștinismului. Iar această lipsă de simțire se vede mai ales de când cu marile războaie. Ne apropiem de o condiție în care vom deveni amorali, lipsiți chiar de capacitatea de a ne da seama de asta, degradați fără a avea mijloacele prin care să ne măsurăm căderea.
Din aceste motive, atunci când reflectăm asupra cataclismelor acestor timpuri, suntem profund mișcați de incapacitatea oamenilor de a li se opune. În trecut, calamitățile trezeau, dacă nu mari virtuți, măcar fapte eroice; dar în urma groaznicelor judecăți pronunțate împotriva oamenilor și a națiunilor în ultimele decenii, depistăm anumite note de trivialitate și prefăcătorie. O stranie disparitate a luat ființă între dramatismul acestor acțiuni și comportamentul protagoniștilor și căpătăm impresia că urmărim niște actori care nu-și înțeleg rolurile.
Optimismul isteric va fi predominant până când lumea va recunoaște din nou existența tragediei, iar existența tragediei n-o poate recunoaște decât atunci când va începe din nou să facă diferența între bine și rău. Speranța restaurării depinde de regăsirea acelei „ceremonii a inocenței”, a acelei clarități în viziune și a cunoașterii formei care ne va ajuta să simțim tot ce ne e străin sau distructiv, tot ce nu e compatibil cu năzuința noastră morală. Momentul în care să pornim în căutarea acestui lucru a sosit, înainte ca să cădem în acea nepăsare perfectă a celor care preferă pieirea. Căci, pe măsură ce înaintăm, mișcarea devine centrifugă: ne vom simți bine în starea de abandon și nu vom mai avea niciodată un sentiment de împlinire ca atunci când vom fi aplicat vreunei cazemate a culturii noastre o lovitură mortală.
În lumina acestor împrejurări, nu ne va lua prin surprindere faptul că, la invitația pe care le-o vom adresa de a intui posibi- litatea decadenței, oamenii ne vor întâmpina cu neîncredere și respingere. Trebuie să fim conștienți de faptul că în realitate cerem o mărturisire a vinovăției și un angajament la seriozitate; facem asemenea cereri de pe o poziție ideală sau supra-personală și nu ne putem aștepta la o primire mai cordială decât au avut parte cei care au zgâlțâit corabia mulțumirii de sine în oricare altă epocă dinainte. Din contră, primirea care ni se va face va fi și mai rece în zilele de azi, pentru că un secol și jumătate de dominanță burgheză a produs un soi de gândire cât se poate de nereceptiv la ideile incomode. Să adăugăm la aceasta egocentrismul omului modern, alimentat din multe izvoare, care doar cu mare greutate va permite smerenia necesară pentru autocritică.
Apostolii modernismului își încep de obicei diatribele înșirând liste ale realizărilor modernității, fără a-și da seama că de fapt se scufundă în particulari. Ar trebui să le amintim că nu putem începe să enumerăm până când nu vom fi definit ce anume căutăm să dovedim. Nu ne vom declara satisfăcuți cu enumerarea tuturor invențiilor și proceselor evului nostru decât atunci când vor putea demonstra că acestea înseamnă altceva decât splendide inflorescențe ale mucegaiului decăderii. Oricine dorește să ridice în slăvi vreo realizare modernă ar trebui să aștepte până când va fi reușit să justifice prin ea apropierea de ținta asumată a civilizației noastre, într-un mod la fel de riguros precum cărturarii Evului Mediu legau mereu concluziile doctrinelor lor de natura lui Dumnezeu. Orice demonstrație căreia îi lipsește o asemenea corelație e lipsită de sens.
Dacă vom cădea totuși de acord că putem vorbi despre scopuri înainte de mijloace, putem începe prin a pune niște întrebări perfect banale despre condiția omului modern. Mai întâi de toate, haideți să cercetăm dacă acest om știe mai multe sau dacă este în ansamblu în vreun fel mai înțelept decât predecesorii săi.
Aceasta e o abordare esențială, iar dacă pretenția omului modern că ar ști mai multe este corectă, critica noastră e compromisă, căci este greu de imaginat că un popor care a dobândit multă cunoaștere pe parcursul secolelor a ales să urmeze o cale rea.
sursa: anacronic.ro
