Cu acest titlu nu ne referim la candidații care se vor prezenta la turul II al alegerilor prezidențiale, deși și acolo zicala bătrânească își găsește ecouri. Ne referim la cei care stau în prim-planul scenei politice, în ciuda faptului că rolul lor ar trebui să fie numai de mașiniști: televiziunile și firmele de sondaje.
Fără nicio excepție, sondajele făcute în perioada de dinaintea alegerilor au prezentat rezultate atât de îndepărtate de realitatea votului din 24 noiembrie, încât nu doar instrumentele, practicile de eșantionare, operatorii sau oportunitatea lor trebuie să fie judecate și condamnate fără drept de apel, ci și îndreptățirea și utilitatea finală a unor asemenea demersuri și a unor asemenea firme se vădește îndoielnică. Și mai îndoielnică, înclinând spre deplina imoralitate, este conduita partenerilor apropiați și consensuali ai acestor firme de gestionare a opiniilor și furnizoare de previziuni, anume cei care le promovează și se autopromovează prin apelul definitiv la ele: televiziunile și analiștii lor.
Imbecilizarea prin televiziune
În urmă cu aproape 30 de ani, filosoful Giovanni Sartori scria, într-o revelatoare carte despre imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea omului nou, că societatea și viața oamenilor devin perceptibile administratorilor lor, guvernanților și colaboratorilor acestora (care vor fi ei…) prin opinii. Nu cunoașterea despre realitate este relevantă și trebuie cultivată publicului larg, ci opinia, cunoașterea falsă și grăbită, datorată, de cele mai multe ori, impresiilor lăsate de „pepinierele de opinii”, televiziuni, vedete, analiști etc. Condiția suficientă pentru legitimarea și exercitarea conducerii politice ca administrare birocratică este formarea tele-opiniilor. Pentru aceasta este învestită televiziunea: „televiziunea se exhibă ca purtătorul de cuvânt al unei opinii publice care în realitatea este ecoul propriei sale voci”, arată Sartori, explicând în ce fel ideea că rolul televiziunii este de a reflecta schimbările sau fenomenele în curs din societate sau din lume este astăzi falsă; de fapt, televiziunea reflectă şi popularizează schimbări şi fenomene pe care ea însăşi le promovează şi le inspiră.
Sondajul de opinie ca formă de legitimare
Apelul la sondaje, menit să garanteze capacitatea „administratorilor de opinie” de a reprezenta întreaga societate, este un tertip bineprimit de analiști și de clasa politică. Aceasta, aflată în plin proces de profesionalizare (politica nu mai este o formulă morală, filosofică – în sensul de cunoaștere superioară – de a conduce, ci o profesie, cum spunea Max Weber), este din ce în ce mai nesigură pe sursele legitimității sale. Sondajul de opinie ca sursă de credibilizare a acțiunii publice este însă, prin definiție, precară. Chestionările întâmplătoare ale sondajelor nu fac altceva decât să genereze răspunsuri nerelevante, atât pentru chestiunea urmărită, cât şi (mai ales) pentru starea societăţii. Opiniile slabe ale sondajelor se manifestă în întrebările despre „ceea ce crezi”, fără a verifica „ceea ce ştii”, menite să atragă răspunsuri inventate, opinii mimate, minciună.
În politică, televiziunea „personalizează” ideile sau discursurile; promovează nevoia de „personalităţi puternice cu limbaje ambigue (…) care să permită fiecărui grup să caute în acestea (…) ceea ce doreşte să afle” (Sergio Fabbrini). Cursele electorale sunt regizate asemănător jocurilor sportive, relatate de reporteri şi arbitrate de moderatori deveniți mai sonori, mai puternici decât oamenii politici pe care îi intervievează. Aceștia, la rândul lor video-dependenţi, sunt lipsiți de controlul propriilor poziţii. False personalități le sunt croite și vândute pe baza tiparelor elaborate și testate prin sondarea opiniei publice. Tentația de a regiza este însă prea puternică pentru cea de a patra putere a statelor ca să nu ignore, din ce în ce mai mult atunci când se simte mai puternică, nevoie de a verifica credibilitatea acestor tipare.
Între prostia credulă și medievalism
Totuși, din când în când, această regie este amendată de țara reală care, din umbra în care o lasă televiziunile și casele de sondare prea sigure pe puterea lor de a conduce opinia publică și, prin urmare, și politica, își reface propriul sistem de cunoaștere și de legitimare, se scutură de hipnoza opiniilor induse și își caută propriile răspunsuri. Din acest sistem pot face parte rețelele de comunicare sau socializare virtuală (ca Facebook sau TikTok), dar și modul vechi, tradițional, al cunoașterii din surse de încredere, familiare, apropiate; de multe ori, ca și astăzi, cele două se împletesc.
Pentru că democraţia reprezentativă nu mai părea suficientă, s-a mimat creşterea „directismului”, a implicării directe a indivizilor tele-audienţi în decizia politică; dar nu s-a și dorit realizarea acesteia. Incompetenţa politică a populaţiei părea să fie din ce în ce mai mare, pe măsură ce politica devenea un exercițiu „tehnocratic”, accesibil publicului numai în varianta popularizată prin presă. Educaţia, instruirea nu a condus la creşterea nivelului de educaţie şi de inteligenţă politică, ci poate dimpotrivă. Apatia, inerţia devin maladii inseparabile omului a cărui muncă se reduce la apăsarea pe butoane, fără contact cu realitatea, fără experienţe proprii, puternic în sensul vederii şi al fantazării (adică al prezenţei sale în universuri virtuale), dar incapabil de reprezentări. Crearea masei prostănacilor creduli ar fi fost cea mai bună investiție. Umberto Galimberti sublinia că „tehnologia, cu cât avansează mai mult, produce un om chiar mai prostănac de credul decât omul medieval. De ce? Pentru că omul medieval credea în absurdităţile care erau însă delimitate de o Weltanschauung, de o concepţie asupra lumii, în vreme ce omul contemporan este un om vlăguit care trăieşte fără suportul unei viziuni coerente asupra lumii […] În această absenţă a unor repere stabile, omul […] crede fiindcă nu există niciun motiv de a nu crede”.
Falsele opinii și refacerea credințelor
Românii par să fie mai aproape de medievalism – echivalentul european al bunului-simț țărănesc românesc – astăzi decât în ultimele două decade. Lecția ultimelor alegeri din România este că directismul, atunci când – iată! – devine posibil, poate să tulbure planuri deja făcute. Deși avertizată prin eșecuri ale regiilor electorale din democrații mai vechi ale lumii, această lecție nu este, așa cum se tot spune, despre ruptura dintre politică și popor, ci poate fi tocmai despre reîntâlnirea din cele două. Dar este despre virtualizarea specialiștilor în sondaje și televiziune dincolo de pragul până la care mai pot fi percepuți.
După 24 noiembrie, când candidatul exclus din orice calcul a câștigat alegerile, ne așteptam la explicații, scuze, asumarea culpabilității și chiar la o formă, măcar cât de discretă, de ispășire; așteptam ca profesioniștii socialului, sociologii din institutele de sondare și oamenii de comunicare din presă să fie măcar capabili să admită realitatea și distanța la care se află de aceasta. În loc de asta, avem, în cel mai bun caz, tăcere, iar în cel mai rău caz, gălăgia analiști care, ajunși la concluzia că nu există cunoscători mai buni ai lumii sociale decât ei înșiși, continuă se intervieveze narcisic, autist și repetitiv unii pe alții. Devenite din mijloace de informare, centre de putere prin gestionarea informațiilor (sau servicii de informații?), fără să pară capabile să înțeleagă sau să învețe din ceea ce se întâmplă, televiziunile și angajații lor rămân convinși că publicul este încă aliniat în spatele ecranelor, gata să le urmeze directivele, și caută vinovații exact acolo unde ar trebui să-și găsească judecătorii: în electoratul analfabet politic care nu votează cum trebuie, la oamenii politici incapabili, care nu își câștigă și nu își manipulează bine electoratul sau chiar în serviciile secrete care lipsesc de la datoria de a aduce la îndeplinire ceea ce administratorii de opinie proiectează. Vinovații găsesc și inventează vinovați, hoții se proclamă păgubași.
Degeaba este însă, acum, tot jocul. În spatele ecranelor, oamenii se mișcă, se întreabă, se feresc; își ascund ideile și credințele, chiar dacă, aparent disciplinați, își lasă înregistrate opiniile; nici măcar acestea nu trebuie să fie neapărat ale lor, ci sunt adesea variante „preformulate” ale arhitecților sondajelor, nesemnificative, ca atare, și lipsite de valoare. În schimb, ce le este prețios, au învățat să ascundă. Cu cât credința le este mai mare, cu atât mai mare va fi grija cu care și-o vor păzi. Și nu o vor mărturisi decât atunci când vor fi siguri că au întâlnit pe cineva la fel de credincios.
