Neologismul latin „homo americanus” poate fi înțeles ca un mod peiorativ de a privi un cetățean americanizat și stilul său de viață. Omul american, sau homo americanus, și etica sa puritană sunt adesea subiectul unei atitudini peiorative în Europa. Sistemul american sau modul de a gândi american, și în particular politica externă americană, formează subiectul unei materii critice, antropologice și de studii politice în Europa. Unele dintre acestea posedă un caracter predominant polemic și pamfletar; unele revin categoriei de satiră socială și politică (1), iar unele caută să demonstreze științific erorile politicii externe americane. Deși cea mai mare majoritate atât a europenilor cât și a americanilor provin din aceeași rădăcină rasială, există serioase diferențe între societățile lor. Însă, odată cu americanizarea crescândă a societății europene, cineva s-ar putea întreba: de ce să-l studiem pe homo americanus numai în America? Unicitatea transnațională a sistemului american la începutul secolului XXI poate fi mai bine examinată critic printr-o muncă de cercetare într-un câmp academic aparte. Cea mai bună abordare a unei examinări critice a lui homo americanus și a sistemului său particular, cu toate acestea, este prin intermediul unei cercetări interdisciplinare și a unor comparații istorice.
Cine este acest homo americanus și de cine a fost el definit? În ce vreme, în ce loc, și de ce fel de vocabular? Atunci când vorbim despre un homo americanus mediu ne referim la un „rechin” de pe coasta de Est sau la un poet antebelic ca Edgar Allan Poe?; la un revoluționar american eretic ca Thomas Jefferson, sau la un la fel de mare eretic antebelic ca George Fitzhugh? Dacă ar fi să luăm un intelectual neoconservator contemporan drept încarnare a lui homo americanus, am putea oare să susținem ideile sale despre sistemul american? Neoconul de azi poate să se considere pe sine la fel de pur american ca agrarianul sudist de altădată, deși afinitățile lor etnice și politice vor fi la distanțe uriașe. Cu toate acestea, a defini corect pe homo americanus poate ține de apartenențele sociale, intelectuale, rasiale sau etnice ale celui ce observă și ale celui observat.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, americanismul a devenit o oglindă concavă care reflectă schimbările sociale din întreaga lume. America continuă să exercite o enormă atracție, chiar și asupra acelor țări și indivizi care vehiculează cele mai urâte și mai critice judecăți împotriva Americii și a cetățenilor ei. Homo americanus și sistemul său nu mai țin doar de Statele Unite ale Americii. Astăzi, ele prosperă peste tot în lume. „America nu este nici vis și nici realitate. Ea este o hiper-realitate, fiindcă este o utopie care s-a comportat chiar de la început ca și cum ar fi fost deja realizată. Totul aici este real și pragmatic, și totuși, totul te face să visezi. Poate e real că adevărul despre America poate fi văzut numai de un european, fiindcă numai acesta poate descoperi aici perfectul simulacru – acela al imanenței și al transpunerii materiale a tuturor valorilor” (2).
În mod tradițional, atât stânga radicală europeană, cât și cea americană au fost critice cu americanismul, cu nuanța că stânga, și cea europeană, și cea americană, criticând America, pretinde că America nu este „destul de America”, adică ea s-a îndepărtat de miturile sale fondatoare egalitariste. Cu alte cuvinte, stânga pretinde că America modernă nu a dobândit suficientă egalitate, suficientă democrație și suficient progres. În consecință, America trebuie să se întoarcă la scopurile sale originare înscrise în documentele fondatoare. Aceeași logică a fost desfășurată de către intelectualii marxiști dezamăgiți, atât în Statele Unite cât și în Europa, după căderea comunismului. Acești marxiști argumentează adesea că Gulagul și represiunea comunistă au fost doar niște rezultate neintenționate ale marxismului, și că adevăratul socialism marxist a fost trădat de Soviete. Adevăratul comunism (orice ar putea însemna „adevărat”) merită încă o a doua șansă. Atunci când un scriitor evreu american, Noam Chomsky, atacă sistemul american pentru pretinsa sau reala sa corupție, el nu se atinge niciodată de sanctitatea părinților fondatori americani sau de influența crucială pe care jeffersonianismul a exercitat-o mereu asupra a numeroși cercetători americani din aria științelor sociale. În schimb, Chomsky pare foarte mândru de moștenirea jeffersoniană; el a încercat să-l asimileze pe Jefferson la stângismul său, scriind că „Jefferson și John Dewey sună azi ca niște marxiști stranii” (3). Prin contrast, mulți autori europeni din (așa-numita) „dreaptă radicală”, alături de câțiva americani mai aparte, resping cu emfază ideologia americanismului.
Trebuie să fim, însă, atenți în formularea unor judecăți de valoare despre pretinsele păreri negative ale europenilor față de americani. În mod ironic, cele mai cinice remarci despre sistemul american și homo americanus au venit nu dinspre autorii europeni, ci dinspre unii autori izolați, chiar dacă bine cunoscuți, americani. H. L. Mencken, de exemplu, îi numește pe americani „stupizi”, fiindcă „singurul lucru care le face viața grea este faptul că sunt tonți congenital”, „o națiune de europeni la senectute”; „Anglo-saxoni imigranți”; „proști și neterminați”; „scandinavi numai cu oase, dar fără creieri”; „evrei prea incompetenți ca să-i șmecherească chiar și pe barbarii țărani din Rusia și Polonia”. Pe scurt, americanii de la început, care erau toți imigranți europeni, erau, după Mencken, „țărani obosiți dornici doar de confortul unei cocini de porci” (4). Este greu de conceput ca o astfel de proză de o atare virulență să poată fi publicată astăzi, în presa mainstream, în vremea tinereții americane, la începutul celui de-al XXI-lea secol.
Frați gemeni: Homo sovieticus și Homo americanus
Ambii, atât homo sovieticus, cât și homo americanus au fost, și sunt încă, îndrăgostiți de ideologia raționalismului, de așa-numitul Iluminism, și de egalitarism. Ambele specii cred în ideea de progres. Ambele afișează sloganul că toți oamenii sunt creați egali. Primii bolșevici erau la fel de mult inspirați de revoluționarii radicali francezi pe cât erau și părinții fondatori americani, care vor deveni în schimb, după o decadă, inspiratorii Revoluției Franceze. Acum, privind retrospectiv, afirmația din faimoasa proclamație de independență scrisă de Jefferson, după care toți oamenii sunt „creați egali”, poate părea, pentru mulți conservatori din Statele Unite, ca să nu mai vorbim de Europa, ca fiind complet lipsită de bază empirică. În lumina noilor cercetări din genetică ar putea fi mai degrabă argumentat că toți oamenii sunt diferiți, și că diferențele de IQ dintre ei vor stabili dacă vor trăi ca oameni liberi sau ca sclavi corporatiști. „Studiul naturii biologice a omului, care a mers fără încetare înainte în ultimele decade”, scrie Alain de Benoist, „arată că «natura» are foarte puțin egalitarism în sine. Departe ca fiecare individ să fie bază a unei colectivități, mai degrabă colectivitatea este cea care constituie existența fiecărui individ în parte”(5).
Mai mult, când un document de importanța Declarației Americane de Independență pune atâta accent pe termenul „evident” („self-evident” în engl. – n. tr.), pot apărea întrebări serioase despre soliditatea conținutului unui astfel de document. Dacă ceva este „evident”, atunci nu trebuie repetat la infinit. Invers, dacă o credință politică sau o idee este bazată pe o probă șubredă, atunci sistemul politic pe care îl servește va tinde natural să facă din această idee sau credință o dogmă religioasă, nimănui nefiindu-i permis sub nicio formă să cerceteze adevărul ei – dacă nu vrea să devină un paria. Toate marile ideologii ale ultimilor două sute de ani au depins de construcția verbală a „evidenței”. După aceeași logică, astăzi, cineva care ar avea ceva de obiectat despre înțelesul unor termeni ca „drepturile omului” sau „democrație”, atât de ușor fluturate în America modernă și în Europa, el sau ea, ar risca să fie rejectat de societate. Ar fi o pierdere de timp să reflectăm serios la ce i-a trecut prin minte lui Jefferson atunci când a scris Declarația. Jefferson și compatrioții săi erau oameni ai Luminilor. Jefferson era un om al epocii sale, iar înțelegerea noastră despre el și moștenirea lui nu poate fi dobândită decât printr-o bună cunoaștere a spiritului acelor vremuri. Jefferson, cu siguranță, nu-i considera egalii săi pe indienii americani sau pe cei africani. Din perspectiva secolului XXI, totuși, marea majoritate a politicienilor albi europeni și americani, în afară de lăudăroșenia lor oficială, cu siguranță nu cred – în privat – în egalitatea tuturor popoarelor și raselor. Teroarea obsedantă a oricărei violări a codului corectitudinii politice, și a poliției gândirii care o aplică, funcționează ca o sperietoare și auto-cenzură ce-i inhibă pe cei care au îndoieli de la a pune sub semnul întrebării astfel de „adevăruri evidente” în public. Dacă ceva e evident, nu este că toți oamenii sunt diferiți? Orice ar fi avut Jefferson și colegii săi în minte, ce este important este cum au interpretat succesorii lor gândirea părinților fondatori americani în cele două secole care au urmat după revoluția acestora din urmă. Cuvintele lui Jefferson au fost ușor scoase din context și au servit adesea pentru a justifica inițierea multor practici comuniste, inclusiv promovarea imigrației de masă a proletariatului non-european către Statele Unite și Europa. Ideile au consecințe.
Istoria înseamnă comparație. Pentru a înțelege mai bine sistemul american, ar trebui să comparăm cetățenii americani cu cetățenii fostei Uniuni Sovietice. În timpul Războiului Rece, americanilor le plăcea să se considere diferiți de ruși, trăgând concluzia, printr-o comparație auto-întemeiată, că sistemul american era mult superior celui sovietic. În acele zile era perfect legitim să te referi la cetățeanul sovietic mediu, într-o manieră mai degrabă ironică, ca la „homo sovieticus”. Un autor dizident rus din exil, Alexander Zinoviev, a fost cel care a născocit această expresie; Zinoviev a dedicat una dintre lucrările sale acestei curioase specii, care, din punctul lui de vedere, se caracteriza printr-un nivel scăzut de integritate personală, plus o abilitate fantastică de a se adapta la orice sistem politic (6). Milioane de dolari au fost cheltuiți de către guvernul american pe studii de sovietologie, kremlinologie, comportamentul cetățenilor sovietici și nomenklatura comunistă. Anti-comuniștilor americani, fie ei „experți” sau amatori, le plăcea să descrie Uniunea Sovietică drept un infern totalitar, în comparație cu care democratica Americă strălucea de-a dreptul. (În retrospectivă, această expertiză asupra fostei Uniuni Sovietice nu sună deloc convingător, devreme ce niciunul dintre experți nu a fost în stare să prezică colapsul brusc al sistemului sovietic.) Acum că comunismul sovietic s-a prăbușit, o atare legitimare negativă nu mai poate acoperi foarte serioasele defecte ale sistemului american. Astăzi, ceea ce ar trebui ar fi studii de „americanologie” și o examinare critică a „omului american” și a ideologiei americane (7). Americanii ar trebui de altfel mai bine să priceapă de ce atât de mulți autori informați în Europa resping America și de ce atât de mulți scriitori europeni au considerat atâta vreme că sistemul american este o amenințare serioasă pentru civilizația vestică ca atare.
Sistemul american a implementat un model filo-comunist de inginerie socială mult mai eficient și de o manieră mult mai digerabilă pentru mase decât a făcut-o Uniunea Sovietică, și fără a recurge la teroarea de masă. Trebuie să ne reamintim că ambele sisteme au vizat să atingă democrația globală. În timpul celui de-al Doilea Război mondial, ele au intrat într-o alianță naturală. Diferențele de stil dintre ele erau evidente; similaritățile de substanță nu erau la fel de evidente, dar ambele tindeau spre, și au contribuit realmente la stabilirea unei Noi Ordini Mondiale. În fapt, sensul terorii sovietice, ca și longevitatea sa, nu poate fi cu totul înțeles fără a privi la rolul complet al Americii în război, un rol de același calibru cu cel jucat de Uniunea Sovietică după război în teritoriile ocupate din Estul Europei. Mai târziu, pe durata Războiului Rece, a devenit perfect legitim ca, din perspectivă americană, să examinăm lagărele morții din țările comuniste, dat fiind că în multe privințe America dorea să devină un campion al luptei anticomuniste. Ar fi la fel profitabil să examinăm rolul Americii în apariția, construcția și păstrarea sistemelor comuniste în Estul Europei și Rusia după al Doilea Război mondial.
Dorința puternică a Americii pentru a face lumea mai sigură pentru democrație a dus la apariția tribunalului de la Nuremberg, ale cărei structuri legale încă mai structurează sistemul judiciar al Europei moderne, inclusiv Codul Penal European și pe cei care îl aplică în cadrul poliției gândirii. Anumiți istorici reputați revizioniști americani, care au examinat sistemul american în timpul și după al Doilea Război mondial, nu pot fi catalogați drept „homo americanus”. De fapt, ei au deschis cutia Pandorei, în care istoricii europeni contemporani nu au dreptul de a privi – sub nicio formă.
Cât de mulți intelectuali conservatori, mai ales americani, ar trebui să nu mai aibă de lucru în acești primi ani ai secolului XXI, numai fiindcă dușmanul lor, Uniunea Sovietică, nu mai există! Însă, în mod ironic, în vreme ce comunismul sovietic apare a fi mort, ideologia sa pare că a primit o nouă gură de oxigen în Vest, mai ales în SUA. Acum, că SUA sunt singura și unica putere hegemonică la nivel global, aceste trăsături și afinități comuniste ale Statelor Unite care au fost mascate în vremea Războiului Rece au început să apară la lumină în timpul de după confruntarea cu URSS-ul. Anti-comunismul american a avut mereu o substanță ideologică superficială; el a avut mai degrabă aerul unei cruciade împotriva Rusiei ateiste, care a eșuat în a se concentra pe dinamica egalitară ce caracteriza ambele sisteme. Dar cum ar fi putut fi altcumva, dat fiind că America este, nu mai puțin decât era Uniunea Sovietică, ancorată, legal și ideologic, în principiile egalitare? Dacă Uniunea Sovietică ar fi reușit să devină o societate a abundenței, așa cum era America, chiar și una marginală, puțini oameni din întreaga lume s-ar mai fi gândit la milioanele de morți din Gulagul sovietic.
Limbajul meta-politic care se folosește în America modernă are reminiscențe din retorica de tip comunist, și merită o atenție specială. El are similarități izbitoare cu limbajul folosit cândva de mass-media comunistă și de nomenklatura de partid. Singura diferență constă în faptul că, dincolo de masca sa semantică, comunismul era un sistem nesincer, un sistem în care niciun cetățean comunist nu a crezut vreodată, și unul pe care toată lumea, inclusiv demnitarii de partid, îl luau în derâdere în viața privată. În America, dimpotrivă, mulți oameni serioși și intelectuali, lăsând la o parte masele, cred la modul pasional în egalitate. Este important să observăm că după Războiul Rece milioane de foști simpatizanți comuniști și activiști, atât în SUA cât și în Uniunea Europeană, și-au reînnoit fostul lor romantism marxist, prin adăugarea unei doze clare de discurs ultraliberal. Ar fi fals să explicăm brusca lor schimbare de atitudine prin a-i declara oportuniști, devreme ce, după cum se pare, nestatornicia a fost mereu un comportament standard printre intelectuali. Trebuie subliniat faptul că și marxismul sovietic și liberalismul american împărtășesc aceleași rădăcini structurale. Ideea iluministă, ideea progresului, crearea unui om om post-istoric și a-istoric, sunt trăsături comune atât ale sistemului american cât și sovietic, oricât ar fi ele diferite în ce privește manipularea iconografiei politice.
Am văzut că foștii marxiști și comuniști nu au avut nicio mustrare de conștiință când a venit vremea să abandoneze – cu impunitate – fosta lor dragoste față de Marx și să îmbrățișeze o formă și mai avansată de egalitarism și democratism. De data aceasta, pe etichetă scrie: made in America. Foștii marxiști europeni și americani văd adesea în americanism și în dogma liberalismului care îl însoțește un paradis sigur care le permite să se salveze și în același timp să continue să articuleze aceleași sloganuri despre umanitatea globală, chiar dacă într-un mod mai respectabil și non-violent. Era o vreme când stânga intelectuală europeană și americană își făcea pelerinajul la Havana și la Moscova. Acum, după sfârșitul Războiului Rece, Noul Ierusalim obligatoriu pentru astfel de pelerini este reprezentat de Tel Aviv și New York.
În vreme ce comunismul în calitate de religie programatică poate că a murit, substratul său verbal și psihologic încă prosperă, nu numai printre intelectualii cu înclinații de stânga, ci și printre americanii care se declară clar anti-comuniști. Aici nu trebuie să luăm în calcul semnificanții, ci semnificatul. Mulți politicieni conservatori americani și intelectuali cred serios în adevărul egalitar și pan-rasial, chiar dacă îl învelesc într-un verbiaj mai subtil și mai aparte. Steaua roșie și secera și ciocanul au fost depășite; ce este important este înțelesul care se află la baza lor. Comunismul și americanismul nu sunt simple dogme; fiecare dintre ele este un stil de viață într-un sens unic, socio-istoric. Discursul public american contemporan e plin de expresii comuniste de genul „sensitivity training”, „political correctness” sau „affirmative action”. Acestea sunt simple copii întârziate ale predecesoarelor lor comuniste din anii 40 sau 50, care erau vehiculate în diferite limbi de milioane de subiecți comuniști în Estul Europei și Rusia. Acum aceste expresii sunt pe buzele lui „homo americanus”.
Oricât de grosolană și vulgară a fost poziția sa politică, comunismul a avut ceva salvator față de americanism. Vulgaritatea sa îl făcea transparent și mai rigid, și de aceea el s-a terminat mai repede (8).
Un exemplu al opacității americanismului este deschiderea sa față de valurile de imigranți din Lumea a Treia. Americanii adesea uită că sistemul sovietic a fost la început și el conceput să atragă mase de imigranți străini. În mod ironic, natura sa spartană nu a atras prea mulți. În schimb, Vestul, și SUA în particular, au devenit un fel de paradis sigur pentru „amărâții lumii” – o utopie realizată! Invers, rigiditatea comunismului i-a ajutat pe europenii estici și pe ruși să rămână mai mult sau mai puțin omogeni din punct de vedere rasial. Estul Europei, în mare măsură datorită dificultăților sale din vremea comunismului, Estul Europei este acum mai bine pregătit să facă față provocărilor multirasialismului ce urmează în viitor.
Ar fi o greșeală serioasă să considerăm comunismul depășit, ca fiind doar o scurtă anomalie istorică. Comunismul este cea mai violentă formă de egalitarism. Este sistemul care este cel mai aproape și cel mai iubit de mase, indiferent de consecințele îngrozitoare pe care le are asupra lor, ca și asupra capitaliștilor și aristocraților disprețuiți (9). Comunismul promite predictibilitate economică și siguranță psihologică, ceea ce pare un model ideal pentru viitoarele societăți de masă marcate de secătuirea resurselor naturale. După dezintegrarea formală a comunismului în Uniunea Sovietică, credințele paleo-comuniste, cuplate cu creșterea economică permanentă, au fost aduse la perfecțiune în America.
(1) Numeroase lucrări ale unor scriitori, eseiști sau poeți europeni anti-egalitari exprimă viziuni anti-americane. Printre mulți alții putem cita: Aldous Huxley, America and the Future (Austin
and New York: Jenkins Publishing Company, 1970); Robert Steuckers, ‘L’Ennemi américain,” in the quarterly Synergies européennes (Brussels, 1996); Jean Cau, Discours de la décadence (Paris: Copernic, 1978); D. H Lawrence, “Europe v. America,“ și “America, Listen to Your Own,” în Phoenix: The Posthumous Papers of D. H. Lawrence (London, New York: Penguin Books, 1978), 87–91; 117–118; Gottfried Benn, “Űber den amerikanischen Geist,” în Vermischte Schriften, vol. 7, Gesammelte Werke (Wiesbaden: Limes, 1963). Benn scrie: „Personal sunt împotriva americanismului. Susțin ideea că filosofia utilitarismului pur, a optimismului ‘a tout prix’, a lui ‘keep smiling’, cu zâmbetul tâmp mereu pe buze, nu este de bun augur pentru omul occidental și istoria sa” (1658). A se vedea, de asemenea, recent decedatul autor elitist antiliberal sârb Dragos Kalajic, Americko zlo (Belgrade: Izdavacki grafi cki zavod, 1993), ca și filosoful italian neopăgân Julius Evola “Civilta” Americana [“Civilizația” americană], publicată pentru prima oară în 1945, și republicată în 1983 de către Fundația Julius Evola la Roma. Pentru opera “Civilta”Americana, a se vedea și http://www.feastofhateandfear.com/archives/jevola3.html.
(2). Jean Baudrillard, America, traducere de Chris Turner, (NY, London: Verso, 1988), 28.
(3). Noam Chomsky, Secrets, Lies and Democracy (Tucson: Ordonian, 1994), 16.
(4). H. L. Mencken, “On Being an American,” în Prejudices: A Selection (New York:
Vintage Books, 1955) 98–99 and passim.
(5). Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme (Paris: Krisis, 2004), 44.
(6). Alexander Zinoviev, Homo sovieticus (London: Victor Gollancz, 1985).
(7). Thomas Molnar, Américanologie: Triomphe d’un model planétaire? (Lausanne: L’Age d’Homme, 1991), 12–17.
(8). Augusto del Noce, ”Le marxisme meurt à l’Est parce qu’il s’est réalisé a l’Ouest,” in the quarterly Krisis (Paris) (October, 1990): 124–129.
(9). Alexander Zinoviev, The Reality of Communism (London: Victor Gollancz, 1984), 28.
Textul a apărut în THE OCCIDENTAL QUARTERLY Vol. 7, No. 1, 2007
Traducere C. Pantelimon
