Har-Cov: şi totuși, cine suntem noi?

Viorica Joiţa 8 octombrie 2013 0 Comentarii

Chestiunea identității, indiferent de care identitate ar fi vorba, este, în opinia mea, destul de complexă, astfel că pe măsură ce încerci să descifrezi și să înțelegi fenomenul, cu atât îți pui mai multe semne de întrebare. În general, nu ne place să fim dezorientați; deseori îmbrățișăm o anume imagine despre noi pentru că ne dă acea senzație de securitate. Indiferent cât de puțin ni se potrivește, uneori tindem să ne-o însușim fără să stăruim prea mult asupra ei. Tocmai de aceea amânăm cât mai mult momentul confruntării așa-zisei imagini cu noi înșine.

Dincolo de această introducere, întrebarea aceasta – „cine suntem noi?”- apare în contexte mai puțin familiare nouă. Rareori mi-a fost dat să aud un bucureștean întrebându-se acest lucru când se plimbă prin oraș. Cu toate acestea, dacă mutăm insul acesta într-un alt spațiu situația s-ar putea schimba. Iată, așadar, unde vroiam să ajung: la schimbarea contextului.

Zilele trecute am poposit câteva ore în reședința județului Covasna, orașul Sfântu Gheorghe. Vă reamintesc faptul că aici, în județul Covasna (în alt oraș, însă) a avut loc acel incident cu renumita bentiță tricoloră. Din fericire pentru mine nu avusesem timp să-mi construiesc ipoteze (avantajul deciziilor spontane), ci mai degrabă, m-am lăsat condusă de curiozitate – ce se întâmplă aici? După ce-am făcut câțiva pași, totul mi se părea la fel ca și în București, cu excepția oilor care pot să pască liniștite pe pajiștea de lângă râul Olt.

Dar, după o oarecare distanță, lucrurile încep să prindă nuanțe. Cum ajungi pe la jumătatea străzii Gróf Mikó Imre, te poți informa (citind bannerele atârnate de stâlpii de iluminat) că, iacă, ai ajuns în „capitala culturală a Ținutului Secuiesc – anul 2013”. Dacă n-ai reținut din prima, până când ajungi în capătul străzii o să ți se întipărească deja bine în minte pentru că niciun stâlp nu le-a scăpat autorităților. Dacă sunteți curioși ce înseamnă acest construct, puteți intra pe site-ul specificat pe acele afișe (sepsi.ro, pagina oficială a primăriei Sf. Gheorghe – nu vă speriați, prima dată scrie în maghiară). De departe, se vede fluturând, singur și nestingherit – la fel ca și în Miercurea Ciuc, steagul așa-zisului Ținut Secuiesc [1], în parcul Elisabeta. La intrarea în parc – vizavi de Colegiul “Szekely Miko”- se strânge un grup de elevi maghiari, iar mai încolo câțiva elevi români se organizează pentru o activitate. Pe aceeași stradă au mai rămas panouri cu afișe/diverse mesaje fie în română, fie în maghiară (mai rar în ambele limbi) care descriu diverse evenimente culturale sau accentuează anumite mesaje. Fără să vreau îmi amintesc spusele unei cunoștințe care-mi mărturisea că nu știi la ce să te aștepți în zonele acestea, te simți ca acasă și nu prea. Simplul motiv pentru care te simți altfel nu se datorează faptului că oamenii nu ar fi drăguți sau nu te-ar ajuta în caz de nevoie, ci pentru că anumite elemente exterioare nouă produc o ruptură a habitusului (Bourdieu). Mai simplu spus, este o ieșire din familiar. Totodată, aș cataloga chestiunea aceasta drept o încercare de (re)găsire a identității prin distanțarea față de Celălalt „noi versus ei”, Celălalt care se poate simți cumva exclus/marginalizat în acest proces. În concepția unor gânditori, omul este un „animal symbollicum”, unde simbolul este „o componentă fundamentală a oricărei culturi” [2]. Michael Billig [3] afirma că identitatea națională este reprodusă (ni se amintește subtil cine suntem) în fiecare zi prin elemente cheie ale „naționalismului banal”: limba vorbită/scrisă, steaguri (pe care nu le „salutăm”), bancnote etc. Numai că în aceste zone se adaugă și alte simboluri față de cele cu care suntem obșnuiți. Iată un prim exemplu: denumirea străzilor. Chestiunea te poate bulversa pentru că nu pare foarte bine organizată (sau poate nu e încă finalizată): când se scrie prima dată numele străzii în limba română, când prima dată în limba maghiară. Găsești și cazuri când e numai întro singură limbă (de obicei în limba română). Apoi, dacă în alte zone ai dificultăți în a-ți aminti dacă ai văzut vreun steag, sigur acest lucru nu ți se va întâmpla aici. Pe lângă simbolurile oficiale ale statului român, când și când apare steagul secuiesc (inclusiv pe clădiri oficiale) sau steagul Ungariei. De exemplu, la primăria din Sf. Gheorghe [4] sunt șase steaguri: tricolorul de două ori, un steag al Uniunii Europene și patru steaguri ale „Ținutului Secuiesc”. Nu departe de primărie, pe o clădire flutură două steaguri cu tricolorul românesc (îmi scapă instituția). Ca o mică parenteză, am văzut pe o clădire un mesaj impunător ca mărime despre Ziua Maghiarilor de Pretutindeni (15 martie), dar nimic despre 1 decembrie. În plus, ideea aceasta de noi versus ei mi se conturează în minte și când observ clădirile școlilor. De exemplu, pe strada Kós Károly este Școala Populară de Arte și Meserii Sf. Gheorghe; aici, pe lângă tricolor și steagul UE este atârnat și steagul secuiesc. La numai câțiva pași se află Liceul Constantin Brâncuși (fără steagul secuiesc). Mie, ca simplu observator, mi-a lăsat impresia că nu există deschidere din partea unei comunități către cealaltă. Dacă n-ai obosit de atâtea afișări de simboluri, pe aceeași stradă mai sunt clădiri unde scrie numai în maghiară și tot acolo este și Centrul Militar al judeţului Covasna. Mai mult decât atât, în spatele acestei străzi se ridică impunătoarea Catedrală Ortodoxă din Sf. Gheorghe (aici este și Muzeul Spiritualității Românești), care, însă, se încadrează frumos pentru că în aceeași zonă sunt și Biserica Unitară și cea Catolică Sf. Iosif. Tot în acest registru, îmi amintesc faptul că în centrul orașului Miercurea Ciuc – reamenajat- vezi la tot pasul scris doar Csíkszereda. Chiar în partea stângă, aproape de Casa de Cultură a sindicatelor flutură același steag – al „Ținutului Secuiesc”. Cum rămâne cu ordinea socială[5]? După ce maxime se orientează conduita? Ceea ce au reușit să-mi transmită făuritorii acestui proiect este faptul că aceștia încearcă să-și răspundă la o întrebare: „Cine suntem noi?”. Din păcate, răspunsul intuitiv este simplu: „noi nu suntem ca voi”. O temă de gândit: un etnic maghiar îmi spunea că nu e nevoie să-și pună simboluri, steaguri pe case (să le afișeze) pentru că „noi aici știm cine suntem. N-o să găsiți la noi d-astea”.