Multă vreme reacţia opiniei publice la geopolitică a fost de încruntare. Începând cu al doilea război mondial, aceasta a devenit cea mai nepopulară dintre ştiinţele sociale. A fost acuzată ca fiind „o ştiinţă germană” lipsită de însemnătate, cu excepţia faptului că îşi datorează impetuozitatea iniţială principiilor geopolitice enunţate de geograful german Friedrich Ratzel – termenul „geopolitică” a fost folosit prima oară de geograful suedez Rudolf Kjellen în 1889. În cartea „Politische Geographie oder die Geographie der Staaten, des Verkehrs und des Krieges (1897)” Ratzel a analizat interacţiunea dintre state, percepute că fiind corpuri vii, în termeni de geografie şi spaţiu. Unul dintre discipolii săi a fost generalul bavarez Karl Haushofer, fondatorul „Zeitschrift für Geopolitik”. Numai datorită confuziei evidente dintre spaţiu în sensul geografic şi „Lebensraum” a fost posibilă aducerea în discuție a unei conexiuni/proximități între Karl Haushofer şi naţional socialism. Acesta a fost un lucru rău, nu doar pentru că Haushofer nu a fost niciodată un ideolog al celui de-al treilea Reich. Mai important, Hitler a avut o simpatie crescută pentru anglo-saxoni, mai mult decât pentru slavi. A pornit un război împotriva Rusiei, putere continentală, şi ar fi preferat o alianţă cu Marea Britanie, care este o putere maritimă. Dacă ar fi subscris tezelor geopoliticii ar fi făcut exact opusul.
În plus, definiţia domeniului de studiu al acestei discipline, sau statutul acesteia, n-a încetat să fie o problemă. Geopolitica studiază influenţa geografiei asupra politicii şi a istoriei, aceasta fiind relaţia dintre spaţiu şi putere (politică, economică sau de alt fel). Cu toate acestea, definiţia rămâne ceţoasă aşa încât se explică faptul că realitatea atât a conceptului cât şi a relaţiilor cu obiectivele sale este în continuare disputată. Pe cale de consecinţă, a fost descrisă ca o disciplină ce doreşte să legitimeze în retrospectivă evenimente istorice sau decizii politice.
Aceste critici însă nu ajung la ce e mai important: anume, că putem identifica în istorie constante geografice ale deciziilor politice, ceea ce este indiscutabil. Deci, geopolitica rămâne o disciplină valoroasă şi importantă. Este, de asemenea, esenţial să facem referire la ea în contextul unei lumi în tranziţie, unde toate cărţile sunt redistribuite la nivel global. Geopolitica pune în perspectivă greutatea factorilor ideologici, instabili prin definiţie, şi reaminteşte existenţa unor constante mari care transcend regimurile politice şi dezbaterile intelectuale.
Dintre toate conceptele specifice geopoliticii, una dintre cele mai semnificative este opoziţia dintre Mare şi Pământ. „Istoria umană, afirmă Carl Schmitt, este istoria luptei dintre puterile maritime şi continentale, şi invers.” Această părere este împărtăşită de către amiralul Castex precum şi alţi experţi în geopolitică. Halford Mackinder, spre exemplu, a definit puterea Marii Britanii prin dominaţia acesteia asupra oceanelor şi mărilor. Acesta a perceput planeta ca un întreg compus din „Oceane Globale” şi „Insule Globale” ce cuprinde întreaga Eurasie dar şi Africa, precum şi „insule periferice” ca America şi Australia. Pentru a domina lumea, trebuie cucerită insula globală şi în primul rând „inima” acesteia, inima ţinutului, adevăratul pivot geografic ce se întinde de la Europa centrală până la Siberia de Vest şi se extinde către Marea Mediteraneană, din Orientul Mijlociu și Asia de Sud. Unul dintre primii mari navigatori englezi, Sir Walter Raleigh, a spus: „cine controlează mările controlează comerţul global; cine controlează comerţul global deţine toate comorile lumii şi, în fapt, lumea întreagă.”
În istoria omenirii, confruntarea dintre Pământ şi Apă este lupta veche dintre logica continentală europeană şi logica insulară reprezentată în prezent de SUA. Dar opoziţia dintre Apă şi Pământ transcende perspectivele oferite de geopolitică. Pământul este un spaţiu format din teritorii diferenţiate de graniţe. Logica lui este bazată pe distincţii clare între pace şi război, combatanţi şi noncombatanti, acţiuni politice şi comerţ. Este deci spaţiul politicii şi al istoriei prin excelenţă. „Existenţa politică este de natură pur telurică” (Adriano Scianca). Marea este un spaţiu/extindere omogen, negarea diferenţelor, limitelor şi graniţelor. Este un spaţiu al indistincțiilor, echivalentul lichid al deşertului. Fiind fără centru, cunoaşte doar reflux şi curgere şi astfel este legată de globalizarea postmodernă. Lumea actuală este într-adevăr o lume „lichidă” (Zygmunt Bauman), care tinde să elimine tot ce este „pământesc”, stabil, solid, consistent, corespunzător şi diferenţiat. Este o lume de flux susţinută de reţele. Comerţul însuși, la fel ca şi logica comerţului, este de asemenea format în maniera refluxului şi curgerii.
Geopolitica şi-a recăpătat legitimitatea cu ajutorul conflictelor care au început încă din anii 70. Majoritatea acestor conflicte au fost purtate de SUA. Marcați de convingerea de origine puritană că sunt „noii oameni aleşi”, americanii au intenţionat să se autoproclame model universal, ce ar fi adus lumii beneficiul de a trăi „modelul american de viaţă”, un model de civilizaţie comercială, bazat pe principiul schimbului de valoare şi logica profitului. Această misiune globală ar fi „Manifestarea Destinului” lor. Geopolitica este acea disciplină care ajută în explicarea constantelor politicii externe a SUA.
Dezmembrarea sistemului sovietic a făcut posibilă globalizarea şi a marcat dispariţia unui uriaş competitor pentru putere al Statelor Unite, aşa încât aceastea au fost tentate să polarizeze lumea în jurul propriei hegemonii. (Ceea ce s-a numit „Noua Ordine Mondială”) Ca urmare a dizolvării Uniunii Sovietice, SUA s-au văzut ca „un imperiu fără umbră” (Eric Hobsbawn). Încrezători în superioritatea tehnologică, în puterea lor militară, în beneficiile oferite de sistemul dolarului, au crezut că un „secol american” avea să urmeze. Convinşi că din acest moment înainte sunt singura superputere, au pretins rolul de „poliţie globală”. Neoconservatorii se aflau în fruntea acestui proiect. Acesta e momentul când Francis Fukuyama a anunţat „Sfârşitul Istoriei”, mai precis, triumful capitalismului liberal şi democraţia drepturilor omului ca fiind orizontul de nedepăşit al timpurilor noastre.
La sfârşitul anilor 90, consilierul lui Gorbaciov, Arbatov, a declarat americanilor: „Vă vom da cea mai grea lovitură: vă vom priva de inamic.” Cuvinte importante. Dispariţia imperiului sovietic „cel rău” ameninţă legitimitatea ideologiei hegemonice a SUA în faţa aliaţilor. Asta înseamnă că, din acel moment înainte, SUA vor trebui să-şi găsească un nou inamic care să ofere o ameninţare, reală sau imaginară, astfel încât să se poată autoproclama stăpâna „Noii Ordini Mondiale”. Acest inamic este islamismul radical, ceva ce au încurajat constant în deceniile trecute, și care va prelua acest rol în locul URSS-ului. Dar în realitate, obiectivul fundamental al Americii este neschimbat. Şi anume, să prevină apariţia unui rival capabil să concureze cu sine şi, mai important, capabil să controleze inima pământului, „insula globală”.
În cartea să The Grand Chessboard, publicată în 1997, Zbigniew Brzezinski a enumerat explicit „imperativele geostrategice” pe care SUA trebuie să le îndeplinească pentru a-şi menţine hegemonia globală. Descriind un proiect de „management global” al lumii, el avertizează împotriva „creării unei coaliţii Euroasiatice” care „ar putea provoca supremaţia Americii.” În 2001, Henry Kissinger a spus deja: „America trebuie să menţină o prezenţă în Asia, iar obiectivul geopolitic este de a nu transforma coaliţia Asiatică într-un bloc neprietenos.” Brzezinski afirmă la rândul său: „Cine controlează Eurasia, controlează lumea.”
Să controlezi Eurasia înseamnă, în primul rând, să adopţi o strategie de încercuire a Rusiei şi Chinei. Încercuirea Rusiei include şi instalarea unor baze militare noi în Europa de Est, instalarea de sisteme antirachetă în Polonia, Republica Cehă şi România, susţinerea aderării Ucrainei şi a Georgiei la NATO, şi continuarea unei politici agresive având că scop dislocarea influenţei Rusiei în zone cheie din jurul Mării Negre, Mării Caspice şi Caucazului. În termeni de aprovizionare energetică, această strategie duce către controlul conductelor din centrul Asiei – această zonă transformându-se într-un protectorat al SUA – încurajând dezvoltarea reţelei de conducte în Marea Caspică care să nu implice Rusia şi să facă legătură cu Turcia, dar şi limitarea accesului, pe cât posibil, tancurilor petroliere ruseşti în Bosfor şi Dardanele. În acest context trebuie privite „revoluţiile colorate” din Serbia (2000), Georgia (2003), Ucraina (2004) şi Kârgâzstan. Departe de a fi evenimente spontane, acestea au fost organizate şi susţinute din exterior cu aprobarea National Endowment for Democracy, un front convenabil pentru CIA.
Înfiinţarea unui „cerc de criză” pentru a destabiliza sfera tradiţională de influenţă a Rusiei în Caucaz, Afganistan şi Asia Centrală poate fi înţeleasă doar în acest context. Folosindu-se de așa-zisul „război împotriva terorismului” în Afganistan, SUA şi aliaţii săi au stabilit baze militare în fostele republici sovietice, incluzând Tadjikistan şi Kârgâzstan. Obiectivul poate fi rezumat în trei cuvinte: încercuieşte, destabilizează, balcanizează.
În paralel şi simultan, s-au străduit să extindă masiv NATO în Europa de Est şi în Balcani până la graniţa cu Rusia, chiar şi în interiorul fostei Uniuni Sovietice. Începând cu 11 septembrie 2001, preşedintele George Bush a luat poziţie în favoarea „unui NATO extins de la Marea Baltică până la Marea Neagră” pentru a pava drumul de la Marea Caspică şi Marea Neagră. Asta înseamnă trecerea de la o structură relativ statică la un model expediţionar de intervenţii neocoloniale în toate direcţiile, centrul geostrategic global mutându-se astfel din Orientul Mijlociu şi Asia.
Menţinerea NATO are încă două motive. Primul este pentru a preveni dezvoltarea unei forţe militare comune a Uniunii Europene. Americanii întotdeauna au considerat apărarea Europei ca fiind „principalul pilon pentru NATO”. Al doilea motiv este slăbirea relaţiei dintre Rusia şi Europa de Vest. Germania este ţintă particulară, având în vedere schimburile economice, tehnologice şi energetice cu Rusia. În acest proiect, Uniunea Europeană devine un simplu cap de pod în Eurasia.
În Orientul Mijlociu, unde se confruntă cu provocări serioase din cauza instabilităţii regionale, eşecul intervenţiilor militare, cumulat cu izolarea din ce în ce mai acută a credinciosului aliat israelian, SUA dezvoltă o politică agresivă pentru a contracara dezvoltarea Iranului, care le produce îngrijorări datorită resurselor energetice, relaţiei privilegiată cu China şi Rusia, şi care îşi dezvoltă influenţa în ţările din Golf unde există semnificative minorităţi şiite. În final, în prezent americanii sunt angajaţi într-o întoarcere spectaculoasă în Africa, din două motive: pentru a contrabalansa influenţa Chinei şi pentru că iau în considerare importanța crescândă a Africii în termeni de resurse energetice globale.
Pentru a dezvolta o politică aşa de agresivă, SUA nu duce lipsă de metode financiare şi militare. În ciuda dificultăţilor financiare şi a extraordinarului deficit bugetar, bugetul militar atinge colosala sumă de 700 miliarde de dolari, şi creşte, reprezentând echivalentul a 40% din suma tuturor bugetelor militare ale lumii.
Şi totuşi, se pune întrebarea dacă imperiul american şi-a atins sau nu limitele. Problemele interne se înrăutăţesc. Sistemul dolarului, cu care capitalizează, îşi pierde stabilitatea. Criza financiară globală care a început în America a lovit din plin în 2008. Datoria publică a atins un maxim istoric.
În Rusia, între timp, Vladimir Putin, care a perceput intenţiile americane, a rupt cu era catastrofică a lui Boris Elțin, care a sanctificat omnipotenţa „oligarhilor”. Cele mai recente evenimente ale războiului civil din Siria au evidenţiat importanța geopoliticii. Extraordinara perspicacitate a lui Vladimir Putin şi a ministrului de externe Serghei Lavrov în contrast cu indecizia lui Barack Obama şi naivitatea lui François Hollande, s-a dovedit simptomatică. Cu intervenţia Rusiei în afacerea siriană, prima şi-a reluat rolul de mare putere mondială, arătând astfel că nu este de neglijat în contextul internaţional, lucru ce va trebui recunoscut în viitor.
Drept urmare „momentul unipolar” nu a rezistat mai mult de 10 ani. Americanii, care reprezintă 5% din populaţia globală, au supraapreciat propria putere. Împotmolirea propriilor trupe în Irak şi Afganistan, problemele domestice, deficitul abisal, instabilitatea sistemului dolar precum şi criza globală financiară le-a impus limite. A devenit evident că dominaţia lor globală nu va rămâne necontestată. Istoria, al cărei sfârşit a fost anunţat de Fukuyama, a revenit.
O lume multipolară se naşte pe seama dezvoltării rapide a Chinei, urmată de India, Brazilia şi chiar Iran. Economiile emergente cresc dramatic. Partea lor din produsul brut global a crescut de la 36% în 1980 la 45% în 2008 şi se aşteaptă la o cifră de 51% în 2014.
Strategia Americii privind Eurasia a condus, ca reacţie, la o apropiere semnificativă între Rusia şi China, care s-a materializat în Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, fondată în Iunie 2001. Aceasta include şi 4 ţări din Asia Centrală (Kazahstan, Kârgâsztan, Tadjikistan, Uzbekistan) iar Iranul, Mongolia, India şi Afganistan participă ca şi observatori.
Ştim că în anii din urmă, Iranul şi-a întărit relaţia cu China şi Rusia. Această alianţă pragmatică se materializează folosind suportul geopolitic mutual, lucru ce i-a făcut pe unii observatori să considere posibilitatea dezvoltării în anii următori a unei noi forme de ”imperiu Mongol”. Între 1206 şi 1294, imperiul lui Ginghis Han s-a extins în toată Asia Centrală înainte de a se sparge în 4 blocuri. Astăzi Organizația de Cooperare de la Shanghai, care are ca principal scop contracararea influenţei americane în Asia Centrală, este asociată cu Rusia, China şi Iran, trei ţări diferite dar care formează o comunitate adevărată de interese ce reprezintă 1,5 miliarde de oameni. Marea diferenţă față de fostul Imperiu Mongol este că Iranul vede Turcia ca pe o putere regională rivală.
De la sfârşitul sistemului sovietic, am intrat într-un interregnum – Zwischenzeit. Fostul Nomos al Pământului s-a dus, dar conturul unui nou Nomos poate fi doar speculat. Adevăratul conflict global este cel al puterii continentale Eurasiatice care se opune celei americane. Întrebarea este dacă ne îndreptăm spre o lume unipolară, un singur univers, sau către o lume pluripolară, un plurivers.
Problema e că europenii sunt rareori conştienţi de asta. Americanii au defectele lor, dar există un lucru ce nu li se poate nega, sunt conştienţi de miza globală, încearcă să gândească lumea ce va veni. Rusia şi China încearcă de asemenea. Europenii nu. Europenilor le pasă doar de prezent. Trăiesc sub orizontul destinului, cu instituţii care îi condamnă la lipsa puterii şi paralizie. Europenii trăiesc într-o stare de letargie, în faţa unei crize morale fără precedent, problema imigraţiei, îmbătrânirii populaţiei, economia de tip off-shore şi competiţia globală. S-ar părea că Europa nu e în stare să-şi apere poziţia într-o lume globalizată. Purtând o identitate pe care n-o mai poate defini, bântuită de dorinţa secretă de a se retrage din istorie – şi deci să fugă de riscul mutării la categoria „şi alţii” în istorie – gândind că oamenii au aceeaşi dispoziţie peste tot în lume. Europa este astăzi „săracă în lume” (Heidegger). Pare obosită, asaltată de o oboseală care o face să-şi dorească exact nimic. Geopolitica lipsei de putere? Creșterea insignifianței? Bancnotele europene sunt o oglindă: reprezintă doar goliciune.
În trecut, geopolitica a creat constrângeri mai ales la nivelul statelor, acelor state care acum par să intre ireversibil într-o stare de criză, cel puţin în emisfera vestică. Astăzi, geopolitica depinde de logica continentelor, ce a fost ascunsă în spatele comportamentelor dezordonate ale statelor, dar ea este astăzi mai importantă ca oricând. Ea ne ajută să gândim nu doar în termeni de state, dar şi de continente (Jordis Von Lohausen). Marea împotriva Pământului, acum este SUA împotriva „restului lumii”, şi prima împotriva blocurilor Eurasiatic şi European. În acest sens, căderea blocului sovietic a clarificat unele lucruri. Există doar două tabere la care putem adera: fie puterea maritimă (SUA), fie puterea continentală a blocului Eurasiatic. Eu sunt cu a doua.
Traducere: Ovidiu Preda
Sursa: https://neweuropeanconservative.wordpress.com/2014/07/27/geopolitics-today-benoist/
