Fenomenologia contrainiţierii

Claudio Mutti 24 ianuarie 2015 2 Comentarii

“Contrainiţierea” şi agenţii săi

Cel mai bun mod de a lămuri preliminar conceptul guénonian de „contrainiţiere” va consta în a face referire la cele mai semnificative rânduri pe care i le-a dedicat acestuia René Guénon însuşi.

„Termenul «contrainiţiere» – citim în Domnia cantităţii – este realmente cel care serveşte cel mai bine la desemnarea acelui ceva de care se leagă, împreună şi în grade diferite (…) agenţii umani prin care ia naştere acţiunea antitradiţională. (…) «Contrainiţierea» (…) nu este, desigur, o simplă contrafacere iluzorie, ci ceva absolut real în ordinea care îi este proprie, aşa cum o demonstrează acţiunea efectiv exercitată de ea; cel puţin este o contrafacere numai în sensul în care imită cu necesitate iniţierea ca o umbră răsturnată, chiar dacă intenţia sa reală nu este aceea de a imita, ci de a se opune iniţierii. Această pretenţie este, totuşi, lipsită de conţinut prin forţa lucrurilor, în măsura în care domeniul metafizic şi spiritual, care este dincolo de orice opoziţie, îi este absolut interzis; tot ceea ce poate ea face este să-l ignore sau să-l nege, fiind într-o imposibilitate absolută de a depăşi «lumea intermediară», adică domeniul psihic, care este, de altfel, locul privilegiat al influenţei Satanei, atât în ordine umană cât şi cosmică; dar intenţia există totuşi, cu tendinţa implicită de a merge împotriva iniţierii. (…) Neputând conduce fiinţele spre stările «supraumane», ca iniţierea, şi limitându-se de altfel doar la domeniul uman, «contrainiţierea» le conduce inevitabil către «infrauman», care este singurul domeniu în care rezidă puterea sa efectivă” (1)

În legătură cu acest argument au o importanţă particulară scrisorile pe care René Guénon i le-a scris lui Vasile Lovinescu (1905-1984) din iulie 1934 până în ianuarie 1940 – scrisori pe care am avut ocazia să le recuperez la Bucureşti cu douăzeci şi trei de ani în urmă. Până acum nu au fost în schimb reperate scrisorile trimise de Lovinescu lui Guénon, astfel că faptele la care Guénon face referire nu sunt mereu perfect inteligibile; cu toate acestea, epistolarul guénonian rămâne valoros, deoarece într-o oarecare măsură ilustrează modalitatea operativă a forţelor contrainiţiatice şi ne introduce în situaţii istorice care par să exemplifice următoarele afirmaţii din Domnia cantităţii: „Sunt realmente remarcabile eforturile pe care «contrainiţierea» le dedică introducerii propriilor agenţi în organizaţiile «pseudo-iniţiatice»; aceştia au sarcina de a le «inspira» fără ştiinţa membrilor săi de rând şi, adesea, şi fără ştiinţa şefilor lor aparenţi (…) organizaţiile «pseudoiniţiatice» sunt fără îndoială cele care atrag mai ales atenţia «contrainiţierii» şi fac obiectul eforturilor ei în mod special, deoarece opera pe care ea şi-o propune şi în care în definitiv se reazămă întregul său mod de a fi este înainte de toate antitradiţională” (2).

În particular, în corespondenţa cu Lovinescu sunt explicit indicate ca agenţi ai contrainiţierii unele personaje care au avut diferite roluri pe scena istorică a secolului al XX-lea.

În scrisoarea din 24 februarie 1936, de exemplu, sunt citaţi diverşi, cum ar fi al treilea Agha Khan (1877-1957), care în anul următor va deveni preşedinte al Adunării generale a Societăţii Naţiunilor; ca Henri Deterding (1866-1939), „Napoleonul petrolului”, preşedinte al Royal Dutch – Shell Oil Company, care a primit titlul de Sir pentru că a contribuit la victoria Acordului cu furnizorii de carburant; ca David Lloyd George (1863-1945), cel care a propus intervenţia britanică în Primul Război Mondial şi responsabil (cu Wilson, Nitti şi Clemenceau) de ordinea mondială postbelică; ca alt politician britanic, Sir Philip Sassoon (1888-1939), exponent al unei familii evreieşti proeminente în care cei din familia Sassoon s-au unit cu o ramură a familiei Rothschild; ca primul ministru grec Eleftherios Venizelos (1864-1936), care a murit la Paris în acelaşi an 1936; ca primul ministru francez Georges Benjamin Clemenceau (1841-1929), inamicul feroce al Germaniei, care a fost unul dintre artizanii tratatului de la Versailles; ca Cornelius Herz (1845-1898), omul de afaceri franco-american de origine evreiască protagonist al scandalului Panama; ca Édouard Herriot (1872-1957), liderul partidului radical francez, de trei ori preşedinte al Consiliului celei de-a Treia Republici, candidat la Premiul Nobel pentru pace în 1929; ca Principele Albert I de Monaco (1848-1922), în legătură cu care Guénon subliniază conexiunea cu Basil Zaharoff (1849-1936).

Chiar acest Basil Zaharoff, sau mai curând Sir Basil Zaharoff, este exponentul contrainiţierii cel mai des citat şi cel mai pe larg în corespondenţa multianuală a lui Guénon cu Lovinescu.

1913: întâlnirea ratată a lui Guénon cu Zaharoff

În capitolul din Teosofism intitulat Problema Mahâtmas-ilor – unde Mahâtma-şii sunt presupuşii „Maeştri” de la care se revendică Societatea Teosofică – Guénon evocă un episod în care a fost implicat personal în 1913, atunci când i s-a propus să intre în contact cu unul dintre aceşti „Maeştri” într-o chestiune care avea puţin de-a face cu teosofismul.

„Devreme ce nu mă obliga cu nimic – scrie Guénon – am acceptat cu bucurie, fără a-mi face totuşi multe iluzii în legătură cu rezultatul. În ziua care era stabilită pentru întâlnire (şi care nu era scrisă „în astre” să se întâmple) s-a prezentat un singur membru influent al Societăţii Teosofice care, venind de la Londra, unde trebuia să se afle atunci maestrul, a pretins că acesta nu l-a putut însoţi în călătoria sa şi a găsit un pretext oarecare pentru a-l scuza. După aceea nu s-a mai întâmplat nimic şi înţelegem că întreaga corespondenţă trimisă „Maestrului” era interceptată de doamna Besant. Desigur, lucrul acesta nu indică inexistenţa „Maestrului” de care este vorba; apoi să fim atenţi să extragem din această poveste o minimă concluzie totuşi” (3)

În biografia lui René Guénon scrisă de Paul Chacornac (1884-1964), autorul se întoarce la acest episod şi scrie cele ce urmează: „Cum diverşii protagonişti ai acestei istorii sunt toţi dispăruţi, nu mai e niciunul care să nege că afacerea în discuţie avea de-a face cu constituirea Albaniei în Stat independent şi cu candidatura Principelui de Wied la tronul noului Stat, candidatură despre care se dorea să fie acceptată de către organizaţiile sufiste, pe vremea aceea foarte puternice în această ţară” (4). Acest lucru, observă Chacornac, arată că în acea epocă cineva ştia că Guénon ar avea posibilitatea de a intra în contact „cu mediile în general închise occidentalilor şi poate destulă autoritate pentru ca o părere venită de la el să poată fi luată în considerare” (5).

Ulterior, o lumină asupra episodului a fost adusă de Jean Reyor, alias Marcel Clavelle (1905-1988), într-un document dactilografiat privat din 1963 căruia Marie-France James i-a atribuit mai târziu titlul de Document confidenţial inedit (6). „Faimosul «Maestru R.», – scrie Reyor – pe care teosofiştii îl considerau reîncarnarea contelui de Saint Germain şi care trebuia să-l întâlnească pe Guénon în problema candidaturii principelui de Wied la tronul Albaniei, nu era altul decât Basil Zaharoff, bogătaşul „comerciant de tunuri” şi important agent al Intelligence Service, amic intim al Reginei Maria a României, mătuşa principelui de Wied. «Membrul influent al Societăţii Teosofice» la care se face aluzie în acelaşi pasaj era Charles Blech, pe atunci preşedinte al filialei franceze a susnumitei societăţi. Câţiva ani mai târziu, i-a fost oferită (lui Guénon n. r.) o sumă deloc rea pentru epoca respectivă, cu scopul de a fi de acord să nu publice cartea sa despre teosofism” (7)

Acelaşi Guénon afirmă implicit că Basil Zaharoff s-a prezentat teosofiştilor ca o reîncarnare a Contelui de Saint Germain. „Abia am observat un portret al lui Bacon (…) – îi scrie el lui Lovinescu în data de 25 noiembrie 1935 – pe care teosofiştii l-au publicat intenţionat, în legătură cu L.C.C. (Liberal Catholic Church, n. r.); fapt cumva curios, portretul era asemănător cu cel al lui sir B. Z.! În toate acestea sunt cu siguranţă multe manevre tenebroase şi nu v-aţi înşelat că această atenţie pentru România are ceva îngrijorător…”

Basil Zaharoff

Basil Zaharoff era născut la 6 octombrie 1849 la Muğla, în munţii Anatoliei, dintr-o familie care purta cognomenul oficial de Zacharios sau Zacharias şi i se dăduse numele Basíleios (Vasilios). După unii biografi de-ai săi, ar fi vorba despre „un cognomen grecizat, a cărui formă originară ar fi fost Sahar sau poate Zohar: acestea ar fi nume evreieşti autentice, cu atât mai mult cu cât numele Sahar este destul de frecvent ca nume de familie evreiesc şi, dacă familia emigrată în Rusia a început să se cheme Zaharoff, aceasta echivalează cu Sahar plus off, desinenţa rusească ce corespunde unei noi exigenţe” (8). Cariera lui Vasilios Zacharias a început la 14 octombrie 1877, când a determinat guvernul turc să achiziţioneze o mare cantitate de arme de la numitul englez Nordenfeldt; şi aceasta, graţie relaţiilor sale cu un ministru competent, „cu care a făcut cunoştinţă în anumite cercuri şi la jocuri de noroc” (9), spune pudic biograful său englez, Robert Neumann. Ca urmare, Zaharoff a reuşit să vândă arme de război tuturor statelor aflate în conflict: Rusiei şi Japoniei, Argentinei şi statului Chile, Boliviei şi Paraguayului.

Din aceasta Ezra Pound s-a inspirat pentru Cântul XXXVIII, unde Zaharoff apare sub pseudonimul de Metevsky: „le spuse unora: (…) – ceilalţi au mai multe muniţii (…) – Nu cumpăraţi, vi le furnizăm noi. – Apoi trecu graniţa – şi le spuse celorlalţi – dincolo au mai multe muniţii. Nu cumpăraţi – vi le furnizăm noi. – Vickers a făcut afaceri de aur, a importat aur în Anglia – a crescut fondul de aur”.

„În perioada Războiului Balcanic – scria în 1912 cotidianul francez «Crapouillot» – Zaharoff a armat ambele părţi. A susţinut Grecia contra Turciei, Turcia contra Serbiei şi, după un an, Serbia contra Austriei” (10).

În 1913, în epoca întâlnirii ratate cu Guénon, steaua lui Zaharoff era la apogeu. În Franţa negustorul de tunuri a dobândit controlul Uniunii Pariziene a Băncilor, asociată în mod istoric cu industria grea şi a devenit patronul cotidianului „L’Excelsior”. În acelaşi an a fost decorat cu Legiunea de Onoare pentru merite filantropice.

În Cântul XVIII Pound spune: „E Metevsky, «marele filantrop», – sau, după ziare, – «finanţatorul cunoscut mai mult ca filantrop»”

Principele de Wied şi reginele României

Al treizeci şi şaptelea Principe Wilhelm de Wied, căruia Zaharoff i-a acordat propria susţinere, a fost desemnat Rege al Albaniei la 28 noiembrie 1913 la Consiliul Ambasadorilor Marilor Puteri (Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Austro-Ungaria, Rusia). Wilhelm era un principe renan de confesiune protestantă, a cărui candidatură, susţinută de Austro-Ungaria, a prevalat asupra celei a lui Fuad al Egiptului, susţinut de Italia. Suveranul desemnat a sosit la Durazzo în 7 martie 1914, dar şase luni după aceea, la 3 septembrie 1914, a trebuit să se întoarcă în Germania, deoarece, ca urmare a refuzului său de a alinia Albania de partea Puterilor Centrale, Viena a suspendat ajutoarele pe care le promisese noului stat balcanic pentru a face faţă inamicilor interni şi externi.

Jean Reyor greşeşte când scrie că Regina Maria a României (1875-1938) era mătuşa Principelui Wilhelm de Wied, Regele Albaniei. Mătuşa acestuia era în schimb suverana de dinainte, Elisabeta a României (1843-1916), deoarece era sora tatălui lui Wilhelm (care se numea tot Wilhelm, ca şi fiul). Elisabeta de Wied (cunoscută în lumea literelor sub pseudonimul de Carmen Sylva) urcase pe tronul de la Bucureşti în 1881, când soţul său, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, a devenit Rege al României cu numele de Carol I. De altfel, în 1913, Maria (Maria de Saxa-Coburg-Gotha) nu era încă regina României; urma să devină în octombrie 1914 prin căsătoria cu Ferdinand I (1865-1927) şi urma să rămână în funcţie până în 20 august 1927. În final aderase la Credinţa Baha’i, de la care susţinea că descoperise „spiritul adevărat al lui Hristos, cel mai adesea negat şi neînţeles” (11).

Zaharoff la Bucureşti în 1922

Cu Regina Maria, Zaharoff a avut în mod sigur de-a face la finele anului 1922, când a sosit la Bucureşti pentru a acorda un împrumut Statului român. „Pentru el – scrie biograful englez pe care deja l-am citat – erau doar trei milioane de lire sterline; pentru cealaltă parte, în schimb, erau două miliarde de lei (…) La vremea aceea societatea Vickers (gigantul industriei de armament controlat de Zaharoff, n.r.) se interesa de Reşiţa, cea mai mare fabrică a industriei grele din România” (12).

Regina Maria, a cărei fiică mai mare, tot Elisabeta (1894-1956), era de un an soţia lui George al II-lea al Greciei (1890-1947), i-a cerut lui Zaharoff să intervină în favoarea familiei regale elene, fiindcă se temea ca noul suveran să nu trebuiască să ia calea exilului, cum făcuse deja tatăl său Constantin I (1868-1923).

Dacă cineva avea dreptul de a vorbi în Grecia, acela era într-adevăr Zaharoff, care, după Times cheltuise cel puţin 50 de milioane de lire sterline pentru a implica Grecia în război de partea Antantei. Cum Constantin I al Greciei (1868-1923) era cumnatul Kaiserului, sarcina nu era uşoară; dar Zaharoff fondase la Atena o agenţie de presă care, difuzând ştiri favorabile Antantei, a contribuit la detronarea suveranului; lui i-a urmat revenirea lui Eleftherios Venizelos (1864-1936) şi intrarea Greciei în conflict. De aceea Zaharoff a meritat să fie decorat de Majestatea Sa Britanică şi să devină Sir Zaharoff.

Un rol analog celui avut de Zaharoff la Atena l-a avut Regina Maria la Bucureşti: România, care până în 1916 furnizase petrol Austriei şi Germaniei, a intrat în război de partea Antantei prin decizia noii suverane mai mult decât prin voinţa lui Ferdinand, cel care, cum scria A. L. Easterman, „e un om liniştit, paşnic şi cu un caracter nesemnificativ… Nu el, ci Maria guvernează România” (13).

Bô Yin Râ

Guénon revine la argumentul cu întâlnirea sa ratată cu Zaharoff în corespondenţa epistolară cu Vasile Lovinescu.

În prima jumătate a anilor treizeci acesta din urmă scria în diverse reviste româneşti, manifestând interes pentru tradiţiile orientale şi pentru unele figuri de esoterişti. În particular, atenţia sa era atrasă de romancierul praghez Gustav Meyrink (1868-1932), ca şi de scriitorul ocultist german Bô Yin Râ, alias Joseph Anton Schneiderfranken (1876-1943), aşa-zis trimis al „Marii Loje Albe” (aşa se chema centrala teosofismului) şi fondator al unei organizaţii numită „Marele Orient de Pathmos”.

Făcând cunoştinţă, în 1932, cu cartea lui René Guénon Le Roi du Monde, Lovinescu o traduce în română şi-i cere autorului să o poată publica pe fragmente într-o revistă pe care dorea s-o întemeieze.

În 16 decembrie 1934 Guénon îi răspunde pozitiv; totuşi, cum Lovinescu proiecta să-l traducă şi pe Bô Yin Râ, Guénon îl roagă să „ia toate măsurile oportune pentru ca nimeni să nu poată pretinde că cele două lucruri sunt cumva solidare”. El îi scrie între altele: „Acum, trebuie să spun că ceea ce gândesc despre Bô Yin Râ nu se bazează în principal pe conţinutul cărţilor sale, însă, cunosc organizaţia la care el a fost asociat şi care, chiar dacă are realmente sediul într-o parte a Asiei Centrale, este de un nivel iniţiatic foarte puţin elevat”.

În 29 septembrie 1935 Guénon se arată mai categoric: „În ce priveşte ce v-am spus despre B.Y.R., este într-adevăr vorba despre o organizaţie iniţiatică degenerată sau deviată, mai ales datorită predominanţei unei anume laturi «magice»; dar, în astfel de cazuri, se întâmplă foarte rar ca elemente aparţinând de «contrainiţiere» să nu profite pentru a se introduce acolo şi a-şi exercita influenţa”.

În final, înţelegem că Bô Yin Râ era prezent la întâlnirea la care ar fi trebuit să intervină şi Zaharoff. „Reflectând la cele ce mi-aţi scris despre «Maestrul din Balcani», – îi scrie Guénon lui Lovinescu la 11 noiembrie 1935 – ajung să cred că, cel mai probabil, personajul pe care trebuia să-l întâlnesc în 1913 era sir B. Z. Nu ştiu dacă v-am spus, în acea circumstanţă, era vorba despre constituirea Albaniei în Stat independent şi despre posibila intervenţie, în acest sens, a anumitor organizaţii islamice existente în această ţară. Însă, mai este un alt lucru care este foarte curios şi el: personajul, care până la urmă nu a venit la întâlnire, era unul dintre membrii organizaţiei orientale de care v-am vorbit apropos de B.Y.R.; dealtfel, acesta din urmă (care atunci nu era cunoscut sub acest nume) era prezent el însuşi în acea zi! Cred realmente că atunci a fost singura dată în care l-am întâlnit, doar dacă, totuşi, nu l-am văzut cumva altă dată mai mult sau mai puţin în acea perioadă; dar nu sunt deloc sigur, pe vremea aceea neavând niciun motiv să-i acord o atenţie particulară”.

Zaharoff, „Maestrul R.”, Contele de Saint Germain

Guénon îl identifică deci pe Zaharoff cu „Maestrul din Balcani” pe care i l-a menţionat Lovinescu. La rândul său, Jean Reyor îl identifică cu „faimosul Maestru R.”, pe care în general teosofiştii l-au considerat ca pe reîncarnarea Contelui de Saint Germain.

„Maestrul R.” este de fapt „Maestrul Rákóczi”, fiindcă adesea şi teosofiştii au susţinut că Contele de Saint Germain aparţinea acestei familii a aristocraţiei ungare. Unii dintre ei l-au identificat cu Principele Francisc Rákóczi al II-lea (1676-1735), care a domnit în Transilvania de la 1703 la 1711; alţii cu primul său fiu Leopold Georg (1696-1700); alţii cu al treilea născut, Joseph, Marchiz de San Marco (1700-1738). Annie Besant (1847-1933), care susţinea că l-ar fi întâlnit pe Contele de Saint Germain în 1896, menţionează într-o carte a sa două „încarnări”: Francisc Rákóczi al II-lea şi János Hunyadi (1406-1456).

E interesant de notat că aceste diverse teze erau prezentate şi discutate într-un studiu al lui A. J. Hamerster publicat pe fragmente în periodicul „The Theosophist”, între 1934 şi 1935, adică în aceiaşi ani în care Guénon iniţia corespondenţa cu Lovinescu (14).

Din câteva scrisori ale lui Guénon rezultă că Lovinescu i-a vorbit de Contele de Saint Germain, punându-l în legătură cu Lordul Rothermere, cu Regina Elisabeta a României şi cu Sir Basil Zaharoff.

„În ce priveşte istoria Contelui de Saint Germain (…) – scrie Guénon la 9 noiembrie 1935 – această identificare cu Lordul Rothermere este pentru mine foarte neaşteptată!”

Lordul Rothermere poate fi Harold Harmsworth, prim Viconte Rothermere (1868-1940), proprietarul Associated Newspapers Ltd, cunoscut mai ales pentru dezvoltarea pe care el şi fratele său Alfred au dat-o ziarelor „Daily Mail” şi „Daily Mirror”.

„În ce o priveşte pe Regina Elisabeta – continuă Guénon în aceeaşi scrisoare – în trecut am auzit vorbindu-se despre raporturile ei cu anumite lucruri singulare, chiar dacă nu am păstrat amintiri foarte exacte în privinţa aceasta; cum această poveste datează de dinainte de război, ar putea foarte bine să aibă legătură cu cele la care am făcut aluzie în cazul Teosofismului… Totuşi, pare adevărat că au existat una sau mai multe persoane care au jucat, în anumite circumstanţe, rolul Contelui de Saint Germain; totul e să ştim cu ce drept şi în numele cui…”

La 25 noiembrie Guénon revine la acest argument şi scrie: „Istoria dumneavostră în ce-l priveşte pe Contele de S. G. devine încă şi mai curioasă decât credeam ca urmare a ceea ce mi-aţi spus data cealaltă, pentru că astfel se confirmă lucrurile pe care le bănuiam de o bună bucată de vreme. Pare indubitabil că sir B. Z. este un reprezentant important al unei ramuri a «contrainiţierii»; unii cred chiar că ar fi unul dintre şefi; dar poate este vorba despre o exagerare, nefiind probabil că adevăraţii şefi ar juca ei înşişi un rol care i-ar pune într-o lumină atât de nefavorabilă… Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva el e cel despre care este vorba în povestea la care am făcut aluzie în Teosofism şi care ar fi avut un raport cu constituirea Albaniei ca stat independent. Şă fie el cel care i-a cerut lucrul acesta Reginei Maria a României, aşa cum se pare, sau poate în acest caz este vorba de un alt personaj? În orice caz, dacă sunteţi sigur de cele ce s-au întâmplat în 1927, raporturile sale cu A. B. nu mai pot fi puse la îndoială”.

Cu iniţialele A. B. este indicată aici Annie Besant. Ce putea să aibă de-a face preşedinta Societăţii Teosofice cu Zaharoff, vom vedea în curând.

Anturajul teosofic al Reginei Elisabeta

Mai întâi, însă, ar fi oportun să încercăm să înţelegem ce putea să înţeleagă Guénon vorbind despre raporturile Reginei Elisabeta cu “nişte lucruri singulare” (ses rapports avec des choses singulières).

În mod sigur era un lucru mai degrabă singular ca Regina să se declare simpatizantă a social democraţilor şi să fie favorabilă formei republicane de guvernare: „unica raţională”, după cum scria suverana în jurnalul său (15). În afară de aceasta, Regina Elisabeta era „vizionară” şi afirma că primeşte mesaje celeste (ar fi fost în comuniune intimă cu „spiritul” unui anume neprecizat Împărat Frederic).

Elisabeta o avea ca damă de companie pe poetesa Elena Văcărescu (1867-1947), care, devenită colaboratoare a „Mişcării Cosmice” fondată de cabalistul şi ocultistul Max Théon (1848-1927), în 1916 susţine eforturile făcute de Regina Maria pentru a atrage România de partea Antantei; în 1920 Elena Văcărescu obţine o funcţie de un anume nivel la Societatea Naţiunilor.

O altă celebră scriitoare susţinută de Elisabeta a fost Fanny Seculici, alias Bucura Dumbravă (1868-1926), fondatoare a lojei teosofice a României şi traducătoare a unei cărţi a lui Jiddu Krishnamurti (1895-1986), cea care a fost în India pentru a participa la un congres al Societăţii Teosofice.

Fanny Seculici este citată de Guénon în scrisoarea din 25 iunie 1936, în care este din nou menţionat, printre alţii, Contele de Saint Germain. „Primesc scrisoarea cuiva care a stat multă vreme în România şi care a fost în relaţie cu mediile teosofiste – scrie Guénon. Făcând o corelaţie între ce mi se povesteşte şi ceea ce deja ştiu graţie dumneavoastră, pare într-adevăr că, cu ocazia sejurului lui B. Z. şi a d-nei Besant în Transilvania, despre care mi-aţi vorbit, un anume rol a fost jucat de către o anume doamnă Lazăr, din Turda: o cunoaşteţi pe aceasta din urmă sau aţi auzit vorbindu-se despre ea?”

E foarte probabil ca Lovinescu să fi auzit vorbindu-se de Elena Lazăr, pentru că aceasta desfăşurase activitatea teosofică deja în perioada austro-ungară a Transilvaniei şi ulterior, în decembrie 1925, participase la congresul teosofic de la Adyar în India.

„Este, între altele, – continuă scrisoarea lui Guénon – istoria extraordinară a unei anume domnişoare Lia Braunstein, originară din Germania (München, probabil), care se afla la Bucureşti în perioada războiului; ea pretindea a fi în raporturi constante cu unii „Maeştri” şi mai ales cu Contele de S. G.; în fine, a fost lovită de o criză de nebunie la Londra, unde era plecată pentru a da un concert (era muziciană) şi a fost internată într-un spital de boli nervoase. Este, de asemenea, povestea unei domnişoare Seculici, care era preşedinta filialei bucureştene şi care a murit la Port Said la întoarcerea de la un congres la Adyar; istoria acestei morţi e cumva întreţesută cu ceva ce are a face cu cartea mea despre Teosofism, dar într-un mod pe care nu îndrăznesc să-l lămuresc cu precizie”.

Din scrisoarea următoare (din 28 august 1936) se deduce că în acelaşi an cu congresul din Adyar (şi nu în 1927) Zaharoff şi Annie Besant erau plecaţi în Transilvania. „Cele de care v-am vorbit apropos de d-na Lazăr – scrie – s-au întâmplat chiar în 1925, date fiind noile informaţii; ceea ce pare să corespundă deci afacerii cu castelul Huniazilor (château de Huniade)”.

Ceea ce Guénon numeşte castelul Huniazilor este castelul Hunyad (astăzi Hunedoara), localitatea transilvăneană de la care şi-a luat numele dinastia Hunyazilor, de care au aparţinut Ioan Hunyadi (Iancu de Hunedoara) şi Matei Corvin (1440-1490). Aici, după reconstrucţia lui Pierre Feydel (care totuşi a transcris eronat numele castelului), „Zaharoff (…) a procedat la câteva «iniţieri»” (16).

Într-un articol din seria intutulată Dacia hiperboreeană, publicat în 1937 în „Études Traditionnelles” sub pseudonimul de Geticus, Vasile Lovinescu scrie apropos de János Hunyadi («Ioan Corvin de Huniade»): „El trece drept a fi fost nu numai un rosacrucian, ci un Rosa-Cruce” (17). Şi adaugă în notă: „Teosofiştii îşi fac Contele lor de Saint Germain, care este enervant, dar nu e posibil ca, înţelegând anumite lucruri, să le fi interpretat în maniera lor fantastică? Adevărul este că poate cele trei personaje, Hunyadi, Rákóczi şi Saint-Germain au fost trimise de acelaşi centru”. (18)

Un proiect misterios al lui Zaharoff la Bucureşti

Această notă nu trebuie să ne facă să credem că raporturile lui Geticus-Lovinescu cu teosofiştii se epuizează în controverse de ordin teoretic. Din scrisorile lui Guénon se deduce că Lovinescu era foarte preocupat de faptul că elemente ale Societăţii Teosofice doreau să-l co-implice într-o iniţiativă inspirată de Sir Basil Zaharoff şi să-l coopteze într-un misterios grup pe cale de constituire. Lovinescu, trebuie să ne amintim, era consultant legal al Siderurgica Reşiţa, compania românească în care penetrase firma Vickers a aceluiaşi Zaharoff.

La 27 ianuarie 1936 Guénon îi scrie corespondentului său român: „Văd că această afacere B. Z. pare mai serioasă decât credeam până acum; credeţi că grupul proiectat va găsi elementele necesare pentru a se constitui? Ar fi realmente periculos; pe de altă parte, mă întreb dacă ar trebui să o rupeţi complet cu toate cele de până acum sau dacă nu ar fi mai util să puteţi obţine alte informaţii…”

La 24 februarie Guénon reia argumentul: „Acum, trebuie adăugat că sunt State occidentale care sunt manevrate mai direct decât altele de către organizaţii ce depind de contrainiţiere; toate acestea se leagă exact de istoria dumneavoastră cu B. Z. Înţeleg că asta vă preocupă mult, după cum îmi spuneţi de data aceasta, deoarece este evident ceva anormal în această manieră de a vă căuta şi de a vi se face propuneri; dat fiind că dumneavostră nu aţi făcut desigur nimic pentru a provoca toate acestea, motivul nu este clar; cine ştie dacă nu cumva cercetările dumneavostră despre Dacia nu v-au implicat cumva? Ceea ce, după părerea mea, este de temut înainte de toate, în aceste condiţii, este că veţi fi urmărit şi spionat oriunde veţi merge. Cred că ar fi  bine să fiţi atent; până acum nu aţi remarcat nimic din acest punct de vedere?”

Personalitățile chemate să facă parte din acest grup erau înscrise într-o listă în posesia căreia a intrat Lovinescu; numele lor, dacă au fost cunoscute fie lui, fie lui Guénon, au fost totuşi deformate cu scopul de a face identificarea imposibilă. Cu toate acestea, Guénon încearcă să formuleze câteva ipoteze: „Nu veţi fi foarte surprins – scrie în 27 ianuarie – în ceea ce-l priveşte pe Macdonald (19), date fiind raporturile sale cu Annie Besant (a însărcinat-o să redacteze un proiect de constituţie pentru India), de asemenea că Lloyd George are relaţii personale foarte strânse cu B. Z.; în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, nu pot să spun nimic”.

În 6 iunie revine asupra argumentului: „Veştile pe care mi le daţi despre proiectele actuale ale lui B. Z. nu sunt, într-adevăr, deloc încurajatoare, o dată în plus: ar fi cu adevărat interesant de ştiut dacă a fost desemnat să facă parte din acest grup…”

Printre altele, înţelegem din scrisoarea din 28 august că Zaharoff anunţase sosirea unui „Mare Instructor”, coincizând cu un neprecizat „mare eveniment astronomic”. Persoana de care Zaharoff, după câte se pare, se servea ca instrument în tentativa de a-l racola pe Lovinescu este indicată de Guénon cu iniţiala D. Era vorba despre Anton Dumitriu (1905-1992), un profesor de matematică care, din 1934, devenise asistent la Politehnica din Bucureşti. În cele câteva pagini nemiloase pe care Mircea Eliade (1907-1986) i le dedică în jurnalul său din 1937, citim, printre altele: „Ştiam că era teosof (adică teosofist – n. r.) şi că se proclama ca ultima încarnare a contelui de Saint-Germain. Mai târziu am aflat că era liberal şi se interesa de filosofia ştiinţei. (…) Apoi, în 1946, la Paris, am auzit spunându-se că venise şi el cu o comisie din domeniul petrolier. Acum era foarte bogat şi îi întrebase pe anumiţi români, stabiliţi de ceva vreme în Paris: ’Cheltuind un milion de franci pe an, în câţi ani credeţi că voi cumpăra Parisul?’” (20)

Sfârşitul lui Zaharoff

Lovinescu trebuie să fi respirat cu uşurare când a aflat că Zaharoff era cu adevărat mort, după ce acesta îşi anunţase, de mai multe ori, în ziare, ştirea propriului deces. În 10 noiembrie 1936, Guénon îi scria: „Apropos de Z., poate că aţi remarcat că, recent, s-a discutat mult asupra faptului că trăgea să moară şi că, în final, chiar a murit. Nu este, pe de altă parte, pentru prima dată, şi toate acestea au fost ulterior dezminţite (…)”. Să cităm din nou Cântul XVIII al lui Ezra Pound: „Metevski a murit şi a fost înmormântat oficial, – Şi de la Café Yeiner a asistat la propria înmormântare. – După circa zece ani de la acest incident – Bună parte din Vickers era a sa”.

Şi din nou, în 30 decembrie: „Ştiţi poate că, cu două sau trei luni înainte, moartea lui Z. era deja anunţată, apoi dezminţită (şi nu era prima oară); dar acum e sigur că este adevărat (…)”.

În sfârşit, în 16 martie 1937, Guénon îl informa pe Lovinescu că unii cunoscuţi încercaseră să deschidă mormântul lui Zaharoff, „probabil pentru a se asigura de identitatea corpului”.

Sir Basil Zaharoff a murit în dimineaţa de 27 noiembrie 1936 la Hôtel de Paris, în Monte Carlo.

Hôtel de Paris era al său. Şi cazinoul era al său. După ce a încheiat un pact secret cu principele Albert I de Monaco, Zaharoff l-a convins pe Clemenceau să încheie cu Alteţa Sa o convenţie care să fie apoi cuprinsă în Articolul 436 din Partea XV a Tratatului de la Versailles. Principatul de Monaco dobândise astfel o totală autonomie; totuşi, atunci când Cazinoul din Monte Carlo ar fi riscat să intre în faliment, Franţa se obliga să îl salveze printr-o contribuţie financiară. La moartea lui Albert I, Zaharoff a devenit proprietar al Société des Bains de Mer, local care gestiona jocurile de cărţi din principat.

Astfel a dispărut din scenă Sir Basil Zaharoff, cel care, dincolo de a fi negustor de arme, bancher, magnat al petrolului, al presei, al jocurilor, filantrop, agent al spionajului britanic, precum şi o reîncarnare şarlatanescă a contelui de Saint-Germain, a îndeplinit, după Réne Guénon, un rol de prim ordin în zona contrainiţierii.

Note

1. René Guénon, Il regno della quantità e i segni dei tempi, Edizioni Studi Tradizionali, Torino 1969, pp. 233, 291, 315-316.
2. René Guénon, Il regno della quantità e i segni dei tempi, cit., pp. 292-293.
3. René Guénon, Il teosofismo. Storia di una pseudoreligione, vol. I, Edizioni Delta Arktos, Torino 1987, p. 59.
4. Paul Chacornac, La vie simple de René Guénon, Les Éditions Traditionnelles, Paris 1958, p. 63.
5. Paul Chacornac, op. cit., ibidem.
6. Marie-France James, Ésotérisme et Christianisme autour de René Guénon, Nouvelles Éditions Latines, Paris 1881, p. 307 nota şi passim.
7. Jean Reyor (Marcel Clavelle), Documento confidenziale su René Guénon, Edizioni Al-khâtamu al-dhahabiyy, Al-Qâhira s. d.
8. Robert Neumann, Vita di Sir Basilio Zaharoff, Mondadori 1948, pp. 17-18.
9. Robert Neumann, Vita di Sir Basilio Zaharoff, cit., p. 27.
10. Shaykh Abdalqadir As-Sufi, Tecnica del colpo di Banca, Le Rocce di Korsan, Genova 2002, p. 53.
11. Shoghi Effendi, God Passes By, Bahá’í Publishing Trust, Wilmette, Illinois, 1944, p. 392.
12. Robert Neumann, Vita di Sir Basilio Zaharoff, cit., p. 196.
13. A. L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu, Victor Gollancz Ltd, London 1942, p. 23.
14. A. J. Hamerster, The Count de Saint Germain: Who he was, „The Theosophist” (Theosophical Publ. House, Adyar, Madras), oct. 1934, pp. 66-72; nov. 1934, pp. 141-150; dec. 1934, pp. 290-292 e 589; mai 1935, pp. 120-127; iunie 1935, pp. 240-247.
15. Eugen Wolbe, Carmen Sylva, Leipzig 1933, p. 137.
16. Pierre Feydel, Aperçus historiques touchant à la fonction de René Guénon suivis d’une Étude bio-bibliographique, Arché, Milano 2003, p. 86 nota 208.
17. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1984, p. 64.
18. Geticus, La Dacia iperborea, cit., p. 64 nota.
19. „În epoca ministeriatului lui Ramsay Mac Donald [1866-1937, n. r.], d-na Besant a elaborat un proiect constituţional pentru India şi l-a trimis guvernului; acest proiect, care se inspira din aceeaşi stare de spirit care a dus la constituirea „Congresului Naţional Indian”, nu pare să fi fost urmat, cel puţin până astăzi; dar faptul are o semnificaţie cu totul particulară dacă ne gândim că adevăraţii indieni îl consideră pe Ramsay Mac Donald ca pe unul dintre „inamicii brutali şi duri ai Indiei” (René Guénon, Il teosofismo. Storia di una pseudoreligione, cit., vol. II, p. 315, nota 18).
20. Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Humanitas, Bucureşti 1991, vol. I, pp. 338-339. Asupra lui Anton Dumitriu, cfr. Claudio Mutti, Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guénon tra i Romeni, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1999, pp. 75-88.

Sursa: claudiomutti.com

Trad. Cristi Pantelimon