Războiul în partea centrală a lumii viza Rusia pe termen mediu și China pe termen lung, dar țintea de asemenea și demantelarea spațiului european.
Strategia haosului, creativ sau nu, s-a dovedit destul de eficace în menținerea unei tensiuni suficient de mari pentru a justifica o anumită formă de desfășurare a forței militare.
Războiul în Siria vizează distrugerea statului sirian și înlocuirea lui cu un regim mai mult sau mai puțin clientelar, în vederea demantelării alianței Damasc-Teheran-Hezbollah și pregătirii terenului pentru o mai mare încercuire a Iranului, vizând schimbarea regimului său politic. Odată Siria și Iranul cucerite, se deschide larg calea în fața Marelui Jihad NATO în Asia Centrală, punând în pericol ansamblul flancului meridional al Rusiei, care luptă în partea sa vestică cu apropierea și creșterea puterii desfășurărilor militare ale NATO în Polonia, Ucraina, Țările Baltice și România.
Destabilizarea Rusiei în vederea dezagregării sale geografice va permite prinderea în clește a Chinei pe flancul său occidental prin intermediul musulmanilor uiguri din Turkestan, în nord cu Mongolia, la est cu peninsula coreeană și în Japonia, în Marea Chinei Orientale și în fine la sud cu Tibetul și antagonismul vietnamez.
Aceasta nu este decât partea vizibilă a istoriei. În realitate, una dintre țintele cele mai importante ale acestui plan nu este nici Rusia, nici China, ci Europa. Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană ar fi trebuit să ne alerteze asupra unui alt plan subiacent, al cărui scop este controlul preventiv al unui bloc geostrategic ce trebuie neutralizat.
Destabilizarea Africii de nord și a Levantului vizează în mod egal slăbirea progresivă a Europei.
Lucrul acesta ne conduce spre a doua fază care se pregătește și al cărei teatru va fi pe flancul sudic al Europei occidentale. Liniile de aprovizionare în energii fosile ale țărilor ca Franța, Spania și Italia sunt luate la țintă.
Algeria și Marocul sunt singurele țări din Africa de nord a căror destabilizare ar putea aduce o lovitură fatală Uniunii Europene.
Oricare ar fi nivelul de integrare al acestor două țări în ordinea mondială sau oricare ar fi nivelul lor de dezvoltare sau de cooperare, ele nu mai sunt la adăpost de mari surprize sau de procedee totalmente noi, temerare și deloc ortodoxe.
Destabilizarea acestei regiuni foarte apropiate de Europa poate lua diverse forme și poate exploata clivajele interne și externe deja existente, însă obiectivul va fi Europa.
Țările Uniunii Europene nu au niciun mijloc de a face față unei eventuale prăbușiri strategice a Mediteranei occidentale.
Traducere Vladimir Muscalu
