Dominația mărilor nu suportă deloc prezența pe malul celălalt a unei puteri independente de ea. În cazul Americii, o astfel de situație se prezenta față de două oceane: Atlantic și Pacific. Japonia trebuia, deci, să fie îngenuncheată. Dacă ea nu dorea să ducă război de bună voie, atunci trebuia constrânsă. În acest scop, Roosevelt a blocat, în iulie 1941, fără nicio altă formă de proces, activele japoneze depuse în SUA. A fost prima sfidare. Apoi, el a refuzat să furnizeze petrolul indispensabil industriei japoneze. Japonia nu dispunea de această resursă naturală. Dacă își epuiza stocurile, nu numai navigația și industria civilă se găseau paralizate, ci și flota de război. Furnizorul cel mai apropiat erau Indiile olandeze, dar, sub presiunea Americii, olandezii au participat la blocadă. Astfel ei și-au pierdut colonia pentru totdeauna. Roosevelt a adus, astfel, Japonia în punctul în care dorea să o aducă. Această țară era încolțită. Situația sa nu îi lăsa decât două soluții: să dea prima lovitură sau să capituleze pe toată linia.
În primul caz, nu numai economia sa ar fi fost strangulată, dar și-ar fi pierdut stima în ochii lumii asiatice în întregime. Măsurile președintelui Statelor Unite o loveau în punctul cel mai sensibil: pretenția japonezilor de a egala rasa albă. Pentru ei, atitudinea lui Roosevelt era o manifestare de orgoliu rasist, o injurie la adresa culorii pielii lor. Și ei au căzut astfel în capcană.
„Nu voi declara războiul, dar îl voi face”, afirma Roosevelt. El promisese pacea alegătorilor săi; prima împușcătură nu putea pleca din America. Ea ar fi fost stigmatizată ca agresor. Roosevelt a forțat, deci, adversarul la ofensivă și nu a încetat să-l hărțuiască decât în momentul în care partida belicoasă a ajuns la putere și i-a făcut plăcerea.
Traducere: Vladimir Muscalu
Traducerea s-a făcut după cap. „L’exemple de Pearl Harbor”, din volumul „Les empires et la puissance”, E. du Labyrinthe, 1996
