Evoluția dotării cu automobile a armatei române între 1948 și 1957

Alin Bogdan Samusan 5 decembrie 2017 0 Comentarii

În anii războiului, armata noastră dispunea de foarte puține tancuri și automobile, și acestea în totalitate procurate din import. Tracțiunea, în mod deosebit la artileria din organica diviziilor era hipo, aprovizionările și transportul materialelor se făceau cu trenul și cu căruțele, comandanții până la nivel de regiment mergeau călare, iar trupa mărșăluia pe jos.

Sfârșitul războiului a găsit armata română în această situație și, desigur, așa a rămas încă o perioadă relativ mare de timp.[1]

La 15 noiembrie 1947, după ce prima mare descongestionare a parcului de autovehicule al armatei române fusese deja făcută în cursul anului 1946[2] degrevând armata de cca.3900 de mașini care nu mai erau utile, în dotarea armatei române mai rămăseseră 6124 de automobile dintre care doar 882 în stare de funcționare, la un necesar scriptic de 6860.[3]336 autocamioane de transport, 103 autocamioane de tracțiune, 219 autoturisme (majoritatea covârșitoare fără tracțiune integrală), 99 de tractoare, precum și cantități simbolice din varii categorii de autospeciale asigurau nevoile de mobilitate ale unei armate blocate parcă în realitatea militară a sfârșitul primei conflagrații mondiale.

În cursul anului 1948 situația critică a tehnicii auto din armată a suferit o minima dar practic insignifiantă ameliorare cu toate că atât prin reformarea sau transferarea către diverse autorități civile unui număr din ce în ce mai mare de mașini care erau dincolo de posibilitățile de reparare sau care nu mai corespundeau fie prin performanțele avute, fie prin numărul mic și multitudinea de tipuri existente în dotare, cât și prin creșterea necesarului scriptic odată cu multiplele restructurări organizatorice și doctrinare,s-a exercitat o presiune din ce în ce mai mare asupra fragilului parcul auto funcțional. Această ameliorare a fost generată de acceptarea în dotare de către Ministerul Apărării Naționale, spre sfârșitul anului și sub imperativul necesității de a se completa anumite lipsuri care reclamau urgență, și a greutăților din import[4]a circa 300 de autovehicule noi achiziționate pe baza unor oferte sau repartizate din oficiu de Ministerul Comerțului Exterior, autovehicule care nu corespundeau nevoilor tehnice și tactice ale armatei și nici nevoii de a realiza o dotare uniformă(dintre acestea putem menționa 72 autocamioane britanice Fordson de 5 tone, 41 Fordson de 8.5 tone, 11 autoturisme Tatra 87K, 10 autodube de comandament Fordson, 5 autotipografii Fordson, precum și primele 40 autoturisme de teren sovietice GAZ-67, 15 autoturisme Skoda 1101, 5 autoturisme Ford Pilot, etc.)[5], acest aflux de tehnică auto contribuind la menținerea unui potențial mecanic minimal în oștire. Decrepitudinea parcului auto a avut repercusiuni negative și asupra procesului de instrucție, unitățile care dispuneau de tehnică grea fiind incapabile să-și transporte întreg materialul necesar instrucției la câmp, cele câteva piese de artilerie strict necesare fiind cărate cu brațele și lăsate în câmpul de instrucție cu asigurarea pazei[6], iar instrucția îmbarcată pe mașini a unităților de infanterie motorizată (din cadrul diviziilor ”Tudor Vladimirescu-Debrețin” și ”Horea, Cloșca, și Crișan) fiind executată în mod redus, cu concentrarea pe divizie a mijloacelor auto în cazul diviziei ”T.V.”[7], și compromisă total în cazul diviziei ”H.C.C.”[8]încă din primele subperioade de instructive (individ-grupă). De altfel, pentru subperioadele târzii (subperioada regimentului), directiva de instrucție pe 1948 a Marelui Stat Major nici nu mai prevedea instrucția infanteriei purtate pe mașini, acest capitol fiind imposibil de realizatdin lipsa mijlocelor auto.[9]

În ceea ce privește reparațiile tehnicii auto, după ce în anii 1946 și 1947 s-au pus în funcțiune 236, respectiv 770 autovehicule militare[10] deopotrivă în ateliere civile (de stat și particulare) și militare[11], 1948 aduce cu sine interzicerea oricăror intervenții tehnice la automobilele armatei în atelierele private, comandantul second pentru înzestrare și administrație al Regiunii I Militare evaluând performanța acestor ateliere într-o conferință ținută cu cadrele de comandă ale Regiunii la 20 mai 1948, astfel: Se interzice cu desăvârșire lucrul în atelierele particulare care au însemnat distrugerea întregului nostru material, reparat întotdeauna de mântuială și cu piese de cea mai proastă calitate. La 10 iunie 1948, nu mai trebuie să existe nici o mașină în atelierele particulare.[12] Tot cu această ocazie se vorbește și despre repararea, la Ploiești, în cursul anului 1948, a 900 de autovehicule Skoda, Tatra, și Praga cu ajutorul specialiștilor din Cehoslovacia,[13] ca și de predarea către Primăria Capitalei a unor cantități însemnate de automobile prea uzate sau care nu mai corespundeau cerințelor militare, consemnându-se că Primăria a depus suma totală pentru 5700 mașini.[14]

Însă primii pași articulați și sistematici pe calea regenerării capacității mecanice a armatei române au fost făcuți începând cu anul 1949. După ce fondurile pentru achiziția de armament și tehnică de luptă au crescut cu 900% în exercițiul bugetar 1948/1949 față de 1947/1948[15], și după ce în planificarea din 23 februarie 1949 se prevăzuse achiziționarea a 639 autovehicule din URSS[16], începând cu luna iunie 1949 primele loturi de autovehicule militare sovietice au început să sosească în țară: 22 tractoare șenilate S-80 ”Stalineț”, primele 154 autocamioane ZiS-150 care vor constitui coloana vertebrală a capabilităților moto ale armatei române până către jumătatea anilor ’60, și care au fost utilizate în același an la motorizarea batalioanelor de infanterie din Dobrogea (26, 28, 30, și 33) constituite în Brigada 19 infanterie(un an mai târziu Brigada 25 infanterie moto independentă)[17], primele 135 autocamioane de tracțiune ZiS-151, 88 autoturisme de teren GAZ-67 (pe lângă cele 40 primite în 1948), precum și 5 limuzine ZiS-110. Tot acest aport de peste 400 de automobile, din care 270 au fost trimise de pe platformele de cale ferată direct în aplicațiile din zona Cincu Mare, Făgăraș, care aveau loc în acele zile[18], au resuscitat mobilitatea armatei române și au pus baze motorizării cvasi-complete ce avea să fie realizată în anii 1955-1957.[19] Tot în cursul anului 1949 s-au mai dat la reformă 1500 de atuovehicule militare[20] și s-au reparat în atelierele armatei și în cele de stat791 mașini.[21]

Astfel, dacă în prima jumătate a anului 1949, necesarul automobilistic al armatei române crescuse la 7976 autovehicule[22], iar existentul de mașini militare aflate în stare de funcționare la 14 iunie 1949 se ridica la 1362 bucăți[23], la 15 octombrie, după venirea primelor loturi de autovehicule sovietice și după repararea unui număr sporit de autovehicule, găsim un existent în stare de funcționare de 2156 mașini.[24]În acest sens putem observa că, dacă la 15 noiembrie 1947, necesarul automobilistic al armatei române era satisfăcut cu mijloace în stare de funcționare în proporție de circa 13%, după un an și jumătate, la jumătatea lui 1949, procentul autovehiculelor funcționale existente în armată a crescut la aproximativ 17% din necesar, pentru ca patru luni mai târziu, la 15 octombrie 1949, acesta să ajungă la 27,5% din necesar, în condițiile în care și necesarul auto pe ștatul de pace al armatei române crescuse în intervalul dintre noiembrie 1947 și primul trimestru al anului 1949 cu cca. 16%.

Situația comparativă a autovehiculelor armatei române între anii 1947-1949

Urmare a aportului de autovehicule noi și a reparării unor cantități semnificative de mașini vechi în anii 1948 și 1949, în ședința       Secretariatului C.C. al P.M.R. din 9 ianuarie 1950, înaltul for de partid, analizând situația armatei pe mai multe planuri, printre care și pe cel al dotării materiale a armatei[25] a fost mulțumit de nivelul acesteia la pace, considerând-o ca în general satisfăcătoare. În același timp, tot în cadrul acestei ședințe, mulțumind guvernului sovietic și Tovarășului I.V.Stalin pentru ajutorul imens și multilateral acordat Partidului Muncitoresc Român și Guvernului Republicii Populare Române în legătură cu reorganizarea armatei și cu întărirea capacității de apărare a țării,[26] conducătorii români au hotărât să concretizeze noua cerere pentru furnizarea de material militar adresată guvernului U.R.S.S. în septembrie 1949 prin trimiterea la Moscova a unei delegații românești formate din Emil Bodnăraș, Teclu Iacob – subșef al M.St.M., Romulus Costescu – comandantul artileriei armatei, Ion Focșeneanu – șeful transmisiunilor armatei, și Grigore Ionescu – șeful geniului armatei, delegație care să studieze la fața locului și să precizeze detaliile privitoare la această comandă.[27] Partea sovietică urma să fie încunoștințată despre compunerea delegației până la 15 ianuarie 1950.

În vara aceluiași an, în ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 4 iulie 1950, probabil după tratativele purtate la Moscova de delegația amintită mai sus, liderii politici de la București au aprobat Planul de 5 ani de dezvoltarea și înzestrarea Forțelor Armate ale R.P.R., resursele financiare alocate capitolului de înzestrare fiind de 258 de miliarde lei (12,9 miliarde lei stabilizați-1952) pentru tot cincinalul, din care pentru acoperirea importului militar (o parte semnificativă constituind-o autovehiculele militare) au fost rezervate 48,5 miliarde lei (2,5 miliarde lei stabilizați-1952).[28]În acest context și ca urmare a Consfătuirii de la Moscova a miniștrilor apărării ai țărilor socialiste care a avut loc în zilele de 9-12 ianuarie 1951 și unde s-a decis accelerarea procesului de dotare și de pregătire a armatelor din sfera de influență sovietică, la 15 aprilie 1951, Ministerul Forțelor Armate ale R.P.R. a cerut și a obținut majorarea planului său de investiții pe 1951 de la 22,3 miliarde lei la 43 miliarde lei (de la 1,15 miliarde lei stabilizați-1952, la 2,15 miliarde lei stabilizați-1952), cea mai mare parte a acestei majorări fiind destinate însă lucrărilor de fortificații de pe granița româno-iugoslavă și de la Marea Neagră.[29]

În ciuda acestor decizii politice și a alocațiilor bugetare generoase, situația parcului auto al armatei române a rămas în continuare deosebit de fragilă cel puțin până către sfârșitul anului 1952. Astfel, într-o notă din 19 iunie 1952 a Direcției Auto din Ministerul Forțelor Armate, se reclama că dotarea cu autovehicule a unităților nou înființate și completarea dotării unităților vechi devine o problemă din ce în ce mai grea din cauza insuficienței mașinilor. Se întâmpină mari greutăți în asigurarea cu autoturisme pentru consilierii sovietici. E necesar să se urgenteze importul de autovehicule din comenzile speciale, de asemeni și piese de schimb.[30] Ilustrativă pentru această stare de fapt este incidentul survenit la comandamentul Corpului 52 Armată, comandantul acestei mari unități raportând la 11 martie 1952 că, după ce singurul mijloc de transport în teren al comandamentului Corpului, un autoturism GAZ-67, fusese dat spre reparație Atelierului Central de Reparații nr.2 din București, acesta a fost dat de organele superioare consilierului sovietic de la Brigada 40 tancuri, comandamentul Corpului de Armată fiind lăsat fără nici un mijloc de deplasare în teren accidentat, ceea ce a produs o stânjenire evidentă a funcționării Corpului. Pentru suplinirea parțială a acestei lipse, comandantul marii unități operative a fost obligat să folosească un autoturism Pobeda și unul Tatra 57K, a căror utilizare în teren accidentat le-a produs pene majore, iremediabile.[31] Cu toate acestea, așa cum se poate vedea și din situația centralizatoare prezentată mai jos, în a doua jumătate a anului 1952, și ulterior, până în vara anului 1955, afluxul de autovehicule militare sovietice a ameliorat într-o măsură semnificativă, dar nu decisivă, situația mobilității în armata română, situație care în ansamblul primilor 4 ani ai noului regim popular se menținuse la un nivel critic.

În cincinalul următor, înzestrarea și modernizarea armatei române a continuat într-un ritm  și mai susținut, reușindu-se în urma efortului economic deosebit făcut de statul român ca la sfârșitul deceniului al șaselea armata să se găsească înscrisă decisiv pe calea modernității militare, fiindu-i asigurată înzestrarea necesară receptării evoluțiilor contemporane ale artei și organizării militare. În acest scop, în ședința Biroului Politic din 1 aprilie 1955, conducerea de partid și de stat a României a aprobat planul de dotare al armatei române pe anii 1955-1959, plan fundamentat pe protocolul semnat la Moscova de delegația română ce s-a deplasat în capitala sovietică între 15 și 20 ianuarie 1955. Miron Constantinescu releva cu această ocazie că valoarea investițiilor necesare se ridica la 5 miliarde ruble (30 miliarde lei)[32], sumă achitabilă în 15 ani, cu excepția capitolului auto, unde urma să se achite prin clearing în același an când primim materialul[33].

Toate aceste deveniri au dus, în cursul perioadei tratate aici, la schimbarea înfățișării și a capabilităților armatei române, înfățișare și capabilități a căror esență este reflectată, ca în cazul tuturor armatelor secolului al XX-lea, cu precădere de dotarea cu tehnică auto militară de toate categoriile și destinațiile.[34] Această evoluție o prezentăm în cele ce urmează pe baza unor situații centralizatoare a dotării cu automobile a armatei române la finele anilor 1952-1956 și la jumătatea anului 1957, situații îndosariate sub numărul 307/1958 în fondul de arhivă al Direcției Tancuri și Auto, și care se găsesc sub formă microfilmată la Serviciul Istoric al Armatei.[35]

­

Serviciul Istoric al Armatei, f.Direcția Tancuri și Auto, rola. 3.838, dosar 307/1958, cadrele 479-631

Ministerul Forțelor Armate ale R.P.R.                                                Strict Secret

Direcția Autotractoare                                                                                    Exemplar Unic

Situația autovehiculelor și tractoarelor aflate în dotarea forțelor armate ale R.P.R.[36]

1. Autoturisme

2. Autocamioane de transport

3. Autocamioane de tracțiune

4. Autostații radio

5. Autostații degazare

6. Autocentrale telefonice

7. Autoalimentare

8. Autocisterne

9. Autopompiere

10. Autoextinctoare

11. Automacarale

12. Autoateliere
13. a) reparații auto

1. b) reparații tancuri

1. c) reparații armament

1. d) reparații avioane

1. e) reparații radio

1. f) reparații mașini de geniu

1. g) reparații electrice

1. h) autoșasiuri pentru confecționat autospeciale

13. Autostații amplificare

14. Autostații iluminare

15. Autosanitare

16. Autoradiologii

17. Autodentare

18. Automortuare

19. Autoetuve

20. Automagazine

21. Autotipografii

22. Autoscene

23. Autobasculante

24. Autoaparataj special pentru aviație și geniu
25. a) laboratoare foto

1. b) autobalizaj

1. c) autostații LUCII

1. d) autostații proiectoare pentru aterizare

1. e) autoproiectoare

1. f) autofar sclipiri

1. g) autostar (pcs)

1. h) autostații pentru fabricat oxigen

1. i) autostații pentru transvazat oxigen

1. j) autostații pentru transvazat benzină

1. k) autoelectriciene

1. l) autostații simplificare

1. m) autogrup electrogen (vechi)

1. n) noduri mobile de transmisiuni

1. o) autospeciale pentru pornit avioane cu reacție

1. p) autoplug rotativ pentru zăpadă

1. q) autogeneratoare electrice PES-15

1. r) autogeneratoare electrice AES 1 K

1. s) autogeneratoare electrice AE 2

ș) puncte de comandă zbor

1. t) autostații meteo

ț) autostații telegrafice

1. u) autofrigidere

25. Autobuze

26. Autodube

27. Autocaravane cinematografice

28. Tractoare

29. Drezine

30. Excavatoare rutiere

31. Gredere

32. Autoamfibii

33. Autoplantatoare stâlpi

34. Aruncătoare cu reacție

TOTAL

[1]Nicolae Spiroiu, Tiberiu S. Urdăreanu (coord.), ș.a., Autovehiculele în armata română. Tradiție și contemporaneitate, ed. Militară, București, 1991, p.134

[2]Ibidem, p.142

[3]Ibidem, p.143

[4]Serviciul Istoric al Armatei (în continuare S.I.A.), f.Secția Auto, Blindate, și Carburanți, Spatele Armatei, rola 2.2217, cadrul 248, apud Alin Sămușan, Motorizarea tracțiunii în armata română între 1948 și 1957, în ”Buletinul Muzeului Militar Național”, vol.12, 2014, p.189

[5]Alin Sămușan, op.cit., p.189 și S.I.A., f.Secția Auto, Blindate, și Carburanți, Spatele Armatei, rola 2.2217, p.238-239.

[6]S.I.A., f.Regiunea II Militară, rola 6.1990, cadrul 577.

[7]Ibidem, cadrul 371.

[8]Ibidem, f.Regiunea I Militară, rola 5.356, cadrul 115.

[9]Ibidem, cadrul 165.

[10]Nicolae Spiroiu, Tiberiu S. Urdăreanu (coord.), ș.a., op.cit., p.144

[11]Până la 1 iunie 1946 reparațiile s-au făcut descentralizat și fără evidențe, la ateliere private, chiar și ilegal. Între 1 iunie 1946 și 31 decembrie 1947 a avut loc un proces lent de identificare și urmărire a autovehiculelor împrăștiate pe la diverse stabilimente particulare, iar începând cu anul 1948 reparațiile autovehiculelor militare nu s-au mai făcut decât la atelierele armatei și la cele civile de stat (Auto Independența și Auto Cotroceni), Alin Sămușan, op.cit., p.188, nota 2.

[12]S.I.A., f.Regiunea I Militară, rola 5.361, cadrul 180.

[13]Ibidem.

[14]Ibidem, p.178.

[15] Mihai Inoan, Oliver Lustig, ș.a., Armata română în primii ani ai revoluției și construcției socialiste, ed.Militară, București, 1975, p.214

[16]Alin Sămușan, op.cit., p.190.

[17]Nicolae Spiroiu, Tiberiu S. Urdăreanu (coord.), ș.a., op.cit., p.144-145.

[18]La aplicațiile respective au participat 270 mașini noi, 300 aparținând unităților ce se aflau pe zona de manevre, și 220 detașate de la alte unități. Alin Sămușan, op.cit., p.190.

[19]Ibidem, p.190-191.

[20] Ibidem, p.188, nota 2.

[21] Ibidem, p.189.

[22]S.I.A., f.Secția Auto, Blindate, și Carburanți, Spatele Armatei, rola 2.2217, cadrele 260-261.

[23]Ibidem, cadrul 237.

[24]Ibidem, rola 2.2218, cadrele 398-399.

[25]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), f.C.C. al P.C.R., s.Cancelarie, d.4/1950, p.11.

[26]Ibidem, p.1.

[27]Ibidem.

[28]A.N.I.C., f.C.C. al P.C.R., s.Administrativ-Politică, d.89/1950, p.12

[29]Ibidem, d.58/1951, p.6.

[30]S.I.A., f. Ministrul adjunct pentru armament și tehnică, rola 3.2629, cadrul 485.

[31]S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.563, cadrul 23.

[32] Suma din 1955 este redată în lei stabilizați-1952, iar cea din 1951 este redată în lei stabilizați-1947. Dat fiind că leul stabilizat în 1952 valora 20 de lei stabilizați-1947, putem stabili echivalentul de 12,9 miliarde lei destinați înnoirii armatei române în perioada 1951-1955, față de 30 miliarde lei destinați aceluiași scop în intervalul 1955-1959.

[33] Alin Sămușan, op.cit., p.202.

[34]Un indicator deosebit de grăitor în acest sens este cel al energiei mecanice aferente fiecărui militar român; astfel, dacă în 1948 acest indice era de 0,6 C.P./militar (într-o divizie de infanterie), în 1956 el a ajuns la 15 C.P./militar (în ansamblul armatei). Apud, Mihai Inoan, Oliver Lustig, ș.a., Op.Cit., p.277,278.

[35]Datele concrete ale situațiilor anuale sunt: 31 decembrie 1952, 31 decembrie, 1953, 31 decembrie 1954, 1 ianuarie 1956, 10 decembrie 1956, și 1 iunie 1957.

[36] Cifrele reprezintă cantitatea totală de autovehicule: suma celor în stare de funcționare, a celor de reparat, și a celor reformabile. De asemenea, în tabelele de față nu este reprodusă repartizarea pe grupe de folosință și pe categorii de stare tehnică a mașinilor, repartizare care este făcută în documentele originale.

[37]10 GAZ-69, și 203 GAZ-69A.

[38]Este vorba despre modelele Skoda 1101 STW, 1102 STW, sau 1101 Furgon.

[39]Skoda 1101 VO, produsă între anii 1948 și 1951, în principal pentru export.

[40]Utilizate pentru tractarea tunurilor antiaeriene de 100 mm. Alin Sămușan, Op.Cit., p.201-202.

[41]Utilizate aproape exclusiv pentru tractarea tunurilor antitanc ale regimentelor și brigăzilor antitanc. Ibidem, p.205.

[42] Categoria “autocentrale telefonice” nu este prezentă în situațiile aferente anilor 1956 și 1957.

[43]În situațiile aferente anilor 1955, 1956, și 1957, această categorie de autovehicule nu mai este menționată.

[44]În situațiie aferente anilor 1956 și 1957, această categorie nu mai este menționată.

[45]În situațiile aferente anilor 1956 și 1957 categoria ”autostații proiectoare pentru aterizare” nu mai este menționată, fiind inclusă, după toate aparențele în categoria ”proiectoare”. Aceasta probabil în urma contopirii aviației militare și a apărării antiaeriene a teritoriului în anul 1956.

[46]În situațiile aferente anilor 1956 și 1957 această categorie nu mai este menționată.