Europa: stat-națiune politic (II)

Jean Thiriart 18 ianuarie 2016 3 Comentarii

Geopolitica Europei unitare

Amintiți-vă de lama de bronz a brăzdarului de la plugul lui Romulus.

Șapte secole după Romulus și Roma stat-cetate, Iulius Cezar năștea Imperiul Roman. Cu forcepsul.

În 216, gloriosul senat al Republicii a lăsat 80 dintre reprezentanții săi pe cîmpul de luptă de la Cannae, așa cum ne spune Suetoniu.

În mijlocul acestor 80 de senatori consulul Aemillius Paullus.

În jurul lor, 70.000 de cadavre de legionari.

Hannibal nu a urmat – din fericire pentru noi – sfatul lui Maharbal.

Senatorii combatanți din anul 216 au devenit un secol mai târziu măsluitorii demni de bandele lui Mitterand și ale lui Chirac din epoca noastră.

Senatul corupților nu dorea Imperiul, în calitate de unitate politică, ei doreau numai să spolieze, să fure din cuceririle teritoriale ale Romei.

Cezar îi datorează lui Sertorius inspirația de a face din oamenii din provincii cetățeni romani.

Sertorius constituie veriga prin care Cezar se leagă de planurile lui G. Gracchus de a romaniza și a instrui pe cei din provincii, de a-i trata ca membri ai unui Imperiu și nu doar ca sclavi și plătitori de tribut (dixit Warde Fowler – Julius Cesar, Oxford University).

Ortega y Gasset a descris cu claritate voința lui Cezar de a face să schimbe situația Romei din stat-cetate în cea de Imperiu.

Ajungem aici la Europa și la brăzdarul de fier al plugului care trebuie să delimiteze viitorul nostru Imperiu.

Condițiile geopolitice sunt spațiul, bogățiile sub-solului, materiile prime, demografia, pragul critic minimal (ca în fizica atomică) în industrie și în științe sub care nu există mare putere posibilă în pragul secolului al XXI-lea.

Există de asemenea geostrategia care ne spune cu care minim teritorial, sau mai precis în care limite teritoriale va fi posibil să facem, să câștigăm sau SĂ NU PIERDEM războaie.

Hitler, și înaintea lui Napoleon, s-au aflat în siuația de a trebui să câștige războiul, în vreme ce Anglia între 1800 și 1815 și Statele Unite între 1941 și 1945 puteau supraviețui numai cu condiția de a ”NU PIERDE”.

Jean Baechler scrie clar: ”Cel care blochează se poate mulțumi să astupe breșele; cel blocat trebuie să învingă puterea care îl blochează pentru a se elibera: el trebuie să câștige, în vreme ce primul se poate mulțumi să nu piardă”.

Limitele teritoriale vitale ale Europei ”Mare Națiune” merg sau trec pe la Vest de Islanda până la Vladivostok, de la Stockholm până în sudul Saharei, din Canare în Kamceatka, din Scoția în Belucistan.

O demografie depășind 800 de milioane de oameni. În momentul în care China va atinge 1200 de milioane.

Materiile prime ale Siberiei. Siberia este ”Estul” nostru.

Europa fără Siberia ar fi la fel de stranie ca Statele Unite care s-ar opri la fluviul Mississipi.

Europa fără controlul celor două maluri ale Gibraltarului și Istanbulului ar traduce un concept la fel de rizibil și periculos ca Statele Unite fără controlul Panama-ului și Malvinelor.

Ne trebuie maluri ușor de apărat: Oceanul arctic, Atlanticul, Sahara (mal terestru), acces la strâmtorile indispensabile, Gibraltar, Suez, Istanbul, Aden-Djibouti, Ormuz.

Trebuie să ajungem până în apele Belucistanului.

Frontiera noastră este fluviul Indus; Alexandru cel Mare a presimțit lucrul acesta și l-a îndeplinit.

Retragerea, abandonarea, plecarea armatei sovietice din Afganistan m-a întristat.

Orice strategie a noastră trebuie, pentru a vorbi poetic à la Mao, să fie cea a celor Patru Mări:

A avea ieșire la Atlanic, în Marea Oman, în Marea Japoniei, în Marea Kara.

Mediterana nu poate fi împărțită

Mediterana nu poate fi împărțită. Pentru că nu au controlat-o cu totul, otomanii au eșuat pe mare înainte de a eșua pe uscat în fața Vienei, chiar dacă au fost ajutați de trădarea europeană a lui Francisc I, pre-gaullist. De două ori, Europa și-a asumat ”destinul mediteranean”. Prima oară a fost în momentul Republicii Romane. A doua oară – pe scurt – între 1830 și 1962. Pe scurt și nepotrivit, din păcate.

Până în 1942, inamicul nostru geopolitic, inamicul neo-cartaginez, SUA, s-a lansat în atacul contra Europei pornind din Africa de Nord. Statele Unite aveau deja niște marionete în mână: canalia simpatică ce era generalul francez Mast, manipulat cu plăcere cinică de către Robert Murphy (cf. cartea generalului Mark W. Clark, « Calculated Risk », publicată la Harper and Brothers la New York în 1950).

Să reamintim, pentru a evoca ocaziile pierdute ale istoriei, că în 1941, Ferhat Abbas îi cerea mareșalului Pétain să procedeze la integrarea totală a Algeriei în Franța. Vichy-ul nu a mișcat deloc. Generalul algerian dezamăgit, rănit, a schimbat tabăra după un an. După mai multe contacte cu Robert Murphy, el a întors spatele Franței și a devenit campionul naționalismului algerian. În ianuarie 1943, Roosevelt, în trecere prin Casablanca, l-a incitat pe sultanul Marocului să se detașeze de Franța.

Consecințele GEOMETRIEI MINIMALE ale Imperiului European

Turcii sunt europeni, așa cum am arătat și am scris în iulie 1987 în editorialul meu: ”Turcia, Mediterana și Europa” (Conscience Européenne, iulie 1987).

Lucrul acesta poate să-i displacă unui grec revoluționar de tipografie, care se agită la Paris în tiparnița sa asupra temei imbecile: ”Turcia? Nu, merci!”.

Israelienii sunt de asemenea, prin destin, europeni, ca și palestinienii, egiptenii, libienii, tunisienii, algerienii, marocanii.

Africa de Nord ține de manualele școlare. În fapt, Africa de Nord, în geopolitică, înseamnă Mediterana.

Africa nu începe decât în Sudul Saharei

Citiți sau recitiți Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană (Colin, 1979).

Aceeași corecție trebuie făcută, din manualul școlar desuet spre concepția geopolitică: Eurasia ținând  de la Dublin la Vladivostok.

În 1638 deja, cazacii noștri (zic bine ”ai noștri”) au atins Ohoțk-ul. René Grousset, în cartea sa Bilanțul istoriei, scria în 1946:

”Un alt continent: Eurasia… Uralii nu constituie o barieră…”

Siberia, marea și bogata noastră provincie din Est; Mediterana, mare internum, ne indică de ce trebuie să punem capăt prin voință politică oricărui rasism evreiesc sau anti-evreiesc, oricărui rasism anti-arab, oricărui rasism anti-mongol (cea mai mare escrocherie a lui Goebbels).

Cu toată modestia suavă pe care oricine mi-o poate acorda, nu e mai puțin adevărat că sunt autorul conceptului de Imperiu European, Eurasia geografică, ieri încă euro-sovietică pe plan militar.

Niekisch nu  a înțeles niciodată importanța vitală, importanța inițială a Mediteranei.

Nici Karl Haushofer… Am analizat deja și am criticat acest lucru. Ironie crudă, Lordul Palmerson a fost cel care, în 1851, ne-a indicat calea. Palmerson avea coșmaruri la ideea… ”unei Rusii care ar putea lega Europa de Asia orientală…”.

Să învățăm cu grijă să cunoaștem gândirea inamicilor noștri ”conceptuali”. ”Fas est ab hoste doceri” (”Este o datorie sfântă să te lași învățat de inamic”).

Generalul Mark W. Clark, în lucrarea sa « Calculated Risk », știa de unde pornind (Africa de Nord) se putea ataca centrul dezgolit al Europei, adică Grecia, Sicilia, Sardinia, Corsica, Balearele…

Natura nu iubește vidul, am învățat lucrul acesta la fizică, dar Istoria, la rândul ei, nici ea nu iubește vidul.

Vom fi mâine în ”Africa de Nord” cu imperiul nostru, iar dacă nu, alții vor fi acolo:

Americani, islamiști, chinezi, indieni.

Întreaga mea geometrie a unui Imperiu european, ușor de apărat (puterea de a te mulțumi cu a nu pierde) ține de o cunoaștere clară a principiului al cărui părinte și naș sunt: cel al spațiului CONTINUU în raport cu spațiul discontinuu, în fapt de neapărat: Imperiul german extra-european de la 1914, Imperiul francez de neapărat în Indochina, Imperiul olandez care s-a prăbușit în 1945 (Amsterdam prea departe de Batavia-Jakarta), Imperiul englez de neapărat din 1941 la Hong-Kong, la Singapore, în Indii. Împrăștiere, împrăștiere…

Aceste imperii discontinui constituiau, pe termen lung, situații provocatoare.

În geopolitică, americanii sunt în situație de provocare față de China (Filipine, Japonia) și față de Europa (a VI-a flotă US din Mediterana).

În secolul XXI, va trebui ca cele 4, 5 sau 6 superputeri să fie reechilibrate pentru a menține un echilibru mondial (singura sursă de pace până la găsirea uneia mai bune), ținând cont de doctrina mea personală a spațiilor continui.

China este neterminată fără Formosa (Taiwan) și Filipine, Europa fără Maghreb și Mashreq.

Trebuie deci să tindem să creăm imperii viabile, auto-suficiente (materii prime, economie), auto-centrate.

Din acest punct de vedere, Pekin este totalmente descentrat. Capitala Chinei este Canton-ul sau Hong-Kong-ul.

Capitala Europei este Istanbulul, la jumătatea distanței dintre Marea Nordului și Marea Oman.

Este, în plus, un loc de o frumusețe remarcabilă.

Fiind președinte al unei societăți științifice la un congres… la Hotelul Hilton din Istanbul, am beneficiat de un apartament de lux cu fața spre Bosfor, spre parcurile și palatele de pe malurile gemene ale Bosforului. Iată capitala noastră. După ce am ras Hiltonul, pentru a reconstrui acolo Capitoliul nostru.

Delphi va deveni un loc gol de turismul său infam, un loc rezervat întronizării șefilor. Olimpul va redeveni singurul loc autorizat și rezervat în același timp adevăratelor Jocuri Olimpice, fără comerț, fără publicitate.

Sistemul Kleinstaaterei

Pierre Gaxotte a descris bine, puțin ironic, slăbiciunea Germaniei între 1648 și 1871, slăbiciune organizată de tratatul de la Westfalia.

Tratatul de la Westfalia a însemnat victoria postumă a lui Richelieu; el a murit în 1642, cu șase ani înainte de semnarea ”pactului de balcanizare eternă a Germaniei”.

Mazarin a avut plăcerea și bucuria de a trăi anul 1648.

Friedrich Grimm, profesor la Universitatea din Münster, sub al III-lea Reich, a descris și el bine anarhia germană concepută de Richelieu. La modul amar, pot să-l înțeleg.

Din 1934, Walter Hageman a editat lucrarea ” Richelieus politisches Testament”. Operă inferioară celei a lui Grimm din 1940, ”Uberwindung oder Neubelung des Testament Richelieus”.

Kleinstaaterei înseamnă mai mult decât particularism, înseamnă fărămițare instituționalizată. Domnia triburilor, la fel ca ideologiile primare ale melanezienilor kanak sau papuașilor croați. La Tel Aviv sau Washington trebuie că oamenii își freacă mâinile; fără cel mai mic efort, europenii pot fi lăsați să fiarbă în sucul propriei prostii.

Regele perșilor nu avea deloc a se teme în fața lui Filip al Macedoniei și a fiului său Alexandru.

Lupta triunghiulară între Atena, Sparta și Teba debilita Grecia. Marele Rege se găsea singur arbitru al geloziilor feroce ale cetăților grecești între ele.

Grecia antică dădea un spectacol jalnic; bogatul, generosul, fecundul curent intelectual panelenic trecea în plan secund față de vechile ostilități ale cetăților între ele.

Isocrate a fost unul dintre puținii care au văzut și au denunțat acest lucru. În 350 înainte de Hristos, Isocrate dorea să elibereze Ionia, patria spiritului rațional.

Epoca aceea avea deja ”colaboraționiștii” săi infami, cum o are și a noastră la Londra, Bruxelles, Bonn, Paris și Roma, după 1945, iar printre acești colaboraționiști ai persanilor a apărut Demostene.

Demostene cel glorificat de profesorii mei era un personaj anti-european avant la lettre, căci era anti-grec pe plan istoric. A trebuit să apară magnificul macedonean Filip pentru a unifica aceste triburi grecești.

Acum 30 de ani deja tunam și fulgeram contra ”micilor naționalisme”, cel francez, englez, german.

Eram departe de a-mi imagina decăderea în care urma să cădem la sfârșitul secolului noatru: decăderea spiritului politic prin intermediul micro-naționalismelor.

Nietzsche spunea deja, cu dispreț, ”nevroza naționalismului”.

Americanii, după 1945 până azi, sovieticii, din 1945 până la venirea neputinciosului Gorbaciov, au jucat și joacă cartea divizării europenilor prin exploatarea frustrărilor lor, a ranchiunilor lor, a urilor lor retrospective, tenace, râncede.

Profesorul Vsevolod Kniajinski, autorul unei lucrări asupra integrării vest-europene, a scris, în limbaj de lemn (pe care îl înțeleg ușor), cum anume Moscova ar putea slăbi Europa jucând cartea micilor naționalisme europene. Nu există partizan mai aprig al Europei Patriilor decât Vsevolod Kniajinski.

L-am cunoscut bine pe profesorul sovietic, cu care mă întâlneam când venea în Belgia.

Om cultivat, vorbind la perfecție franceza, el trebuia, ca să spunem așa, să mintă din rațiuni de serviciu.

El scria în limbaj de lemn, dar era capabil să gândească clar în forum său interior. El lucra la grandoarea URSS-ului, chiar dacă acesta era deja tăbăcit de bătrânețe.

Specialiștilor politicii sovietice față de Europa nu pot decât să le recomand cartea lui Kniajinski.

Evident, trebuie un decodor, trebuie tradus din limba de lemn în franceza normală…

l-am citit deci pe Kniajinski, așa cum Friedrich Grimm l-a citit pe Richelieu. Inamicii noștri nu și-au disimulat deloc intențiile; trebuie doar să știi să-i citești. A cunoaște pe fond gândirea inamicilor săi este o obligație adevărată pentru adevărații conducători.

Kniajinski era pentru o pseudo-Europă à la de Gaulle, pentru un Kleinstaaterei în Europa, pentru o Europă castrată militar. Voltaire evocase deja altădată și opusese ”monarhia franceză, prima dintre monarhii”, anarhiei germane, prima dintre anarhii.

Grimm, ca și mine, admiră modernitatea creației Statului Național Francez.

Grimm scrie: ”Franța a fost, cu două secole înainte de Germania, un Stat modern național” (unitar, centralizat). Grimm admiră formarea Franței.

Francezul Julien Freund, cu alții împreună, a văzut bine că Richelieu fusese primul care să creeze un Stat în sensul de Stat desăvârșit. Adică: imposibil de ameliorat.

Sieyès nu a făcut decât să descrie public și perfect ceea ce Richelieu spunea în secret în activitatea diplomatică.

Tratatul de la Westfalia instituia în fapt pelerina de Arlequin a (plural) Germaniilor.

Cele 343 de State germane însemnau anarhia sub protectorat francez. Ca și Europa actuală, anarhie sub protectorat american. Confuzia întreținută și încurajată.

Regele Franței proteja ”libertățile” germane; el era chiar autorizat să fie reprezentat pentru a lua loc la farsa numită ”Dieta Imperiului”.

Grimm cunoștea în adânc gândirea, linia directoare istorică a Franței, împotriva apariției unei unități germane reale.

Grimm îi citise și recitise pe Bainville, Barrès, Hanotaux, Clémenceau. În 1992, cel care vorbește în favoarea unei Europe „cu 100 de drapele” o face fie din incultură istorică totală, din orbire, acea libido servitii pe care o denunță și descrie Tacit, dorința de a se abandona în mocirlă, din supușenie (masochism), prin trădare pură și simplă, în serviciul unei ambasade US sau al unui serviciu israelian.

Primilor trebuie să li se interzică publicarea; celor din a doua categorie trebuie să li se pregătească gulaguri; iar ultimilor, Katyn-uri.

Mi s-a cerut părerea. Este limpede.

Statul unitar, Statul puternic, Statul desăvârșit

Regăsesc, pentru nevoile articolului de față, în biblioteca mea, o carte pe care am citit-o și adnotat-o în cursul prea lungilor mei ani de închisoare, Bilan de l’Histoire de René Grousset. Astfel știu cu precizie că în 27 septembrie 1946 ocupam celula 304, aripa C, închisoarea din Saint Gilles.

Grousset cunoaște puterea și eficacitatea Statului unitar.

Conceptul de Stat unitar înseamnă ideea romană asupra Statului. În cartea mea publicată în 1964, prima dedicație a fost pentru Alexis Curvers, născut la Liège, nu departe de Aix-la-Chapelle, de unde provin strămoșii mei. Curvers traducea bine sentimentul meu personal atunci când scria (Tempo di Roma): „Poziția mea este extrem de simplă. Sunt un cetățean al vechiului imperiu roman. Iubesc Europa și civilizația sa, care este Civilizația.” Finalul citatului.

Să revenim la René Grousset, care estimează și demonstrează că, chiar dacă Vercingétorix ar fi învins Roma, Galia s-ar fi reîntors la „deliciile” sale de tip Kleinstaaterei.

Conceptul de Stat unitar este tipic roman.

Acest concept era neinteligibil pentru grecii antichității, ca și pentru gali și belgii antici.

Acesta este blocajul intelectual, sinapsa lipsă, cromozomul în plus.

Chiar și în zilele noastre, gândirea germană modernă a clasei mijlocii intelectuale nu permite înțelegerea Statului unitar, a Statului-Națiune, aș spune a Statului-Gesellschaft.

În climatul mental german mediu, nu se cunoaște decât conceptul de Gemeinschaft.

Ceea ce duce inevitabil la stupizenia Europei cu o sută, chiar cu o mie de drapele.

Cetatea lui Hobbes este o Gesellschaft.

Hobbes primește moștenirea conceptului roman prin intermediul legiștilor lui Filip cel Frumos, ai lui Ludovic de Bavaria, al lui Nogaret și al lui Wilhelm de Ochkam.

Hobbes rămâne pentru mine o referință la fel de importantă ca Marx pentru Lenin. Hobbes este dificil de citit. Pentru a-l aborda trebuie început prin a-l citi pe Joseph Vialatoux. Înainte de a-l citi pe Pareto trebuie să citim cursul de la Sorbona al lui Raymond Aron asupra lui Pareto (1962). Iar pentru a-l reciti pe Nietzsche, trebuie să știm ce crede un sovietic despre el.

Cele mai bune definiții ale Statului unitar le regăsim la Sieyès.

Însă trebuie să știți că în 1992 am înlocuit cuvântul Franța, folosit de Sieyès în 1789. Am scris, deci, Europa:

„Europa nu trebuie să fie deloc un ansamblu de mici națiuni, care să se guverneze separat, ca democrații, ea nu este deloc o colecție de state; ea este un tot unic, compus din părți integrante; aceste părți nu trebuie să aibă o existență separată completă, pentru că ele nu sunt deloc unități, ci părți formând un singur întreg.”

Bertrand de Jouvenel, în cartea sa Du pouvoir din 1946, vorbește mult despre Sieyès.

Bonaparte nu îl iubea prea mult pe Montesquieu, îl prefera pe Sieyès care i-a confecționat un instrument instituțional perfect, centralizat, unitar, cu un executiv puternic.

Acest ultim punct era o cerere personală a viitorului Împărat. Europa nu va putea să existe decât dacă va fi puternică. Ea nu va putea fi puternică decât dacă va fi unitară.

Această Europă imperială va fi moștenitoarea Romei Imperiale.

Foarte Marea Romă mărită a germanilor și rușilor.

Traducere Vladimir Muscalu

http://www.leblancetlenoir.com/2015/04/europe-l-etat-nation-politique-1.html