De mai bine de douăzeci de ani societatea românească rătăceşte prin labirintul post-totalitarismului, experimentează o variantă de sincronizare la exigenţele şi standardele democraţiei de tip european şi explorează diverse formule politice în căutarea unui principiu viabil de întemeiere a suveranităţii civice. Un proces inconturnabil, de altfel, pentru o societate malformată şi bântuită de spectrele unei istorii marcate de tiparele ideologice şi practicile abuzive ale naţional-comunismului despotic ce a succedat regimului stalinist implantat sub ameninţarea baionetelor şi tancurilor sovietice, şi pentru care interludiul democraţiei parlamentare, aşa-zis burgheze, nu a fost în măsură să imprime în psihologia românilor necesarele reflexe de autoapărare şi raportare la orice putere care tinde să abuzeze de cetăţeni, să-i manipuleze şi să-i corupă. Orice formulă politică, având o bază juridică şi morală pe care se sprijină clasa aflată la conducerea societăţii, aşa cum susţinea politologul şi juristul italian Gaetano Mosca, nu poate face abstracţie de stadiul de dezvoltare, de gradul de civilizaţie pe care le învederează un popor, originându-se fie în credinţe şi convingeri mitice, mistice, fie în idei şi atitudini pozitive în faţa realităţii, în noţiuni ştiinţifice sau valori universale (dreptul divin – secole de-a rândul, sufragiul popular şi principiile democraţiei, drepturile omului – în contemporaneitate).
Recursul la democraţie s-a dovedit pentru România post-decembristă inevitabil, dezirabil, dar şi unul riscat. Deoarece societatea românească a evidenţiat un profund şoc post-traumatic. Iar democraţia s-a oferit ca proiecţie mai curând de ordin ficţional decât ca spaţiu al exerciţiului practic, de ordin funcţional. Retorica democraţiei s-a dovedit captivantă şi contagioasă. Identificările maniheiste precipitate şi beligeranţa între adepţii necondiţionaţi ai unei democraţii nebuloase şi exclusiviste şi inamicii desemnaţi şi execraţi ai acesteia, în condiţiile în care şi instituţiile şi procedurile democratice sufereau de toate maladiile infantilismului politic, nu au făcut din neodemocraţia românească decât o alcătuire improvizată în care au proliferat comportamente simulate sau defazate, în ultimă instanţă, o reprezentare caricaturală a unui proiect generos.
Tentativele de a oferi o explicaţie pertinentă şi acceptabilă acestor stări de lucruri au supralicitat de la caz la caz diferiţi factori şi diverse cauze de factură istorică, psihologică, geopolitică etc. Dar dincolo de o serie de argumente plauzibile, inapetenţa românilor pentru un model de democraţie tradiţională sau modernă, european-continentală sau anglo-saxonă, având anumite rigori, dincolo de beneficiile scontate – libertăţi şi drepturi politice fundamentale – este uşor de constatat.
Un prim registru de analiză a neputinţelor şi anomaliilor genetice ale democraţiei româneşti ar putea fi unul de natură civilizaţional-istorică, în interiorul căruia accesul la democraţie este pus în relaţie directă cu accesul la modernitatea europeană. Or, acesta din urmă s-a produs cu întârziere, sub o puternică presiune externă şi cu inevitabile sincope. Aflate sub ocupaţie străină, la periferia marilor restructurări produse sub impactul mişcărilor revoluţionare europene de la 1789 şi 1848, „principatele danubiene”, aşa cum erau privite la vremea respectivă teritoriile populate de români, vegetau sub opresiunea unor regimuri în care rânduielile sociale de tip feudal erau precumpănitoare, iar raporturile economice capitaliste nu depăşiseră un stadiu incipient. Democraţia politică burgheză era o cauză împărtăşită doar de o elită intelectuală de infime dimensiuni. Mai acute în conştiinţa colectivă a românilor apăreau chestiunile legate de problema naţională – cauza Unirii – cele provocate de abruptele inegalităţi sociale, precum şi nevoia de emancipare culturală, după secole de obscurantism şi inerţie. Modernizarea apărea astfel ca un corolar al tuturor acestor probleme. Dar procesul de modernizare nu era demarat şi, ca atare, impunea opţiuni neîntârziate care reveneau în primul rând, ca misiune inalienabilă, factorului politic, clasei politice şi statului, care nu putea fi decât unul naţional; opţiuni nu întrutotul internalizate şi asumate voluntar, ci induse sau favorizate de jocul de interese al marilor puteri implicate în redimensionarea raportului de forţe şi hegemonie în această parte a Europei.
Aspiraţiile de uniune naţională au prevalat asupra celor democratice. Şi chiar dacă statul-naţional român s-a înfiripat şi a devenit o prezenţă acceptată pe harta continentului, acesta nu a reuşit într-o primă fază a existenţei sale – sub suzeranitate străină până în 1877 – decât să adopte un model sugerat şi să mimeze o aderentă conivenţă la formula politică agreată de puterile europene protectoare. Principatele Române Unite sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi Regatul României în perioada în care un principe german, naturalizat, s-a aflat în fruntea ţării, intrând în istoria noastră ca un garant al echilibrului politic, l-am numit pe regele Carol I, au aproximat pe parcursul a doar câteva decenii un traseu de implementare a respectivei formule democratice asezonate circumstanţelor autohtone. Dar orice explicaţie necesită câteva precizări şi corecţii.
Întâi şi întâi trebuie să avem în vedere că efortul de construcţie instituţională a precedat conştientizarea publică a funcţionalităţii democraţiei în România modernă. Sechelele secolelor de despotism, violenţă şi arbitrar emanând de la instanţele de putere, imperială sau locală, ca de altfel şi tentaţia autoritarismului evidenţiată, în epocă şi în alte regimuri politice – cezarismul bonapartist redivivus al lui Napoleon al III-lea, în Franţa sau politicile de mână forte promovate de cancelarul Bismarck în Germania wilhelmiană după 1871 şi pe care domnitorul Cuza a ilustrat-o în anii dinaintea abdicării sale datorate unei lovituri de palat şi-au aflat determinaţiile echivalente în noua configuraţie democratică a societăţii româneşti. Regele Carol i s-a ferit de orice gest susceptibil de a fi taxat ca un tribut plătit autoritarismului. În schimb, Brătenii şi alţi politicieni români, indiferent de partidele politice în care au activat sau către care au migrat în cariera lor s-au dedat cu voluptate deliciilor oferite de puterea exercitată discreţionar prin pseudomajorităţi parlamentare ad-hoc, prin limitarea unor drepturi politice fundamentale, prin intimidarea adversarilor sau fraudarea alegerilor parlamentare.
Parlamentarismul funcţiona ca o convenabilă faţadă a unei scene politice democratice. În culisele luptei politice însă practicile şi mentalităţile nedemocratice sau chiar antidemocratice erau însuşi apanajul oricărui politician ce-şi făcea din accederea şi perpetuarea prezenţei sale în Parlament un titlu de glorie şi de profesionalism.
Prestaţiile politice ale partidelor Care polarizaseră viaţa publică a ţării erau subsumate unor interese mai curând egoiste, de monopolizare a pârghiilor puterii, de ocupare pe criterii clientelare a demnităţilor publice şi de excluziune adeseori brutală a adversarilor politici din poziţiile de comandă. Identităţile afişate de manieră partidistă vizau reprezentativitatea recunoscută prin sufragiu, la nivelul instituţiei considerate un pivot în spaţiul concurenţial al separaţiei puterilor în stat – Parlamentul. Dar partidele politice româneşti din perioada premergătoare primului război mondial nu aveau nici dorinţa, nici putinţa de a fiinţa ca actori cu autonomie funcţională. Parlamentarismul subordonat Tronului şi prerogativele lărgite acordate monarhului în situaţii de criză guvernamentală sau politică au făcut din partidele politice instrumente docile, la îndemâna Suveranului, care chiar dacă din punct de vedere formal, constituţional nu putea emite şi nu-şi putea permite ambiţii autoritariste, în fapt încredinţa guvernanţilor anumite atribuţii prin exercitarea cărora puseurile lor autoritariste efective se puteau sustrage oricărui control democratic.
Într-o altă ordine de idei, existenţa până la primul război mondial a unui sistem parlamentar şi electoral bazat nu pe sufragiu universal, ci pe votul cenzitar, genera din start o limitare a democraţiei, acceptată şi asumată fără obiecţiuni, producându-se în fapt o excludere a marii mase a cetăţenilor din componenţa corpului electoral. Condiţia electorală a cetăţeanului era limitată şi restricţionată astfel încât participanţii la jocul politic constituiau fatalmente o minoritate izolată şi contrapusă restului membrilor corpului social.
Democraţia românească la începutul secolului al XX-lea se devoala deci, potrivit considerentelor avansate de sociologul germano-italian Roberto Michels, ca o democraţie oligarhică cu toate virtuţile şi servituţile inerente. Aceasta avea propria sa grilă de selecţie a liderilor politici, propria agendă pe termen mediu şi lung, propriile mecanisme de conservare şi perpetuare a pârghiilor puterii şi privilegiilor dobândite.
În realitate, în toată această perioadă modernizarea în ritm alert a României a fost împiedicată de perpetuarea unor relaţii anacronice în economia dominată de sectorul agrar, de implantarea capitalului străin în sectoarele-cheie, precum cele ale mineritului, transportului şi industriilor prelucrătoare, odată cu prezenţa masivă a elementelor alogene în zona comercial-bancară şi financiar speculativă, astfel încât gravitatea problemelor sociale acumulate şi teama clasei politice de mişcări revendicative în mediul urban şi revolte ţărăneşti în mediul rural au modificat ordinea priorităţilor pe agenda politică. Chestiunea naţională a dobândit întâietate, iar democraţia, prin posibila dispersare a intereselor diverselor categorii de populaţie într-un câmp de forţe al pluralismului de tendinţe şi confruntărilor potrivnice, a trecut pe o poziţie subalternă.
Izbucnirea primei conflagraţii mondiale a legitimat obiectivele naţionale ale agendei clasei politice şi a reportat problema democraţiei pentru perioada de după război, la fel cum chestiunile de ordin social au fost şi ele concesionate unei strategii de soluţionare postbelice.
Revenirea la starea de pace şi la normalitatea socială s-a produs după încheierea ostilităţilor într-un context marcat de traume devastatoare, pierderi de vieţi omeneşti şi materiale exorbitante, pe un fond de destructurare a instituţiilor şi sistemelor de valori, în condiţiile în care, sacralizarea violenţei, hipertrofierea solidarităţilor combatante şi militarizarea multor aspecte ale vieţii publice au impus noi coordonate vieţii politice, pentru care democraţia şi liberalismul nu mai reprezentau o atracţie şi un model de urmat.
În România însă, pe care victoria aliaţilor occidentali împotriva Puterilor Centrale o propulsează într-o poziţie regională privilegiată, după ce teritoriile locuite de români se uniseră cu patria-mamă, formula democratică, garantând şi protecţia minorităţilor naţionale încorporate în interiorul noilor frontiere, furnizând şi alibiul cel mai convingător în raport cu pretenţiile destabilizatoare şi expansioniste ale bolşevicilor, părea să fie convenabilă şi viabilă. O nouă alcătuire constituţională, noi legi, instituţii reconstruite şi credibilizate, susţinute toate de o opinie publică reconfortată de împlinirea idealului naţional, ofereau cadrul promiţător şi premisele unei dezvoltări accelerate pe direcţia modernităţii europene, pentru rezolvarea problemelor şi inegalităţilor sociale în favoarea majorităţii populaţiei şi în special a categoriilor multă vreme defavorizate.
Vechile partide au dispărut sau au cunoscut o metamorfoză în pas cu timpurile. Voinţa revendicativă a unor forţe sociale tot mai active dar şi manifestările populiste în creştere au dovedit că resursele democraţiei pot periclita ordinea politică abia instaurată. Seducţia unor ipoteze şi configuraţii ideologice radicale sau extremiste (de stânga – alimentate de propaganda kominternistă, de dreapta – consonante cu variantele autoritariste proliferante în epocă, între care fascismul mussolinian exercita cea mai mare fascinaţie) au debilitat organismul democratic in statu nascendi al României Mari. Democratizarea s-a dovedit vulnerabilă, potrivit propriilor sale fundamente şi principii constitutive permiţând apariţia în chiar corpul său a agenţilor patogeni subminatori. Democraţia românească din anii ’
20 ai secolului trecut n-a reuşit să-şi producă anticorpii necesari iar metodele la care a recurs guvernarea liberală au discreditat însăşi ideea ce trebuia susţinută. Salvgardarea democraţiei ca necesitate politică era concepută nu ca un proces profilactic şi protectiv, ci ca o sumă de operaţiuni de intimidare şi represiune (cenzură, consilii de război, scoaterea în afara legii a unor formaţiuni politice şi organizaţii, altminteri pretins democratice, măsluirea alegerilor, hărţuirea partidelor politice competitoare etc.).
Golirea de conţinut a manifestărilor democraţiei in actu, compromiterea mesajelor şi procedurilor democratice prin abuzuri instituţionale, generalizarea corupţiei în structuri administrative, batjocorirea drepturilor cetăţeneşti, coroborate cu criticile aduse de la dreapta la adresa tarelor unui sistem fragilizat şi descalificat în faţa opiniei publice, au cauţionat prin ricoşeu demersul violent al forţelor politice deschis declarat antiplutocratice şi antidemocratice.
Restauraţia carlistă – o formă sui generis de cezarism moderat, urmată apoi de dictatura regală în 1938, de dictatura legionară în 1940 şi dictatura militară instaurată de generalul Antonescu după zdrobirea rebeliunii legionare în ianuarie 1941, au evidenţiat, într-un context internaţional vitreg şi de recul pentru democraţia liberală europeană că România s-a pliat ca atâtea alte state din europa centrală şi de răsărit modelului autoritar la limită totalitar, mizându-se încă o dată pe determinanta geopolitică şi pe temerile legate de prezervarea integrităţii şi suveranităţii naţionale
Clasa politică interbelică pseudodemocratică a abdicat de la răspunderile şi misiunea ei istorică, masa de cetăţeni modelată în cultul puterii şi al personalizării acesteia, al practicării obedienţei şi dezangajării politice şi sociale s-a complăcut în abandon şi expectativă, evenimentele angrenând destinele tuturor într-un curs fatal al lucrurilor (23 august 1944, instaurarea guvernului Groza la 6 martie 1945, alegerile trucate din noiembrie 1946, proclamarea republicii populare, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie privat-capitaliste, instalarea temeinică la putere, sub oblăduirea trupelor sovietice de ocupaţie, a unui regim comunist satelit la Bucureşti).
Democraţia burgheză nu a sucombat în faţa „democraţiei populare” de sorginte stalinistă într-o confruntare directă. Ea s-a sinucis cu mult timp înainte ca regimul comunist să triumfe. Dozele graduale de otravă pe care democraţia românească le-a îngurgitat ca antidot contra pericolelor şi ameninţărilor presupuse ca provenind din tabăra antidemocraţiei s-au dovedit a fi letale.
Pe de altă parte ascensiunea irezistibilă a formulelor politice întemeiate pe preeminenţa liderilor charismatici, a mişcărilor de masă şi partidelor unice ghidate de pan-ideologii, uzând de tehnici monopoliste de dominaţie şi control al tuturor domeniilor vieţii publice au atrofiat şi demonizat propensiunile democratice care mai sălăşluiau în mintea indivizilor şi colectivităţilor sociale.
În România, comunismul a înregistrat câteva faze distincte: imediat după război – „de-democratizarea brutală”, „comunizarea de masă” după patent stalinist, în prima parte a domniei lui Gheorghiu-Dej şi „naţionalizarea” comunismului spre sfârşitul epocii Dej şi primii ani ai consolidării puterii lui Ceauşescu; ultima etapă a regimului Ceauşescu poate fi considerată ca un experiment eşuat de transformare pe criterii de clan şi ereditate a comunismului naţional‚ într-unul dinastic de tip nord-coreean. Evident că în toate aceste faze democraţia nu numai că nu şi-a avut nici locul, nici raţiunea de a fi, indiferent de sintagmele uzitate – „democraţie populară”, „democraţie socialistă”. Dar nu putea oferi nici prin substituţiile de sens o şansă de schimbare la faţă a socialismului incarnat în regimurile politice din Europa centrală şi de est. Socialismul democratic ofertat de conducerea reformistă a comuniştilor cehoslovaci sau „comunismul de omenie” ca pseudonim demagogic pentru varianta ceauşistă de escamotare a dezolantelor realităţi româneşti au reprezentat simple etichete de circumstanţă, lipsite de orice aderenţă reală în căutarea unei relegitimări salvatoare.
În perioada comunismului, termenul de democraţie a fost asociat de-a lungul anilor de confruntare propagandistică care s-au scurs sub auspiciile Războiului Rece cu „lumea liberă” şi stările de lucruri din emisfera occidentală. Democraţia a devenit un brand contrapus tuturor producţiilor doctrinare şi ideologice elaborate şi promovate de lagărul socialist, autoreprezentărilor comuniste, împotriva cauţionărilor pentru bipolarizarea politicii mondiale şi divizarea continentului european.
La sfârşitul anilor ’80, înainte de implozia comunismului, se poate spune fără a greşi prea mult că dictatura comunistă a reuşit să extirpe din conştiinţa indivizilor depersonalizaţi, masificaţi, repliaţi‚ în micile lor universuri proteguitoare, faţă de agresiunile cotidiene ale puterii comuniste, faţă de apăsătoarea dictatură asupra nevoilor biologice, orice predispoziţie raţional-legală, în termeni weberieni, pentru o democraţie liberală şi pluralistă. Nemulţumirea profundă şi difuză faţă de traiul precar şi neşansa oamenilor de a vegeta într-un regim comunist deprimant nu au revigorat, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi, o fibră civică pro-democraţie, cel puţin în România, unde tradiţia istorică a democraţiei se estompase între timp iar diferenţele în raport cu alte ţări comuniste (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia sau chiar Republica Democrată Germană), unde rezistenţa unor segmente ale societăţii civile nu încetase să existe, erau notabile.
De aceea, după 1989, întoarcerea la democraţie nu a fost un proces recuperator şi benefic, ci o aventură solicitantă, lipsită de certitudini. Sloganurile democratice au invadat prim-planul atenţiei publice, gesticulaţia libertară s-a asociat cu aroganţă unui spirit destructurant şi contestatar post-factum, făcând din „profesarea” democraţiei o îndeletnicire ce s-a propus ca alternativă activităţilor sociale utile şi politicii ca exerciţiu civic raţional, în beneficiul interesului general.
Pe fondul marilor bătălii de stradă în războiul civil larvar, nedeclarat, din anii 1990-1991, cu puseuri de violenţă şi contrareacţii provocate, democraţia a fost când o miză disputată, când o armă îndreptată tout azimut sau către inamicii dinainte desemnaţi, când justificare apriorică a unor opţiuni exclusiviste, când perdeaua de fum a unor operaţiuni de intoxicare, obstrucţionare, şantaj politic sau ostracizare civică. Democraţie versus comunism rezidual, democraţie versus identitate naţională, democraţie versus aprehensiuni faţă de Occident. Democraţia a devenit la rândul ei un clişeu, un passe-par-tout ideologic, un element de cod permiţând accesul într-un univers virtual depeizat şi cosmopolit.
Dar cel mai semnificativ aspect al analizei situaţiei actuale din România este că democraţia de tip european nu este funcţională şi cunoaşte de la un an la altul grade tot mai înalte de pervertire a obiectivelor, procedurilor şi efectelor provocate atât la nivelul sistemului politic instituit după 1989 cât şi la nivelul societăţii româneşti în ansamblul ei.
Între registrul normativ-instituţional şi registrul practicării democraţiei în România zilelor noastre este un ecart greu de imaginat şi extrem de greu de cuantificat. Parlamentarismul ocultează toate celelalte faţete ale vieţii publice în vreme ce pluripartidismul a suferit catastrofale mutaţii. O partitocraţie insidioasă şi tentaculară care şi-a extins structurile formale, dar mai ales pe cele invizibile, în interiorul tuturor instituţiilor publice, în administraţie, în autorităţi naţionale şi regii autonome, în reţelele organizaţiilor neguvernamentale, care a politizat tot ce mişcă, care şi-a constituit un complice spirit de corp, solidarităţi bine protejate, a devenit adevărata forţă ce a fagocitat şi devitalizat statul însuşi şi care ambiţionează să depăşească partidului-unic de odinioară.
Vechile loialităţi politico-ideologice prin care se verifica partinitatea membrilor defunctului partid comunist s-au perpetuat într-o formă deviată în care modalităţile de monopolizare a resurselor economice şi financiare tind să consolideze o paradigmă acţională cleptocratică, la limită tot oligarhică, autoreproductivă.
Sistemul electoral pus în operă în ultimii douăzeci de ani a involuat, sub semnul „reformei” permanente, către ceva hibrid şi lipsit de performanţă. Vicierea principiului reprezentativităţii şi deficitul de legitimitate, nu constitutivă ci funcţională, a instituţiei legislative supreme s-au datorat atât funestei acţiuni a partidelor politice care au croit şi răscroit reglementările de ordin electoral potrivit intereselor lor de moment, oportuniste şi de control în exclusivitate al jocului politic, cât şi inerţiei electoratului care a pulsat cu intermitenţe, pendulând condiţionat de iluzii şi promisiuni demagogico-populiste, când într-o parte când într-alta a eşichierului politic.
Eşecul de etapă al democraţiei româneşti după 1989 completează şi desăvârşeşte, din păcate, un eşec istoric, care însoţeşte şi exemplifică întreaga politică românească, atât în perioada modernă, cât şi în cea post-modernă.
